Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.
Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.
Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim.
Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?
Balzac spunea despre resemnare că este “o sinucidere zilnică”. A te resemna înseamnă a renunța să mai speri, a te supune unei false neputințe, a-ți încuia singur sufletul în colivie.
Cum ajunge însă un om să se resemneze: prin repetarea experienței de eșec, de inadecvare, de a nu fi suficient de bun, de a fi nedemn de iubire?
Știm cu toții cât este de dificil să vezi suferință în ochii copilului, așa că m-am gândit să vă recomand un yoga-joculeț pe această temă. Desigur, nu înainte de a vă spune câteva lucruri pe care, poate, este bine să le aveți în vedere.
Astăzi mă simt un fel de avocat al copilului, dar și un soi de porta-voce a sufletului tău de copil. Vreau să îți spun câteva cuvinte despre furie. Ce urmează s-ar putea să-ți sune un pic dur... însă te îndemn să le citești nu gândindu-te la faptele tale, ci la ce ai experimentat atunci când erai copil și adulții din viața ta se purtau după cum voi descrie mai jos. Dacă ceva din comportamentul manifestat astăzi este diferit de ceea ce îți dorești, privește în urmă mai degrabă decât să te învinovățești. Privești o clipă la povestea ta și urmează șirul evenimentelor, găseștei sursa. Vinovați nu vei găsi nicicând... căci ei nu există decât în mințile noastre. Iar mintea, știm că poate fi înșelătoare uneori. Cauze însă există. Iar ele cer să fie văzute, conștientizate și integrate, astfel încât să putem aduce schimbare în personalitatea noastră, în felul în care ne comportăm, în maniera de relaționare, în modul de gândire și prin urmare, în viața voastră.
Perfecționismul este trăsătură de personalitate prezentă la foarte mulți dintre noi. El este, după cum spunea odată formatoarea mea, “un dresaj continuu cu moțul în copilărie” (Mara Priceputu, 2019). Scriam într-un articol anterior despre stadiile dezvoltării umane în prima etapă a vieții. Ei bine, această trăsătură se schițează în perioada de viață 3-6 ani, când copilul învață să aibă inițiativă sau, din contră, învață să se simtă vinovat pentru tot ce se petrece în jurul său, în funcție de tipul și de gradul nostru de perfecționism, de cât de critici sau validanți suntem cu el. În etapa următoare de vârstă însă, 6-12 ani, în funcție de măsura în care vom fi schimbat sau nu ceva în atitudinea noastră față de copil vom hrăni în el hărnicia sau, din contră, inferioritatea.
