Cum arată adaptarea sănătoasă a unui copil în colectivitate?

Suntem la finalul lunii septembrie și, pare-se, tema adaptării copilului la grădiniță a devenit un subiect foarte arzător.
Și simt să încep articolul meu cu un mare și adânc oftat. Un oftat cât să vă cuprindă pe toți care oftați în zilele astea. OOOOOFFFFF… of, grădinița asta, bat-o vina de grădiniță! Sau de creșă.
 
În același timp, drag părinte care îți duci copilul la grădiniță sau la creșă, îți propun să te oprești o clipă și să privești și înăuntrul tău și să observi:
???? cât din ceea ce se întâmplă e cu adevărat amenințător și nepotrivit acolo unde îți duci copilul și cât e doar vreo veche rană a ta pe care o proiectezi pe copilul tău?
???? cât din frica și suferința ta este despre copil și cât e despre tine și experiențele tale timpurii cu grădinița?

Și poate vei simți că ți-e greu să răspunzi la întrebările astea. Și chiar cred că e dificil… Într-o societate în care toată lumea are impresia că e mai priceput decât tine la a-ți crește copilul, într-o societate care mai degrabă exclude, judecă și etichetează decât susține, nici nu e de mirare că poate te simți inadecvat când îți vine să-ți iei copilul în brațe și să fugi cu el mâncând pământul. Nu e de mirare că te simți odios și de îl lași la grupă și pleci cu inima sângerând de țipetele lui, și de-l retragi și-l mai ții un pic acasă.

Am constatat faptul că mulți părinți nu reușesc să își dea seama de unde până unde e povestea lor și de unde până unde e un mediu nepotrivit pentru copil.

Și știți ceva?
De multe ori chiar este abuziv ce se petrece în primele zile de grădiniță sau de creșă ale copilului… E crud, lipsit de empatie, barbar!

Drag părinte,

⛔ NU, NU E SĂNĂTOS să-ți fie smuls copilul din brațe în goană și să fii dat afară lăsând copilul urând din toți rărunchii!
⛔ NU, NU E REZONABIL să fii judecat pentru că vrei să-ți adaptezi treptat, blând, copilul la grădiniță / creșă!
⛔ NU, NU EȘTI UN PĂRINTE ELICOPTER (adică supraprotectiv) dacă soliciți să rămâi măcar în incinta grădiniței, disponibil pentru a-ți securiza copilul, până când adaptarea are loc.
⛔ NU, NU E DECENT să fii judecat pentru momentul în care alegi să duci copilul la grădiniță sau creșă, nici pentru tipul de educație pentru care optezi!

Toate astea sunt despre buba lumii în care trăim. Toate astea sunt rana celor care le manifestă, nu a ta! Vezi-ți de deciziile tale și poartă-ți capul ridicat și spatele drept! Nu te lăsa îngenunchiat de schemele disfuncționale ale unora sau altora!

Și nu o să lungesc prea mult vorba.
Am tot scris despre  teoria atașamentului  (și aici), e lesne de înțeles că a duce copilul în colectivitate înainte de 3 ani chiar ar fi să fie ultima-ultima opțiune. Detaliez cu altă ocazie.

Am să povestesc cum a avut loc adaptarea copilului meu la grădiniță pentru că mi-aș dori ca această practică să devină nu o modă, ci o LEGE pentru toate creșele și grădinițele! Pentru că am văzut cu ochii mei și cu sufletul meu că se poate și nu, nu a fost haos, ci blând și cu sens, sănătos pentru copil, părinte și educator.

Pasul 1:
Interviu cu educatoarele. Da, eu, ca părinte, am avut o întâlnire cu educatoarele, pentru că e nevoie să ne cunoaștem, să ne simțim reciproc sufletele, să ne privim în ochi și să descopăr dacă eu, ca mamă, pot avea încredere în omul în brațele căruia îmi las copilul. DA, eu ca părinte, cu suflet, cu trăiri, plină de iubire și grijă de dragul meu odor, am nevoie prima să CRED în educatoare / îngrijitoare. Iar ea, educatoarea, are de asemenea nevoie de informații despre copilul meu, ca să îl cunoască și prin ochii mei, să îi afle „hachițele”, provocările, resursele, să îl cunoască un pic de la omul care îl cunoaște cel mai bine pe lume.
Astfel, părintele și educatorul capătă încredere unul în celălalt și pornesc cu dreptul la drum, în sprijinul copilului. Pentru că educația formală se face în triunghi: părinți – copil – cadru didactic.

Pasul 2:
Educatoarea și copilul se cunosc și interacționează măcar 10-15 minuțele în prezența securizantă a părintelui. De ce? Pentru că astfel are loc transferul de încredere de la părinte la copil.

Pasul 3:
Abia acum urmează prima zi de grădiniță. Copilul vine cu părintele. Ok, știu că unele grădinițe au mulți copii, însă și la serbări sunt în grupă copiii și părinții, deci să nu mâniem adevărul! Prima zi de grădiniță poate fi o sărbătoare. Iată: părintele, care acum are cât de cât încredere în educator, că doar l-a ales pentru copilul său (sau așa ar fi firesc, să își poată alege educatorul, că doar așa se va putea face o evaluare a muncii cadrului didactic, în funcție de competențele sale umane și profesionale), va sta deoparte, pe un scaunel lipit de perete liniștit, încurajând blând copilul să interacționeze cu educatorul, în timp ce el se preocupă să coasă ori să plămădească ceva de suflet pentru al său odor, să-i lase amintire, ancoră de siguranță, când el se va retrage (anunțat, nu pe furiș!). Educatorul invită copiii la joc, cu blândețe, fără presiune, cu tact, cu umor, cu voioșie. Părinții formează un cerc în jurul copiilor, un cerc al iubirii și siguranței, în care copiii învață că sunt safe cu acel om pe care încep să îl cunoască tot mai mult.

Pasul 4:
Părinții și copiii pleacă împreună acasă. Prima zi poate dura 1 oră-două.

Pasul 5:
Ziua 2 și 3: se repetă pasul 4, iar acasă se fac joculețe în care părintele pregătește copilul pentru separarea treptată. Accentul pică pe relația dintre educator și copii, nu pe programă sau activități. Acum asta e prioritatea.

Pasul 6:
Părinții, încep să rămână la ușă, iar copiii merg cu educatoarea. Acum deja au și ei mai multă încredere. Nu e o regulă fixă. Unii copii au nevoie de mai mult timp, alții mai puțin timp. Se adaptează la nevoile fiecăruia. Se permite copiilor să verifice că părintele e acolo unde a spus că e. Poate va fi un pic de forfotă, însă e forfota adaptării, nu a traumatizării copiilor.

Pasul 7:
Pe măsură ce copiii se adaptează, părinții copiilor care deja se obișnuiesc se îndepărtează tot mai mult. Pleacă și vin la ora stabilită (se dă un reper concret: după ce ne jucăm cu mingea, după ce au desenat toți copiii câte un măr, după ce se termină masa de prânz etc.).
Copiii care încă nu s-au obișnuit sunt însoțiți în ritmul lor, iar vizitele părinților sunt mai dese. Nu sunt lăsați să plângă până la epuizare, ci sunt liniștiți. ȘI NU SUNT rușinați, umiliți, ci sunt iubiți. Copiii pot fi îndemnați să se ajute între ei. Copiii care s-au adaptat mai ușor sunt ajutoare de nădejde pentru educator. Educatorul poate folosi puterea grupului pentru a integra copilul mai senzitiv sau mai temător. Majoritatea copiilor se adaptează relativ ușor dacă sunt ajutați și securizați, alții însă au nevoie de timp. Asta nu înseamnă că nu vor plânge, din contră! Plânsul e semn de atașament securizant dacă este însă urmat de acceptarea consolării din partea educatorului. Dacă nu se lasă consolat, atunci cel mai probabil copilul are un stil de atașament nesigur (dar și aici pot fi diverse nuanțe, nu vă grăbiți să vă puneți cenușă în cap, chiar dacă ați înfipt deja mâinile până la coate în cenușă!)

Pasul 8:
Finalul adaptării. Copiii s-au integrat.

La copilul meu, concret, a durat mai bine de o lună adaptarea, însă nu am stat la grupă tot timpul ăsta, ci am stat pe o canapea la intrarea în grădiniță. M-am cunoscut cu alți părinți, am socializat, fiu-meu mai plângea, mă mai cerea, mă duceam, iar coboram, se liniștea, iar își amintea, până s-a adaptat. A fost util tare când a început să meargă cu el la adaptare tatăl lui, care era mai puțin impresionat decât mine de plânsul lui… deh, așa-s mamele. Iar restul a decurs lin.

Știu că nu e ușor. Și pe atunci nu eram psihoterapeut… deci nu știam să-mi conțin emoțiile, să mă liniștesc… Aveam și eu încă multe răni care oglindeau ritmul de adaptare al copilului meu într-o oarecare măsură. Însă ceea ce știu clar este că azi sunt împăcată și admir enorm modelul acesta de adaptare.

Și părinții tot suflete sunt… și dacă sunt răniți și imaginea copilului smuls din brațele lor le trezesc toate fricile, traumele, suferințele trecutului, asta înseamnă că e ok să-i retraumatizăm cu metode barbare de integrare a copiilor? Trauma părintelui ajunge la copil, apoi tot educatorii își bat capul, alături de părinți. Devine dureros și greu pentru toată lumea. De ce să susținem traumatizarea copiilor și retraumatizarea părinților?!?! Nu toți își permit să facă terapie ca să își oblojească rănile cele mai vechi. Sau poate fac, dar nu au ajuns încă la acea rană… asta înseamnă că e ok să răsucim cuțitul în răni???

Multe ar mai fi de spus, însă simt că am transmis esențialul. Dar, dacă doriți și simțiți, ne putem vedea pe Zoom miercurea viitoare, pe 5 octombrie, de la ora 17 (până în jur de 19.30) într-un workshop cu întrebări și răspunsuri personalizate despre adaptarea copilului la grădiniță și la creșă.

Discutăm despre:
❤️ stilul de atașament și adaptarea la colectivitate – costuri și beneficii
❤️ cum diferențiezi anxietatea de separare de normalitate
❤️ cum gestionezi anxietatea de separare
❤️ modalități concrete de a-ți sprijini copilul în adaptarea la colectivitate, în situația actuală, așa cum e ea azi în România.

Participarea este lipsită de obligații financiare, dar este condiționată de statutul de membru activ al comunității Părinți pe Sârmă. Nu este gratis (pentru că timpul fiecăruia dintre noi costă, la fel și cunoașterea), ci este un dar pentru membrii care aduc valoare comunității noastre (adică au avut măcar un comentariu sau o împărtășire în ultima lună).
???? Dacă nu ești încă membru, intră în grup și devino și tu membru activ, care aduce valoare comunității noastre. Poți să împărtășești o idee sau un gând, să oferi un feedback legat de o postare a mea sau a colegelor mele (Adina, Ina și Adriana), poți să oferi suport unui părinte care a împărtășit cu noi o provocare, apoi înscrie-te la workshop.

???? Vă puteți înscrie printr-un mesaj cu titlul „workshop adaptare în colectivitate” pe whatsup (0762668226), pe e-mail (livia@shinka.ro) sau pe Facebook, iar eu am să vă trimit în cel mai scurt timp link-ul de conectare pe Zoom.

M-aș bucura să împărtășiți cu mine în comentarii experiențele voastre, de orice fel, legat de adaptarea la colectivitate. ????

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Știm cu toții cât este de dificil să vezi suferință în ochii copilului, așa că m-am gândit să vă recomand un yoga-joculeț pe această temă. Desigur, nu înainte de a vă spune câteva lucruri pe care, poate, este bine să le aveți în vedere.
   Nu este vorba de nicio magie, ci de știință pură și capacitate de predicție pe baza unor studii efectuate de-a lungul timpului. Să vă explic mai pe-ndelete cum vine asta. Este vorba despre teoria atașamentului, despre care v-am mai vorbit și aici, și despre modul în care tiparul nostru de atașament influențează modul în care ne alegem partenerii de cuplu.
Ce e potrivit să le spunem și ce nu, dar mai ales cum și când? Acestea sunt întrebări care aduc frământări în sinea celor mai mulți dintre părinți. Ne simțim adesea insuficient pregătiți pentru a răspunde unor întrebări de genul: - De unde vin copiii?- Cum ajung bebelușii în burta mamei?- Cum ies din burtică?

Articole

Ne aflăm deja în cea de-a 39 zi de distanțare socială. Presiunea devine tot mai mare, adevărurile despre noi, despre familiile noastre, despre relațiile noastre, despre viața noastră sunt parcă tot mai apăsătoare. Nu mai avem unde să mai fugim... nu mai avem cum să evităm realitatea, contactul, trecutul sau prezentul, pe noi sau pe cei care ne cunosc mai bine decât poate ne-am fi dorit. Rănile atent ascunse până de curând sub make-up-ul unor zâmbete forțate, filtrate prin programe de face-lift electronic, dar și prin comportamente provizorii și de fațadă încep să se inflameze tot mai mult. Apoi încep să bubuie una câte una, împroșcând suferința ascunsă ani de-a rândul peste toți cei din jur. Împroșcăm cu critici la adresa tuturor, de la copii, soți, prieteni, colegi și până la medici și guvernanți. N-aș vrea să fiu în locul niciunuia dintre ei. N-aș vrea să fiu în poziția de a lua decizii prin care să aleg între viață și economie (deci...tot viață), nici între sănătate fizică și cea psiho-afectivă (care sunt interdependente), nici între viața unui vârstnic sau viața unui tânăr. Nici dacă îi țin pe toți fără acces la educație pentru că o parte nu au resursele necesare, prin urmare sunt discriminați, sau îi trimit pe toți să fie educați, cu riscul ca unii dintre ei să rămână orfani sau fără dascăli din cauza contaminării cu Covid-19, virusul crudului-adevăr.
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  
Înainte de a explica pe larg ce înseamnă iertarea, am să povestesc o întâmplare. Cândva, Luca, fiul meu în vârstă de 7 ani, m-a întrebat: “Mami, de ce unii copii nu își ascultă corpul?”. Mi-a povestit despre un prieten mai mare decât el cu vreo 2 ani care tot amâna să meargă la toaletă, deși abia se mai putea ține. Atunci i-am spus că nu toți părinții știu despre importanța de a-ți asculta corpul, așa cum nu știu despre multe altele, iar din această cauză nu au putut să îi învețe pe copilașii lor lucrurile acestea. El era contrariat cum de nu știu. Atunci i-am spus că, atunci când era el foarte mic, nici eu nu știam așa de multe.