Cum spunem copiilor că mami și tati divorțează? O poveste pentru și despre divorț

Divorț - ce termen familiar! 
E atât de frecvent întâlnit și, dacă stăm bine să ne gândim, nu separarea în sine e ceea ce sperie cel mai tare partenerii, ci impactul separării asupra copilului sau copiilor. 
Divorțul nu e doar un act prin care este modificat statutul social al celor doi care au decis să rupă relația de cuplu romantică, ci e un proces care implică nenumărate pierderi, procesarea afectivă și cognitivă a acestora, parcurgerea doliului aferent pierderilor, a gestiona presiunile sau judecățile mediului social din care aparții, a face față propriilor incertitudini legate de viitor, a mobiliza resurse enorme de adaptare la schimbările apărute și, poate cel mai dureros și îngrijorător, a însoți proprii copii prin toată această furtună. 


Pentru această din urmă, dar poate cea mai mare pentru părinți, am creat o
poveste pentru părinții care divorțează. Da, e în primul rând pentru părinți, abia apoi pentru copii.

De ce?
Pentru că
divorțul e între soț și soție, nu între mamă și tată, nici între părinți și copii. Iar acesta cred că este un mesaj care ar fi bine să ajungă la fiecare părinte care divorțează de partenerul romantic cu care are un copil.

Divorțul poate lăsa urme adânci în sufletele copiilor, însă el poate avea loc și fără a produce traumă psihologică. Și am o bănuială că cele mai multe dintre familii nu au nici cea mai vagă idee cum s-ar putea desfășura lucrurile, astfel încât separarea soților să nu fie pentru copii o dramă.

Am publicat povestea aceasta întâi pe grupul meu drag pe care l-am cofondat alături de colegele mele Adina Giurgea și Ina Lupu în urmă cu mai bine de 3 ani, Părinți pe Sârmă . Reacțiile au fost în general că pare utopic ce am descris, că nu se întâmplă în realitate așa ceva, deși ar fi minunat. Și DA, știu că PARE utopic, însă garantez că nu este. Este cât se poate de real și, chiar dacă sunt rarisime astfel de cazuri, ele există și merită să ne lăsăm inspirați de ele.


De aceea...iată…
Vine o poveste,
Vine de departe…
Cu a fost odată,
Ca de niciodată...

 

Doi părinți, două case, un sigur cuib: iubirea părinților

 

Odată ca niciodată, într-o pădure veche de mii și mii de ani, dar care mai dăinuiește și astăzi, trăia o familie de urși foaaaarte, foarte respectabilă. Era o familie formată din tata-urs, mama-ursoaică și doi puișori: unul de 4 și altul de 9 anișori. Întreaga comunitate de animăluțe respecta și admira frumoasa familie. Ei se purtau frumos unii cu alții, își vorbeau blând și răbdător de cele mai multe ori. Prietenii și vecinii îi îndrăgeau tare mult pentru că erau mereu săritori la nevoie, dar și gata de distracție când se ivea ocazia.

 

Într-o zi însă, așa se întâmplară lucrurile, că un mare incendiu a venit peste pădure, iar în lupta aceasta cu flăcările, multe dintre animale au fost rănite. Inclusiv mama-ursoaică și tata-urs. Rănile îi făceau mai morocănoși decât de obicei și nu prea prietenoși. Ba mai mult, rănile acestea noi au redeschis și răni mai vechi, nevindecate, astfel că mama-ursoaică și tata-urs au început să se tot ciondănească în șoaptă. Nu îi vedea sau auzea nimeni, însă privirile lor spuneau multe, astfel că aparența bunăstării era tot mai greu de menținut.

 

Puiuții de urs însă, cu nasurile lor fine, au adulmecat că ceva se petrece între mama și tata...dar nu înțelegeau ce. Această incertitudine le producea așa o frică, încât ajunseseră să se îmbolnăvească foarte des și chiar să se poarte ciudat de multe ori: ba erau neatenți, ba foarte agitați, ba se simțeau irascibili.

 

Mama-ursoaică și tata-urs au decis într-o zi să meargă la vraciul pădurii să le vindece de arsurile, însă drumul era luuuung și anevoios, așa că au tot amânat, sperând că se vor vindeca de la sine rănile. S-au străduit ei, drăguții, din răsputeri să păstreze aparențele în fața tuturor, chiar și în fața propriilor inimi, însă noi toți știm că minciuna are picioare scurte. Au încercat să își tot găsească de treabă… ori să se distragă cu mâncare… suc amețitor de struguri… și într-un final au reușit: durerea a amorțit. Parcă erau anesteziați, prin urmare nu prea își mai dădeau seama când își ciocneau rănile. Așa că s-au tot distras cu ce au avut și ei la îndemână, ca să nu mai simtă durerea. Însă rănile sunt tot acolo. Și tot mai adânci, ca orice rană adâncă și ignorată.

 

Mama-ursoaică și tata-urs s-au simțit tot mai nefericiți și supărați unul pe celălalt, așa că au decis să facă totuși efortul de a ajunge la vraciul pădurii, chiar dacă era atât de departe… A fost greu, dar au izbutit. Vraciul s-a uitat atent la rănile lor și a început să îi oblojească, să le dea tot felul de leacuri pentru a se unge ca să se vindece rănile. Însă vindecarea dura, iar mama și tata parcă tot mai rău se răneau. Așa că au decis să se îndepărteze unul de celălalt, pentru a se putea vindeca. I-au spus vraciului decizia lor, iar acesta i-a îndrumat cu blândețe să se susțină reciproc, din rolurile lor de părinți. Le-a șoptit despre resursele lor de părinți, de oameni plini de bunătate, apoi le-a oferit leacuri pentru rănile ce le purtau. Au luat cu ei vorbele înțelepte și leacurile oferite de vraci, apoi au mers acasă.

Venise timpul schimbării: mama-ursoaică și tata-urs s-au despărțit. Rănile erau prea adânci și aveau nevoie de spațiu pentru a se putea vindeca.

Era timpul să anunțe puișorii cu privire la decizia lor.

 

Înainte însă, după cu i-a îndrumat vraciul, ei s-au sfătuit îndelung ce și cum vor face. Și-au luat timp pentru a-și negocia și clarifica în ce mod se vor separa, cine pleacă, cine rămâne, cum vor sprijini mai departe copiii, cine îi va duce la școală și la grădiniță și când, unde și cât vor locui puiuții, cum le vor spune și cum îi vor sprijini ulterior.

Și-au luat timp mai ales pentru a-și trăi emoțiile separării. Erau amândoi hotărâți să se adune sufletește și să fie cu adevărat susținători pentru copiii lor.

 

După ce au pus la punct toate detaliile, într-o după-amiază senină, au chemat copiii la ei și le-au spus:

 

- Dragii noștri, e timpul să vă dăm o veste. E o veste care are și părți plăcute, și unele mai puțin plăcute, ca toate lucrurile pe lumea aceasta.

- Ce? Ce? întrebară puișorii curioși.

- În curând, vom avea două căsuțe, spuse tata-urs.

- Cum așa?! se miră puiul cel mare. Păi de ce ne trebuie două căsuțe? Unde va fi a doua?

- Cum va arăta? E mareee? întrebă și puiul micuț.

- Puiuți drăguți, vom avea două căsuțe și voi veți locui în ele pe rând. În fiecare căsuță, veți avea, ca și acum, propriile voastre camere, jucării, cărți, hăinuțe. Ba chiar la căsuța nouă veți putea veni, dacă veți dori, cu idei de amenajare, spuse, cu o voce fals-entuziasmată, mama-ursoaică.

- Și totuși, de ce ne trebuie două case? Avem deja una! întrebă suspicios puiul cel mare de urs.

- Păi, vedeți voi, zise tata-urs, ne trebuie două: una pentru mama și pentru voi, una pentru tata și pentru voi.

 

Puii de urs se uitară unul la altul mirați, apoi își priviră părinții tot mai îngrijorați. Simțeau din vocile și privirile lor că ceva grav e pe cale să se petreacă, iar zâmbetele lor nu-s chiar cele pe care le știau ei de demult. Se lăsă un moment apăsător de liniște.

 

- Copii, zise într-un final mama, eu și tatăl vostru am decis să ne separăm unul de celălalt ca să ne putem vindeca niște răni mai vechi pe care, vrând-nevrând, ni le-am tot atins în ultimii ani. Asta ne va proteja și ne va ajuta să fim în continuare părinți buni pentru voi. Noi vă iubim la fel ca și înainte, însă lucrurile între mami și tati s-au schimbat: ne iubim mult ca părinți ai voștri, ne respectăm (după cum ați văzut), însă nu mai putem să ne iubim ca soț și soție din pricina rănilor pe care ni le-am tot adâncit în timp. Voi veți locui, amândoi, atât cu mami, cât și cu tati, doar că pe rând. Vom face împreună un program...

 

Dar nu a mai apucat mama-urs să termine propoziția, că ambii copii au izbucnit în plâns… un plâns adânc, copleșitor, de-ți rupea inima. Plângeau și parcă nu se mai terminau lacrimile. Erau amândoi copiii palizi la chipuri, brațele parcă erau grele și reci. Fiori reci îi treceau pe șira spinării și pe părinți, în vreme de inimile tuturor parcă își pierdeau și ultima picătură de sânge printre spărturile ce s-au produs. Erau toți înlemniți, fără cuvinte.

 

Însă în scurt timp mama și tata s-au mobilizat și și-au strâns tare puiii în brațe. Le-au spus, mângăindu-i cu blândețe, că îi iubesc enorm, ca întotdeauna, și că ei nu au nicio vină pentru tot ce se întâmplă, ci e pur și simplu decizia lor de adulți și atât. Mama le masa ușor brațele și picioare copiilor, tata îi asigura că, deși schimbarea aceasta nu va fi neapărat foarte plăcută, ei le vor fi alături oricând au nevoie și se vor strădui să facă lucrurile treptat și să aducă și momente de plăcere în procesul acesta. Mama le spunea blând și cu iubire:

 

- E normal să vă doară vestea asta… Știu că vă e greu. Suntem aici pentru voi. Lăsați-vă toate lacrimile aici, pe brațele noastre. Oricât de greu ar fi, suntem împreună: mami și tati tot mami și tati rămân pentru voi. Cuibul vostru nu e într-o casă ori în alta, ci în iubirea nemărginită pe care eu și tati v-o purtăm. Asta nu se va schimba niciodată.

 

Lacrimile se mai opreau din când în când, lăsând loc suspinelor, apoi iar se porneau, iar cei doi părinți, cu inimile înflăcărate de iubire și durere, se adunau în sinea lor și rămâneau ca niște stâlpi solizi, fermi, dar calzi și securizanți pentru puișorii lor.

Ușor, ușor, brațele și picioarele puilor începeau să se miște încetișor.

 

- Da, puiușori, știu că vă e greu, suntem aici pentru voi. Dați afară toată tristețea din suflețele. Lasați-o toată pe brațele noastre. Primim și tristețea, și frica (e normal să vă fie teamă de schimbarea asta, dar suntem aici pentru voi și sunteți în siguranță), primim chiar și mucișorii voștri, spuse mama cu toată sinceritatea.

 

Puii de urs au pufnit în râs și câțiva mucișori au zburat direct în blana pufoasă a mamei. Au râs cu toții. Apoi tata, încurajat și inspirat, spuse cu un aer fals-serios:

 

- Oricum, să știți că prea multe lucruri nu se vor schimba: în continuare va trebui să vă spălați pe dinți dimineața și seara, să faceți duș zilnic, să mâncați sănătos, să vă faceți temele sau proiectele, tot dimineața veți merge la școală sau la grădiniță. Deci, după cum vedeți, lucrurile acestea rămân neschimbate.

 

Apoi le zâmbi cald, mama aprobă amuzată, iar copiii au izbucnit iar în râs. Corpurile lor erau acum ceva mai energice. Culoarea revenea ușor în obraji, iar lăbuțele începeau să se încălzească.

Mama și tata au repetat informațiile importante, că e normal să simtă tot ce simt acum, că e firesc chiar să se simtă furioși pentru că trec prin toate astea, că ei sunt acolo ca să îi sprijine și îi iubesc în continuare necondiționat, că nu au nicio vină pentru situația aceasta și că, deși vor fi ceva schimbări, sunt și părți bune în toate schimbările acestea, dar și aspecte care rămân fix la fel ca înainte.

 

Mama-ursoaică, văzând corpușoarele puilor cam agitate, i-a invitat la o plimbare prin împrejurimi, însă erau prea obosiți după atâta plâns, așa că mama i-a întrebat cum ar dori să-și miște corpurile. Puiul cel mic a spus că îi vine să îi lovească, în timp ce puiul mai mare simțea să ragă ca un leu fioros, în timp ce-și scufundă lăbuțele în apă rece. Așa că părinții i-au invitat să facă exact mișcările pe care simt să le facă:

 

- E foarte normal să simțiți aceste lucruri și e important să lăsați emoțiile și energia din corp să iasă afară. Uite, eu și tati vom ține câte o pernă, iar voi o puteți lovi cu toată puterea. Putem chiar face o bălăceală cu picioarele în apă rece. Știu că vă vine să ne dați cap-în-cap pe amândoi, poate chiar să ne loviți. Știu însă și că nu vă doriți să ne răniți, așa că ce-ar fi să ne bateți cu toată iubirea voastră… prin perne și răgete de leu?

 

Și a urmat o drăgăstoasă hârjoneală între pui și părinții lor.

 

Zilele următoare, mama și tata au răspuns puiuților la toate întrebările, i-au încurajat să întrebe orice le trece prin cap, să spună orice simt în suflete și în corp pentru a-i putea sprijini în mod adecvat. Ba chiar au făcut și o excursie împreună, pentru că mama și tata tot mama și tata au rămas pentru pui, doar că nu se mai numesc și soț și soție. Astfel, puiuții au putut vedea că, într-adevăr, părinții lor iubiți și ocrotitori chiar le sunt alături în continuare, chiar dacă din case diferite.

 

Pleacă o poveste,

Pleacă mai departe…

Înapoi în carte…

 

Cum spuneam, povestea de mai sus nu este o utopie, ci este cât se poate de reală și aplicabilă de orice cuplu parental, dacă ambii părinți au reușit să fi intrat suficient în contact cu resursele lor, dacă au o maturitate emoțională suficient de crescută. Altfel… povestea se schimbă, dar, chiar și atunci, există soluții pentru a scădea probabilitatea ca micuții să rămână cu traumeTerapia de cuplu are rolul nu doar de a ajuta cuplul romantic să se vindece și să trăinuiască, dar și să ajute partenerii care au decis că nu mai doresc să continue relația de cuplu romantic să parcurgă doliul, să îți încheie socotelile fără resentiente și să-și oblojească relația parentală care, fie că le place sau nu, va continua să existe până la finalul zilelor. 

 

De asemenea, povestea ar putea avea continuare. Și, poate, chiar o voi scrie. 
Și da, am să scriu și povești pentru părinții care se confruntă cu un partener mult prea rănit pentru a se deschide sau a înțelege astfel de perspective.

Însă până atunci, mă voi lăsa inspirată de întrebările și împărtășirile voastre.

 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Moștenirea Prințului Curaj este o poveste dedicată celor mici, dar și celor mari, care se confruntă cu diverse frici (și nu mă refer la fricile acelea sănătoase, justificate, ci la fricile iraționale). Ea este disponibilă și în format audio pe grupul de Facebook ”Părinți pe sârmă” (grup de suport pentru părinți, cadre didactice sau orice persoană care se ocupă de creșterea și îngrijirea viitoarelor generații).    Vă recomand să rămâneți în liniște după ce copilul a ascultat-o, să îi lasați spațiul necesar procesării informațiilor și să nu discutați pe marginea ei. Dacă va dori copilul să spună ceva, ascultați-l și atât. Cel mult, îl puteți încuraja să deseneze ce simte el în legătură cu cele auzite. Nu îi sugerați niciun desen. Permiteți-i să își exprime liber trăirile și gândurile.    
A fost o dată, ca niciodată, un gândăcel miiiic, mic de tot, atât de mic încât nu se putea vedea cu ochiul liber. El trăia pe planeta Wu-Wu-Zi, alături de toată familia lui. Avea acolo o mulțime de prieteni și colegi pe care tare mult îi îndrăgea. Se jucau împreună din zori și până în seară. În joaca lor ei învățau o mulțime de lucruri noi despre planeta pe care trăiau și inventau tot felul de mașinării care mai de care mai spectaculoase.

Articole

Ce este fericirea? De ce ne-o dorim cu atâta ardoare? O putem avea? Cum așa? Dacă astăzi, acum, v-ar întreba copilul, ce este fericirea, ce i-ați răspunde? Voi cum le vorbiți copiilor voștri despre fericire?
   Perioada sărbătorilor ne apropie sufletește unii de alții, trezind compasiunea în fiecare din noi. Și totuși, privind atent, îmi este greu să nu observ un comportament ambivalent: pe de o parte privim cu multă compasiune către cei mai puțin binecuvântați de soartă, iar pe de altă parte, risipim. Risipim din toate punctele de vedere; risipim sănătate, risipim energie, risipim resurse de toate felurile.
Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.