Despre mine

 

   Salut!

    Eu sunt Livia Istrate și mă bucur să vă găsesc aici, în acest spațiu în care timpul parcă se oprește, în care limitele realității cotidiene dispar, în care sufletele se pot apropia chiar dacă privirile nu se cunosc. 

   Mi-a luat o vreme să îmi fac suficient curaj să împărtășesc public din gândurile, trăirile și experientețele mele despre lume, viață, mămicie și...psihoterapie. Am decis să îmi forțez limitele, să-mi mai extind puțin zona de confort, așa că iată-mă aici: vulnerabilă, expusă, deschisă, imperfectă.  

   Cine sunt eu?

   Despre mine ca om, aflați că sunt grădinar prin suflete de când mă știu. Adică de când mă știu, am o curiozitate aproape obsesivă cu privire la complexitatea ființei umane. Fantasmam când eram copil să am o super-putere prin care să aud toate gândurile oamenilor. Desigur, asta se întâmpla datorită (sau din cauza mai bine spus) unui anumit context familial, însă cu timpul, am șlefuit această curiozitate cam indiscretă. :)

   La început, fără să știu precis care mi-e drumul, am orbecăit multă vreme prin propria-mi viață, căuntându-mi locul potrivit, menirea… căutând să aflu cine sunt și încotro să merg. Viața m-a provocat intens de când eram doar o copilă și mi-a luat mult timp să îmi dau seama cum am făcut să rămân în viață.

   Am început căutările ca orice pământean care nu reușește să privească prea mult înăuntrul său fără sentimentul că se va dezintegra, deci în afara mea. M-am gândit eu că mi s-ar potrivi grozav rolul de justițiar care folosește cuvântul pentru a aduce lumina și m-am dus spre jurnalism. Eram tânără, revoltată și naivă. M-am lămurit rapid că valorile mele nu prea se potriveau cu valorile din presa românească, n-am știut cum să rămân loială valorilor mele fără a muri de foame cu dreptatea-n mână, așa că am ales valorile și m-am lepădat de jurnalism.

   Pfff… și iar m-am simțit în câmp deschis și fără nicio direcție. Știam doar că îmi place să fiu în contact cu oamenii. I-am iubit dintotdeauna și m-au fascinat. Așa că la îndemână mi-erau pentru moment vânzările (de orice: produse bancare, asigurări, produse IT și publicitate, case etc.). Îmi plăcea să ajut oamenii să găsească ceea ce aveau nevoie, să le ascult poveștile de viață, să îi descopăr.

   Am început pe la 23 de ani să fac primele cursuri de dezvoltare personală, să particip la tot soiul de workshop-uri, să citesc despre succes, cum să-ți controlezi propria minte, cum să folosești eficient resursele ei, am aprofundat căutările în lumea spirituală (cu debut încă din copilărie, când mă fascinau misterele universului), am început să practic constant meditația, info-reiki, terapie cranio-sacrală, access bars, am devenit pasionată de tot soiul de abordări alternative ale stării de sănătate, de legătura dintre minte și corp, energii subtile etc. Îmi căutam sensul și locul, dar parcă niciunde nu mă potriveam. Aveam succes în imobiliare, dar nu mă satisfăcea sufletește suficient. Ceva clocotea înăuntrul meu și mi-era teamă să mă uit la ce clocotea.

   Am ajuns mai mult ”târâtă” decât de bună voie la o sesiune de constelații familiale, iar acesta a fost primul contact cu psihoterapia. M-am șocat de câte aveam de prelucrat la mine însămi, oglinda ce mi-a fost pusă în față (cam brutal, după mintea mea de acum...dar norocul meu că am avut suficiente resurse să fac față) a fost ca un duș rece peste un corp ce clocotea. Chiar acum, când scriu, mă înfrigurez de ceea ce am trăit în acel moment… am plecat de la acel workshop acasă sângerând sufletește și aproape dezintegrată, desfigurată de durere. Mă simt recunoscătoare că nu m-am blocat de tot. Eu, cea de azi, aș spune AȘA NU, dar nah, sunt cu recunoștință că am reușit să îmi mobilizez resursele pentru a găsi soluții. Prin urmare, am început psihoterapia individuală. Mi-a prins tare bine. Eram și mămică și studiam deja toate cărțile de parenting care îmi picau în mână.

   După o vreme, am vrut să dau și eu mai departe ceea ce primisem în dar, să învăț mai mult, și mai mult. Simțeam că începe să aibă sens. Nici nu-mi închipuiam cum aș putea face față cu toate rolurile mele: femeie, soție, mamă, consultant imobiliar și student la psihologie (alte roluri deja nu mai aveau deloc spațiu). Totuși, după un consiliu de familie, m-am avântat și m-am înscris la facultate. N-am putut să chiulesc, așa cum îmi propusesem inițial. Eram absolut sedusă de lumea nouă care mi se deschidea în față. Am dus-o un an jumate cu toate cele 3 roluri (șontâc-șontâc, chiulind ba de la muncă, ba de acasă, ca să pot participa la cursuri la zi). Când mi-am dat seama că îmi chinui copilul, am renunțat la job (îmi programam seara vizionările sau în pauzele mai lungi dintre cursuri).

   Apoi a urmat cu multă curiozitate și conștiinciozitate formarea în psihoterapia integrativă, masteratul în psihologie clinică, hipnoză și terapii de scurtă durată, supervizarea în psihologie clinică, am încheiat și supervizarea în psihoterapie integrativă, m-am format și în lucrul cu persoanele care suferă de adicții, în lucrul cu unele tehnici corporale, în psihoterapia integrativă de cuplu și sunt psihoterapeut licențiat în folosirea platformelor de terapie online Paxonline și Depreter, am participat și voi continua să particip la workshopuri, cursuri și seminarii pe diverse tematici de specialitate (terapia centrată pe compasiune, teoria polivagală, terapia traumei, managementul furiei din perspectiva terapiei centrate pe compasiune, etc.). Una peste alta, vreo 10 ani de pregătire academică (nu calendaristici, că unele cursuri am putut să le fac în paralel) și mulți ani (poate încă vreo 5 ani calendaristici) de studiu individual. Și vor mai urma, căci toată viața învățăm și formarea continuă este un must-have pentru orice profesionist responsabil.

 

Ce înseamnă psihoterapia integrativă pe scurt?

   Este o formă de psihoterapie de sorginte umanistă (adică axată pe descoperirea și evidențierea resurselor clientului) care abordează ființa umană 360 de grade (holistic, cum e la modă azi să spunem). Intervențiile psihoterapeutice vizează îmbunătățirea calității relațiilor sine-sine și sine-ceilalți plecând de la optimizarea cele 6 dimensiuni ale ființei umane: nivelul contextului de viață, nivelul cognitiv, nivelul emoțional, nivelul comportamental, nivelul fiziologic și nivelul spiritual. Desigur, intervențiile sunt personalizate stilului fiecărui client în parte, terapeuții integrativi fiind pregătiți să utilizeze o paletă vastă de tehnici, din mai multe tipuri de abordări terapeutice (atât tehnici cognitiv-comportamentale, cât și tehnici experiențiale, gestaltiste, din psihodramă, psihanaliză, terapia sistemică, terapia rogersiană, hipnoză, etc.).

 

   Cui i se potrivește psihoterapia integrativă?

   Oricui. Da, chiar oricui. Nu este necesar să ai o ”problemă psihică” pentru a consulta un psihoterapeut, ci doar curiozitatea de a te cunoaște mai bine și de a-ți optimiza resursele personale. Dacă ai unele traume nu înseamnă că ”ești nebun” sau ”bolnav psihic”, ci doar că îți oferi dreptul să integrezi părțile rănite într-o vreme când resursele disponibile la acel moment erau mai puține sau insuficient dezvoltate. În plus, nu am întâlnit niciodată pe nimeni care să nu aibă o traumă psihologică. Să ne amintim că mulți dintre noi am trăit o vreme mai mult sau mai puțin îndelungată în timpul regimului comunist (da, acela în care pereții aveau urechi, iar amenințarea jilavelor închisori aștepta ca sabia lui Damocles fix deasupra capului fiecăruia care încerca să poarte alte culori decât cele agreate de tovarășu’), iar unii dintre noi facem parte din prima generație de copii de după regimul comunist. Și să mai ținem cont de faptul că traumele nu sunt doar personale, ci pot fi și ale sistemului familial, pot fi traume colective (ca cea pe care o trăim cu ocazi pandemiei, sau cele trăite de bunicii noștri în vremea războaielor).

   Desigur, psihoterapia integrativă este deosebit de benefică atât pentru persoanele care suferă de o tulburare clinică, dar și pentru persoanele care au unele dificultăți de a gestiona anumite situații, fără a avea un diagnostic psihiatric.

   Încă o clarificare: un diagnostic psihiatric nu înseamnă sfârșitul lumii, nici că persoana e ”defectă”. Ba mai mult, cele mai multe dintre afecțiunile psihiatrice SE TRATEAZĂ astăzi, fie că e vorba de tulburări nevrotice, psihopatii sau psihoze. Este nevoie doar de deschidere, implicare, cooperare, suport, încredere, răbdare și consecvență.

   Țineți minte, dragilor, noi NU suntem comportamentele noastre, emoțiile noastre, gândurile noastre, nici măcar personalitatea noastră, ci doar avem toate acestea, noi fiind mai mult decât ele, noi le conținem, le deținem.