De la dive și neglijare, până la acceptare
-
17.11.2022
Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.
Nu am să vă povestesc filmul vizionat, însă vi-l recomand cu toată inima, îndeosebi dacă sunteți părinți de adolescenți. Iar dacă sunteți părinți de copii mai mici, tot merită să-l vizionați, căci veți ajunge și dumneavoastră la această etapă plină de aventuri. Se numește Divele și îl puteți viziona pe HBO: https://www.vremeanoua.ro/divele-un-film-documentar.../- aici găsiți câteva detalii despre el. E minunat și transformator pentru orice adolescent prezent sau trecut. 
Ceea ce mă face să scriu azi despre asta este faptul că povestea celor 3 „dive” din film, personaje reale, nu e doar a lor, din nefericire. Aceasta este povestea fiecărui tânăr, „div” sau „divă”, care poartă această mască dureroasă și aparent impenetrabilă a Puterii, Invulnerabilității și Perfecțiunii.Povestea celor 3 tinere poate fi, într-o măsură mai mare sau mai mică, și povestea fiecărei fete care-și setează filtre fel de fel pe camera foto și postează compulsiv pe rețelele de socializare, așteptând cu înfometare să fie văzute și auzite. Poate fi povestea adolescentei care ar da orice pentru un strop de apartenență... chiar și propria autenticitate.
Fiecare filtru, fiecare mască, fiecare strat de make-up reprezintă un mare SOS către fiecare dintre noi! Dar nu un SOS al judecății și blamării, ci un SOS al autenticității (ce aproape sună de LOL, alt SOS al fetițelor). Filtrele și make-up-ul excesiv, alături de „face-tunning” cu botox la 18-20 de ani, obsesia pentru diverse branduri și alte „trenduri imperative”, sunt atât de superficiale și țipătoare, încât distrag puternic atenția de la lucrurile cu adevărat importante, reale, aflate dincolo de ele, mai în profunzime.
Când ești un astfel de adolescent sau tânăr (dar ce zic eu aici… e valabil deopotrivă la adulți!), e ca și cum ai fi naufragiat pe o insulă pustie și tot ce ai la tine sunt câteva artificii. Sunt frumoase, ce-i drept. Sunt chiar spectaculoase… Le aprinzi, sperând să fii văzut, iar lumea privește cu jind spre insula ta, crezând că e petrecere privată, când tu, de fapt, sângerezi singur în pustiu. Și, culmea, chiar ajungi să crezi această bazaconie, că e petrecere. Te anesteziezi bine cu alcool, droguri, sex, muncă până la epuizare, mâncare în exces, sau alte tipuri de adicții, și-ți porți viața sângerândă ca și cum totul e minunat. Și crești așa… dansând singur pe insula ta pustie, naufragiat din propria viață, captiv într-o lume ruptă de lume. Trăiești o schizmă în afară și în interior. Pare că ești înconjurat de o mulțime de oameni, oameni la fel de „rupți” de ei înșiși ca și tine. Dar… E OK. Să gândim pozitiv. TOTUL E OK. SUNTEM BINE. NU AVEM NIMIC. SUNTEM PERFECT FERICIȚI CU VIEȚILE NOASTRE PERFECT ECHILIBRATE. N-AVEM NEVOIE DE NIMIC DE LA NIMENI. NE DESCURCĂM PE CONT PROPRIU DE MINUNE!
Of… ce MINCIUNĂ GOGONATĂ! Gogonată cu durere, desigur.
Doamne-ajută de vreo depresie sau de vreo tulburare anxioasă, de niscaiva atacuri de panică! Așa măcar începe adevărul să iasă la suprafață, iar șansele de maturizare cresc semnificativ, căci doar poți trata ceea ce simți și vezi… Când depresia e ascunsă… ei, aici lucrurile se complică mult.
Gabor Maté are un capitol întreg în cartea sa, „Când corpul spune NU”, despre - n-o să vă vină să credeți - despre puterea vindecătoare a gândirii negative! Da, da! Nu vă mirați! Desigur, el nu invită la negativism irațional și excesiv, ci la exprimarea și recunoașterea suferinței acolo unde ea există. Inhibarea afectivă ne îmbolnăvește fizic (în carte, argumentează cu multe studii această idee). Tinerii și adolescenții noștri ajung să-și poarte viața într-un mod „depravat”, după cum îl etichetează„perfecta” societate, de dor de a fi iubiți, văzuți, auziți și acceptați. Ei sunt copiii care au trăit experiența de a fi fost neglijați și deprivați emoțional.
Știați că neglijarea (adică nu fi văzut și auzit, a-ți fi negată / ignorată existența – fizică și / sau emoțională) este mai dureroasă decât orice formă, dar ORICE formă de abuz fizic? Neglijarea este cea mai gravă formă de abuz asupra unui copil. În cazul altor tipuri de abuz, există o formă de contact, chiar și toxic; existența copilului este recunoscută. Însă ignorarea copilului este sfășietoare. Aria corticală responsabilă de procesarea durerii este atât de puternic activată, încât sistemul tinde să colapseze sau chiar să se dezintegreze. Copilul neglijat poate să moară de durere, la propriu.
Dar el vrea să trăiască, dragul de el. Are o forță de viață uluitoare. Are un spirit de ÎNVINGĂTOR acolo, în sufletul său. Doar că are nevoie de ghidaj pentru a folosi această forță într-un mod constructiv. Fără ghidaj, o folosește primitiv, cu resursele existente la acel moment.
Ce simplu este, nu-i așa, să etichetăm rapid drept „curve”, „pramatii”, „depravate/depravați”! E greu și să citești așa ceva, mă doare sufletul numai scriind asta. Și, într-o oarecare măsură, doare pentru că știu prea bine cum se simte invizibilitatea. Însă, cu ajutor, am decoperit și experiențele de a fi fost și văzută, și auzită, chiar dacă mai puține, suficient de relevante și valoroase. Însă am săpat mult printre ruine pentru a le găsi și recupera din negura uitării. E atât de simplu să ne spălăm pe mâini de cei ca ei și ele, să-i alungăm la marginea odioasă a existenței, să ne delimităm de ei / ele (nu cumva să ne contaminăm / să ne infestăm cu „murdăria” lor sufletească) și să ne facem că nu există. Așa am rezolvat problema în maniera clasică (dar, îmi pare rău s-o spun, la fel de primitivă și fără stil ca manierele lor de supraviețuire! Ha! Iată cum ne oglindesc! SURPRIZĂ!): le-am băgat sub preș, le-am zis vreo două să le fie de rușine și gata. Ah! Da, să nu uităm! Să îi și exmatriculăm din școli pe acești elevi „greșiți”, nu cumva să murdărească fantasmele de perfecțiune și să scadă standardul „narciso-nazist” al domnilor dascăli și părinți! Eventual, îi luăm de o mânecuță și-i ducem la psiholog să îi „repare” psihologul. Ei bine… nu (doar) copilul are nevoie de psihoterapie (și, apropo, îi duceți la psihoterapeut, nu la psiholog!). Copilul trăiește într-un sistem familial, deci întregul, sistemul familial are nevoie de psihoterapie, nu doar copilul.Dar dacă…
În loc să îi alungăm, i-am privi adânc în ochi și am sta măcar un pic cu suferința lor? Am urma fiecare modelul genialului regizor și ne-am permite să fim un pic curioși, nu prea mult, ca să nu invadăm intimitatea și așa fragilă a micuțelor suflete mascate? Ne-am purta noi ca niște adulți onorabili și maturi, capabili să „traducă” măcar cu aproximare că „mască” înseamnă reacție la traumă, deci suferință, nu reavoință și / sau „caz clasat”? Postarea mea de aici ar putea să vă ofere un plus de claritate: https://m.facebook.com/story.php... Ne-am așeza un pic lângă ei și doar i-am asculta? Ce dacă ni se pare că „aberează”? Sunt doar credințele pe care au putut să și le formeze cu resursele existente la acel moment. Cum ar fi dacă în loc să criticăm, că contrăm, să judecăm, doar le-am prezenta și o altă perspectivă, apoi să le oferim spațiu pentru a se gândi la ea, a o testa, a o verifica?Cum ar fi dacă:
Noi înșine ne-am dezbrăca de masca de zei atotștiutori și ghiftuiți de atâta înțelepciune câtă am adunat în anii ce-au trecut peste noi? Apropos de asta, aud dureros de des replica: „eu sunt mai mare decât tine, știu mai multe, RESPECTĂ-MI VÂRSTA!”. Hm… unde scrie că cineva mai înaintat în vârstă chiar știe mai multe decât un tânăr abia ieșit din liceu? Care sunt dovezile? Pe ce se bazează afirmația? Și dacă experiența de viață e mai vastă, unde scrie că dacă ai experimentat multe, ai și învățat la fel de multe? Ne-am da voie să privim mai mult spre noi și ce e trezit înăuntrul nostru decât să ne uităm indignați prin ograda altora? Ne-am oferi șansa de a lucra mai mult cu noi înșine pentru a ne tempera propria frică de „infestare” cu credințele altora. Ne-am asuma mai mult rolul de părinte susținător, îndrumător și reparator (pentru că asta înseamnă, printre altele, a crește un copil), în detrimentul celui de judecător.
Știu că drumul e greu. Dar orice drum lung începe cu primul pas. Faptul că suntem aici, cu toții, în număr atât de mare, înseamnă că mai mulți părinți au făcut cel puțin un prim pas, iar pentru asta vă felicit! La început pașii sunt timizi poate… poate chiar stângaci, nesiguri. E normal. Apoi, pe măsură ce intrați în acest dans „pe sârmă”, observați că sunt progrese, dar și recăderi. E normal. Ne ridicăm și mergem mai departe. Încă o dată. Apoi încă o dată. Și în timp ce mergem mai departe, constatăm faptul că suntem aici ÎMPREUNĂ! Împreună parcă e mai ușor, chiar mai plăcut. Și aducem în proces și alte surse de confort, de plăcere. Și progresele se fixează. Sistemul nervos autonom se reechilibrează pas cu pas. Co-reglarea emoțională devine tot mai ușoară, astfel că relația părinte-copil / adolescent se repară / îmbunătățește treptat, pas cu pas .(Despre #coreglare_emoțională și #teoria_polivagală vedeți mai multe pe @PolyvagalRomânia – proiectul în care mă implic cu toată inima de câteva luni și pe care vă invit să îl studiați și voi pe site-ul www.polyvagal.ro – veți găsi resurse valoroase).
Tags:
Pe aceeasi tema
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
#corp #faramakeup #farafiltre
Azi scriu despre corp și credințele despre corp.
Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.
Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.
Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.
Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
Articole
Știm cu toții cât este de dificil să vezi suferință în ochii copilului, așa că m-am gândit să vă recomand un yoga-joculeț pe această temă. Desigur, nu înainte de a vă spune câteva lucruri pe care, poate, este bine să le aveți în vedere.
Pentru ca un copil să poată avea încredere în părinții săi, este esențial ca aceștia să facă tot posibililul să fie sinceri cu acesta, fără însă a-l împovăra cu detalii inutile sau informații nepotrivite vârstei sale. Dacă este posibil și să nu-i strivim copilăria cu explicații mult prea raționale sau alungând fantezia din viața lui, atunci este și mai bine. Totuși, cum facem când vine vorba despre Moș Crăciun, zâne, nimfe și alte ființe magice? Cum facem să rămânem totuși onești în fața lor?
Perfecționismul este trăsătură de personalitate prezentă la foarte mulți dintre noi. El este, după cum spunea odată formatoarea mea, “un dresaj continuu cu moțul în copilărie” (Mara Priceputu, 2019). Scriam într-un articol anterior despre stadiile dezvoltării umane în prima etapă a vieții. Ei bine, această trăsătură se schițează în perioada de viață 3-6 ani, când copilul învață să aibă inițiativă sau, din contră, învață să se simtă vinovat pentru tot ce se petrece în jurul său, în funcție de tipul și de gradul nostru de perfecționism, de cât de critici sau validanți suntem cu el. În etapa următoare de vârstă însă, 6-12 ani, în funcție de măsura în care vom fi schimbat sau nu ceva în atitudinea noastră față de copil vom hrăni în el hărnicia sau, din contră, inferioritatea.
