Trăim cu toții într-o lume aflată într-o continuă mișcare, plină de evenimente care se succed pe nerespirate. Parcă nici nu ne rămâne răgaz să le contemplăm, să le procesăm. Viața însăși parcă se grăbește… sau poate că noi ne grăbim prin viață. Încotro? Încotro fugim cu așa nesaț?
Sau, poate ar fi potrivit să ne întrebăm DE CE anume fugim cu atâta înverșunare? Ce din viața noastră e atât de înspăimântător încât ne face să fugim din calea sa până rămânem fără vlagă?
Fugim spre, de, din și prin relații. Nici nu mai știm ce vrem.De cele mai multe ori, fugim de părți ale Sinelui nostru, părți oglindite în relații, părți care încă simt durere, părți care se tem, părți care simt furie… sunt părți care au o poveste ce se vrea rostită. Par înspăimântătoare la prima vedere, însă dacă am ști ce comori ascund dincolo de aparențe… Acolo sunt părți din viață, comorile din umbră. Acolo găsim acel spațiu sacru pe unde țâșnește înțelepciunea.
Acolo, printre acele părți de care fugim zi de zi cu atâta încăpățânare, se află balsamul de care avem nevoie pentru a ne alina rănile din relații, precum și rănile oglindite în relații.Prin aceste părți rătăcite se află o bună parte din creativitatea noastră.
Divorț - ce termen familiar! E atât de frecvent întâlnit și, dacă stăm bine să ne gândim, nu separarea în sine e ceea ce sperie cel mai tare partenerii, ci impactul separării asupra copilului sau copiilor. Divorțul nu e doar un act prin care este modificat statutul social al celor doi care au decis să rupă relația de cuplu romantică, ci e un proces care implică nenumărate pierderi, procesarea afectivă și cognitivă a acestora, parcurgerea doliului aferent pierderilor, a gestiona presiunile sau judecățile mediului social din care aparții, a face față propriilor incertitudini legate de viitor, a mobiliza resurse enorme de adaptare la schimbările apărute și, poate cel mai dureros și îngrijorător, a însoți proprii copii prin toată această furtună.
Pentru această din urmă, dar poate cea mai mare pentru părinți, am creat o poveste pentru părinții care divorțează. Da, e în primul rând pentru părinți, abia apoi pentru copii.
De ce? Pentru că divorțul e între soț și soție, nu între mamă și tată, nici între părinți și copii. Iar acesta cred că este un mesaj care ar fi bine să ajungă la fiecare părinte care divorțează de partenerul romantic cu care are un copil.
Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
Suntem la finalul lunii septembrie și, pare-se, tema adaptării copilului la grădiniță a devenit un subiect foarte arzător.
Și simt să încep articolul meu cu un mare și adânc oftat. Un oftat cât să vă cuprindă pe toți care oftați în zilele astea. OOOOOFFFFF… of, grădinița asta, bat-o vina de grădiniță! Sau de creșă.
În același timp, drag părinte care îți duci copilul la grădiniță sau la creșă, îți propun să te oprești o clipă și să privești și înăuntrul tău și să observi:
cât din ceea ce se întâmplă e cu adevărat amenințător și nepotrivit acolo unde îți duci copilul și cât e doar vreo veche rană a ta pe care o proiectezi pe copilul tău?
cât din frica și suferința ta este despre copil și cât e despre tine și experiențele tale timpurii cu grădinița?
#corp #faramakeup #farafiltre
Azi scriu despre corp și credințele despre corp.
Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.
Zilele trecute, pe grupul de educare și suport pentru părinți pe care l-am creat alături de colegele mele, Adina și Ina (Părinți pe Sârmă), a luat naștere o discuție despre o situație în care un adult a făcut glume cu tentă sexuală la adresa unui copil. Spiritele s-au încins, iar câteva mămici curajoase, victime ale abuzurilor sexuale, și-au luat inima în dinți și au povestit despre experiențele lor, cu speranța ca părinții să conștientizeze acest fenomen nefiresc și periculos, întâlnit dureros de frecvent și să facă tot ce pot pentru a-l preveni.
Am înțeles că oricât s-ar vorbi despre abuzul sexual și necesitatea educației sexuale, tot va fi prea puțin atâta vreme cât fenomenul încă este întâlnit dureros de frecvent. Așa că am scris pe grup o postare pe tema asta, iar acum public textul și aici, pe blogul meu. Și ar fi grozav să scriem cât mai mulți despre asta. Să fie împânzit internetul cu astfel de informații, astfel încât să ajungă la toți părinții, până când niciun copil nu va mai fi vreodată tratat ca un obiect de satisfacție sexuală a altcuiva.
Este lesne de înțeles că articolul meu nu va fi nici pe de parte exhaustiv, însă m-am străduit să cuprind cele mai frecvente și dificile situații și, la final, veți găsi câteva link-uri către site-urile instituțiilor de unde puteți să obțineți și mai multe informații.
Prea des, mult prea des văd la cabinet sau prin diverse grupuri, părinți încercănați, parcă hărțuiți de propria viață, alergând în stânga și în dreapta, prin casă sau pe lângă casă, între job și copii, uitând de sine și de alte roluri pe care le au. Din când în când, se opresc o clipă, suspină rătăciți, apoi merg parcă teleghidați mai departe. Când îi privesc și îmi imaginez cum se simte să trăiești în viața lor, stomacul parcă mi se umple de cactuși și mi se strânge atât de tare, încât am impresia că cineva mi-l sugrumă până sângerează. Respir adânc și mă întorc înapoi, în viața mea.
Pentru un părinte, proximitatea războiului poate aduce confuzie, teamă, mâhnire, poate chiar furie sau senzația că îi îngheață sângele în vene. Și este absolut normal să ne înfioare această perspectivă.
Chiar dacă poate nu am avut vreodată contact direct cu războiului, experiențele străbunilor noștri curg prin sufletele noastre, cu resurse și limite, cu viață și cu pierdere, cu tot ce au trăit ei. Și poate e timpul să scotocim după resurse valoroase. Să dăm cenușa pierderilor deoparte, lăsând să strălucească ceea ce i-a ajutat pe ei în trecut și ne-ar putea ajuta și pe noi în astfel de clipe. Poate e timpul să împletim înțelepciunea străbună cu resusele zilelor noastre, să adaptăm creativ, să updatăm și să folosim cu iscusință bogăția și înțelepciunea trecutului, pentru a fi bine în prezent și a construi un viitor propice vieții.
Cu această perspectivă, orientată spre soluții, îmbogățită cu speranță și încredere în viață, putem merge mai departe, spre ai noștri copii, pentru a-i ajuta să înțeleagă ce se petrece în acest moment în lume.
Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.
Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.
Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim.
Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?
Ne aflăm deja în cea de-a 39 zi de distanțare socială. Presiunea devine tot mai mare, adevărurile despre noi, despre familiile noastre, despre relațiile noastre, despre viața noastră sunt parcă tot mai apăsătoare. Nu mai avem unde să mai fugim... nu mai avem cum să evităm realitatea, contactul, trecutul sau prezentul, pe noi sau pe cei care ne cunosc mai bine decât poate ne-am fi dorit. Rănile atent ascunse până de curând sub make-up-ul unor zâmbete forțate, filtrate prin programe de face-lift electronic, dar și prin comportamente provizorii și de fațadă încep să se inflameze tot mai mult. Apoi încep să bubuie una câte una, împroșcând suferința ascunsă ani de-a rândul peste toți cei din jur.
Împroșcăm cu critici la adresa tuturor, de la copii, soți, prieteni, colegi și până la medici și guvernanți. N-aș vrea să fiu în locul niciunuia dintre ei. N-aș vrea să fiu în poziția de a lua decizii prin care să aleg între viață și economie (deci...tot viață), nici între sănătate fizică și cea psiho-afectivă (care sunt interdependente), nici între viața unui vârstnic sau viața unui tânăr. Nici dacă îi țin pe toți fără acces la educație pentru că o parte nu au resursele necesare, prin urmare sunt discriminați, sau îi trimit pe toți să fie educați, cu riscul ca unii dintre ei să rămână orfani sau fără dascăli din cauza contaminării cu Covid-19, virusul crudului-adevăr.
Moștenirea Prințului Curaj este o poveste dedicată celor mici, dar și celor mari, care se confruntă cu diverse frici (și nu mă refer la fricile acelea sănătoase, justificate, ci la fricile iraționale). Ea este disponibilă și în format audio pe grupul de Facebook ”Părinți pe sârmă” (grup de suport pentru părinți, cadre didactice sau orice persoană care se ocupă de creșterea și îngrijirea viitoarelor generații). Vă recomand să rămâneți în liniște după ce copilul a ascultat-o, să îi lasați spațiul necesar procesării informațiilor și să nu discutați pe marginea ei. Dacă va dori copilul să spună ceva, ascultați-l și atât. Cel mult, îl puteți încuraja să deseneze ce simte el în legătură cu cele auzite. Nu îi sugerați niciun desen. Permiteți-i să își exprime liber trăirile și gândurile.
Ce emoții vă încearcă zilele acestea?
Cum vă marchează viața măsurile luate de autorități?
Cum vă fac să vă simțiți toate informațiile din ultima vreme?
Unele persoane mi-au spus că se simt ”hărțuite informațional”, intoxicate. Că au obosit să caute în zece părți și că nu mai știu pe cine și ce să creadă...
Îmi imaginez că poate vă simțiți uneori îngrijorați, poate triști, nemulțumiți de situație... Cred că cei mai mulți dintre noi au trăirile acestea... Nu tot timpul, doar uneori. Însă vreau să știți că este perfect normal și sănătos să ne simțim și în acest mod. Și da, e firesc să ne simțim îngrijorați pentru cei dragi nouă, pentru bunici, părinți, alte rude expuse, prieteni, mai ales dacă aceștia nu sunt foarte complianți la măsurile recomandate/impuse de autorități sau dacă locul de muncă nu le permite să rămână acasă, în siguranță.
