Trăim cu toții într-o lume aflată într-o continuă mișcare, plină de evenimente care se succed pe nerespirate. Parcă nici nu ne rămâne răgaz să le contemplăm, să le procesăm. Viața însăși parcă se grăbește… sau poate că noi ne grăbim prin viață. Încotro? Încotro fugim cu așa nesaț?
Sau, poate ar fi potrivit să ne întrebăm DE CE anume fugim cu atâta înverșunare? Ce din viața noastră e atât de înspăimântător încât ne face să fugim din calea sa până rămânem fără vlagă?
Fugim spre, de, din și prin relații. Nici nu mai știm ce vrem.De cele mai multe ori, fugim de părți ale Sinelui nostru, părți oglindite în relații, părți care încă simt durere, părți care se tem, părți care simt furie… sunt părți care au o poveste ce se vrea rostită. Par înspăimântătoare la prima vedere, însă dacă am ști ce comori ascund dincolo de aparențe… Acolo sunt părți din viață, comorile din umbră. Acolo găsim acel spațiu sacru pe unde țâșnește înțelepciunea.
Acolo, printre acele părți de care fugim zi de zi cu atâta încăpățânare, se află balsamul de care avem nevoie pentru a ne alina rănile din relații, precum și rănile oglindite în relații.Prin aceste părți rătăcite se află o bună parte din creativitatea noastră.
Perioada sărbătorilor ne apropie sufletește unii de alții, trezind compasiunea în fiecare din noi. Și totuși, privind atent, îmi este greu să nu observ un comportament ambivalent: pe de o parte privim cu multă compasiune către cei mai puțin binecuvântați de soartă, iar pe de altă parte, risipim. Risipim din toate punctele de vedere; risipim sănătate, risipim energie, risipim resurse de toate felurile.
