Halloween - un „trick” sau un „treat”?

Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii.

Dar cum stau lucrurile de fapt?
O fi bine? O fi rău?
Om vedea.
Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)

Am aflat de curând că în Transilvania (deci și în Brașov, unde m-am mutat de vreo 2 ani), se celebrează pe data de 1 noiembrie sufletele celor trecuți în neființă, adică se onorează străbunii. Mi s-a părut interesant că avem și noi, acasă, o sărbătoare a morților în aceeași perioadă cu alte popoare. Eu știam doar de „Moșii de vară” și cei de iarnă și cam atât. Probabil că un etnolog ar putea descrie multe tipuri de sărbători românești care implică purtarea unor măști înfricoșătoare, sau care vehiculează povești înspăimântătoare (de pildă, Sânzienele).

În acest context, poate că Holloween nu e musai o sărbătoare de import, ci e doar o sărbătoare cu denumire din import. :)

Dar, de import sau nu, să vedem cum arată această onorare a străbunilor pentru copiii noștri?
Cum arată în mințișoara unui copil un străbun pe care nu l-a văzut niciodată în carne și oase, dar despre care i se vorbește și despre care știe că a trăit cândva și mai e și parte din familia lui?

Păi și cum să arate, dacă nu mai sunt aici, fizic? Arată acum ca în poze? Pot să îi văd? De ce nu pot să îi văd? De ce nu mai arată ca în poze?

Pfoaaai! Ce de întrebări! Rostite sau nerostite.
Și dacă rămân nerostite sau fără răspuns, atunci „moșul” arată după cum zice folclorul, după cum și-a imaginat oamenirea de-a lungul timpului, nu? Toate fantasmele, toate creațiile minții omenești viețuiesc, desigur, și în mințile minunate și strălucitoare ale micuților noștri. Iar la toate acestea, se adaugă și propria creativitate, desigur.

Iar asta poate face lucrurile să pară de-a dreptul înspăimântător. Că doar par, dar nu apar, asta rămâne sarcina părintelui să îl convingă pe copil. Dar cum nu poți convinge mintea creativă și imatură a unui copil prin argumente raționale (pentru că imatură), el se va purta precum Toma Necredinciosul și va avea nevoie să vadă cu ochii lui și să simtă cu pielea lui că și dacă apare ceea ce doar pare, tot inofensiv rămâne!

DAR, umblă vorba prin popor (ăsta contemporan, nu cel de odinioară), cum că ar fi de-a dreptul diavolească, malefică  o astfel de sărbătoare, că „murdărește” sufletele copiilor, că i-ar face mai agresivi...
Iar mintea creativă a adultului începe să creeze scenarii la scenarii... până suferă de „scenarită” acută (dacă nu se cronicizează în timp).

Mno, apoi hai să vedem și alte informații:

În decursul unui an sărbătorim Începutul (de Revelion), sărbătorim Iubirea (de Dragobete sau Valentine’s Day – cred că nici nu e relevant când celebrăm sau ce nume dăm sărbătorii, cu cât mai des, cu atât mai bine; s-o facem zilnic, aș zice), sărbătorim Învierea (de Paște), Nașterea și Viața (de Crăciun)… Ba chiar din moși-strămoși ne onorăm Străbunii, Moșii, deci celebrăm și Moartea, care ne ajută să conștientizăm viața, la fel cum lumina poate fi observată atunci când întâmpină obstacole care o blochează.

Atât ne foim și ne speriem de aspecte absolut firești ale vieții noastre.

Moartea, DEScompunerea și Recompunerea, ciclurile firești ale naturii se întâmplă cu sau fără voia noastră, cu sau fără ceremonii, cu sau fără fast. Ele sunt și cu asta basta.

Și, dacă tot sunt, de ce nu ne-am da voie să ne uimim în fața lor?

De ce nu ne-am permite să le trăim plenar, să ne apropiem de ele, să le atingem măcar cu imaginația noastră? Cu sau fără consumerism, fiecare după cum poate, mai spiritual sau mai material, sau și-și…


Ei bine, și acum vine următorul argument „suprem”: consumerismul, domn'le! Că sărbătoarea stimulează consumerismul. Să renunțăm, așadar, la sărbători!

(nu am aici emoticon pentru fața căzută și nedumerită)
 

Oare nu faptul că noi, ca societate picăm în capcana consumerismului și uităm sensul sărbătorilor, nu ăsta e bau-bau-ul adevărat? Ăăăă... păi asta înseamnă să ne asumăăăm. Mno, păi, nah! Da. Să ne asumăm. Ăsta-i semn de maturitate, să ne asumăm.


Și, întreb și eu, de ce sfintele moaște e mai nepotrivit consumerismul de Holloween decât cel de Crăciun sau de Paște?

Eu una nu știu să răspund la așa o întrebare, prin urmare conchid apocaliptic acest subiect peren:

Fiecare dintre noi este liber să experimenteze în ce fel dorește aceste sărbători, cu sau fără fast, înțelegând că sărbătorile nu au nicio legătură cu fenomenul consumerismului, ci noi creăm această asociere. Sărbătoarea-i sărbătoare (și există din cele mai vechi timpuri, sub diverse forme și denumiri), consumerismul e un fenomen contemporan și atât – desigur, toxic și pentru sărbătoare, și pentru om, și pentru natură.

E o eroare de logică să spunem că sărbătoarea înseamnă consumerism!

Cât despre ce le transmitem copiilor… ei bine aici iar ține de credințele noastre și de felul în care am avut șansa să fim îndrumați, dar și de modul în care ALEGEM să privim aceste sărbători (a alege = libertate, care implică ȘI responsabilitate! Responsabilitate sănătoasă = maturitate).

Unele sărbători pot scoate la suprafață emoții reprimate, e drept. Dar avem oare și înțelepciunea (de fapt, asumarea) de a privi cum au ajuns emoțiile să fie reprimate într-atât, încât să ajungă la o intensitate greu de conținut, care înspăimântă adultul? Și cum face adultul că se înspăimântă de trăirile propriului copil?

Poate e timpul să privim și dincolo de efecte, dincolo de cauzele aparente. Ceva din afară nu poate decât să scoată la suprafață ceva ce deja mocnea înăuntrul nostru.

Dacă avem înțelepciunea de a crea un cadru securizant și conținător în care toate acestea să fie vărsate, asta ține tot de competențele noastre umane.

Dacă avem sau nu priceperea de a ne îndruma copiii să se bucure de orice sărbătoare, să celebreze Viața, Moartea și Învierea, asta va face diferența în modul în care un copil se va raporta la evenimentul cu pricina. Iar dacă n-o avem, există psihoterapie (care nu este doar despre patologie, ci este despre explorarea, conștientizarea și optimizarea competențelor umane).

 

Revenind la Holloween și cât de „traumatizați” sau „defectați” sunt copiii în urma acestei sărbători, poate ar fi potrivit să ne uităm și la faptul că aceasta este o minunată oportunitate de expunere într-un cadru securizant la personificarea fricilor firești și specifice fiecărei vârste.

Să ne amintim că avem opțiunea să ne lăsăm controlați și striviți de propriile frici, dar avem și opțiunea de a le confrunta și a le folosi forța pentru a progresa și a construi o lume mai bună, mai matură.


Și da, eu am celebrat Halloween. Și am onorat și străbunii pe 1 noiembrie. Și celebrez fiecare zi, oricum s-ar numi ea.
Și, un pic stânjenită, recunosc și că am fost și la cumpărături. Nu am făcut exces de zel... aș fi putut și fără, dacă mă învredniceam să scotocesc prin cutiile din garaj după una-alta. Sunt mulțumită însă că m-am oprit la câțiva itemi cu tematica asta. Nu sunt perfectă, dar mă străduiesc la fel ca orice muritor de rând să fac față tentațiilor care ne îmbie părțile cele mai întunecate, egoiste și orgolioase din străfundurile psihicului nostru.

Tu, dragă cititorule, cum ai petrecut zilele trecute?
Dar cu fricile tale ce faci?

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  
   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.

Articole

V-ați gândit vreodată că a “a da” și “a lua” sunt două acțiuni care pot aluneca în orice clipă în zona abuzului? Situații abuzive prin “a lua” sunt expuse la tot pasul (mă refer, evident, la furt), însă, știați că și acțiunea de “a da”, în anumite situații este tot abuzivă?  
Trăim vremuri cutremurătoare. Când ne uităm p-afară, viața parcă a amuțit. Prin case bingăne tehnologia de știri și informații alarmante. Ți-arunci o privire peste graniță, la cei un pic mai avansați tehnologic, la frații un pic mai maturi și mai bine ocrotiți de părinții lor - statul, însă nu găsești speranță. Ba mai tare îngheți privind la cele ce se petrec acolo. Vezi spitalele și medicii copleșiți de neputință, auzi rudele sau prietenii de prin alte țări, mai dezvoltate decât a ta, povestind cu disperare despre cât sunt de mult depășite toate sistemele, că nu mai au de unde cumpăra alimente, că nu mai au voie să iasă, că în China armata face ravagii, că cine nu se supune face închisoare, că dacă stai în casă mori cu zile, că ambulanțele nu vin... Apoi îți apare live-ul acela al bietului om care a stat în casa cu sora moartă 24 de ore...pentru că nu a avut cine să vină să ridice cadavrul... Ce salvare a vieții? PANICĂ. 
Balzac spunea despre resemnare că este “o sinucidere zilnică”. A te resemna înseamnă a renunța să mai speri, a te supune unei false neputințe, a-ți încuia singur sufletul în colivie. Cum ajunge însă un om să se resemneze: prin repetarea experienței de eșec, de inadecvare, de a nu fi suficient de bun, de a fi nedemn de iubire?