Filtrele, celulita, vergeturile și... Patul lui Procust
-
21.07.2022
#corp #faramakeup #farafiltre
Azi scriu despre corp și credințele despre corp.
Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.
Nu simt să-l terfelesc și eu pe om. A fost deja ars pe rugul social media. E doar un alt bărbat care a dat-o-n bară grobian, bădărănesc și care a avut un moment (dacă are mai multe în viața lui, asta doar el poate ști) în care nu și-a conținut prea bine propria sexualitate. A vrut să facă o glumă, i-a ieșit prost. Nu e un capăt de țară, e doar un om, însă matur ar fi fost să nu continue mascarada, ci să conștientizeze că a dat-o în bară destul de urâțel (cam tot atât de mult pe cât consideră el urâtă evitarea mersului la „săliță”) și să își asume asta la fel de public după cum a și gafat-o. Nu voi comenta mai mult, că nici nu e despre el ce s-a întâmplat mai departe, ci este despre noi, despre fiecare dintre noi.
Din broscărimea lui Buhnici (care a scos și multe lucruri chiar faine, nu doar broaște, dar acum chiar a sărit una, ce să-i faci), a ieșit la lumină credința socială plină de venin, potrivit căreia rolul corpului femeiesc este doar acela de a satisface plăcerile carnale ale bărbatului (și viceversa, de ce să nu recunoaștem), iar asta este, de fapt, cel mai grav și aici cred că este de intervenit.
Și unde putem mai eficient să intervenim noi dacă nu la educația copiilor.
Noi suntem cei care creștem viitoarele femei și viitorii bărbați.
Noi suntem cei care avem puterea de a oferi forță viitoarelor femei să se simtă bine în pielea lor, să se îngrijească, fără a-și mutila și schimonosi corpurile în fel de fel de chingi sociale. Moda azi e, mâine se schimbă. Într-o epocă e considerat frumos corpul voluptuos, rubensian, în altă epocă se poartă corpul cu alură a la Olive din Popeye Marinarul, apoi vine epoca lui 90-60-90… apoi cine știe ce altceva o să mai ceară moda femeilor. La bărbați, cred că e un pic mai indulgentă, dar nu foarte. La bărbați presiunea pică pe… brand (citit și românește, și englezește).
Să ne înțelegem, celulita și vergeturile NU ÎNSEAMNĂ OBEZITATE! Iar unde apare obezitatea, acolo înseamnă o suferință. Nici nu e loc de judecată cu privire la corp. Nici nu își au sens discuțiile despre aspectul exterior al corpului! Ar fi să îi învățăm pe ai noștri copii că apelative de tipul „grasule” sau „schilodule” nu fac decât să le mânjească gurițele frumoase și să îi ajutăm să vadă oamenii, nu etichetele lor.
De asemenea, moda n-ar trebui să ducă la ANOREXIE! Este un abuz cumplit!
Una este să îți decorezi corpul, să îți exprimi latura artistică pe propriul corp, alta e să alergi la super-maratonul modei încercând să te încadrezi în acest pat al lui Procust.
Când imaginea exterioară, cârpele, denumirile de cârpe și posesiile exterioare încep să cântărească mai mult decât lumina dinăuntrul tău, atunci acesta este un semn că te-ai rătăcit de propria esență. Iar astfel de rătăciri, prin care mulți putem trece sau am trecut, au în spate adesea rana neglijării din copilărie.
Și cu această rană a neglijării, ajungi să te simți valoros numai când intri în tiparul monden. Urmează apoi stresul să păstrăm hainele copiilor curate, impecabile, nerupte în genunchi, că altfel „râde lumea”. Adică râde Procust. Sadic. Apoi copiii cresc, și dacă nu au și ei pantofi de la brandul X, la fel ca ceilalți, se dezintegrează. Iar suferința lor e reală. Ei chiar suferă, însă nu pentru că nu au brandul, ci pentru că nu își cunosc adevărata valoare. Pentru că mesajul transmis a fost că… „trebuie să ne conformăm modei”. Pardon, lui Procust.
Și vei tinde să crezi că așa îți faci copilul fericit. Ai da orice pentru un zâmbet entuziasmat. Ajungi să-l cumperi… pentru că atunci când te-ai obișnuit să trăiești aparent, după aparențe, frica de moarte ia amploare, iar micile conflicte specifice oricăror relații (atenție, conflicte, nu abuzuri!) devin ca niște amenințări la adresa vieții. Așa că te limitezi la a relaționa… aparent.
La suprafață, lucrurile pot fi idealizate, or dacă această nevoie în copilărie nu a fost satisfăcută, sau dacă stadiul de idealizare a părintelui de către copil nu a putut fi depășit din varii motive, atunci ajungem adulți care vrem ca lumea să fie conform reprezentărilor noastre idealiste. Și asta fragilizează.
Relațiile apropiate, intime, sunt imperfecte, au urcușuri și coborâșuri și nu sunt mereu cu zâmbete, mușchiuleț lucrat bine și piele netedă, ci și cu plâns, și cu furie, cu supărare, și cu celulită, și cu riduri și vergeturi. Sunt complete, sunt cu de toate din paleta de emoții și semne ale vieții. Relațiile autentice sunt complete.
Când nici hainele nu mai sunt suficiente, e atât de mare presiunea și deconectarea, că emoțiile parcă devin niște termite și te fac să mănânci compulsiv. Pentru că după ce ai terminat tava de prăjituri, ai un moment de satisfacție… Pentru o clipă poți experimenta cum era atunci când te ținea mama în brațe cu burtica plină și te tapa ușor pe spate. Erați conectați și te simțeai iubit/ă.
De aceea emoțiile nedigerate afectiv cer digestie fizică și continuă.
Și râzi de asta! Râzi dacă poți! Râzi de celulită și vergeturi!
Căci nu doar mamele au celulită și vergeturi, ci și fetele tinere pot avea! Și ce?!
Ce știm noi despre viața lor?! Ce știm noi despre corpurile lor și ce au trăit?
Ce știm noi despre cum au reușit să supraviețuiască până azi?
Ce știm noi despre istoria familiei lor? Poate bunica unei astfel de femei a fost violată de soldații ruși, pe când invadau țara noastră, așa că a fost nevoită să se îngrașe până la obezitate tocmai ca să fie în siguranță și să se protejeze de privirile libidionoase. Și a transmis rana asta mai departe, din mamă în fiică, până la tânăra de azi! Ce știm noi despre toate astea?!
Dar vine Procust și îi spune: Pf… mie să-mi arăți fibra musculară impecabilă, că altfel mă deranjezi cu rănile tale! Procust cel ce-și scuipă puroiul sufletesc în cuvinte și priviri pline de ură și dispreț.
Avem să ne învățăm copiii, fetițe sau băieței, să spună NU și să respecte NU-ul altora. Și să spună tare și clar când se simt folosiți! Avem să învățăm să respectăm și noi, ca părinți, spațiul personal al copiilor și intimitatea lor, iar dacă fetița spune că îi e jenă la mare fără sutien, că abia îi dau mugurii sânilor și vrea să se acopere, atunci părintele să o susțină în acest sens, nu să râdă pervers de ea! Avem să-i învățăm să surprindă și nuanțele de refuz și să le ia ca atare, ca refuzuri, nu o invitație la insistențe. Dar pentru ca ei să poată învăța această lecție, e nevoie ca noi să o fi implementat deja în propria viață. Pentru cine nu a făcut asta deja, există terapie individuală și de grup, există workshop-uri, tabere, retreat-uri sau tot felul de evenimente în care se exersează, printre altele, și asertivitatea (despre #asertivitate am mai discutat pe grupul Părinți pe Sârmă: https://www.facebook.com/groups/457438488520924 ) Avem să ne învățăm copiii să își iubească propriul corp, îngrijindu-l, fără însă a-l constrânge să se încadreze în șabloanele altora. Avem să le oglindim copiilor noștri frumusețea și resursele interioare, astfel încât să conștientizeze că sunt valoroși prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce au. Avem să le arătăm admirație copiilor noștri, dar și să le oferim feedback realist, astfel încât să învețe să facă față în mod sănătos imperfecțiunii umane. Altfel vom crește mici narcisiști, fragili ca niște porțelanuri fine: pe cât de frumoase, pe atât de fragile. Vulnerabilitatea nu înseamnă fragilitate, ci tocmai puterea de a privi propria imperfecțiune cu îngăduință și, desigur, dorință de progres. Până la urmă, asta ne face să progresăm. Avem să îi protejăm de emisiunile TV în care mesajul transmis este acela că ești greșit dacă nu te conformezi cerințelor procustiene. Ar fi să NU folosim copiii în scopuri comerciale (cum ar fi să-i ceri fiicei tale adolescente să îmbrace fustă scurtă ca să-ți aducă mai mulți clienți în cârciumă)! Ar fi să nu ne folosim copiii pe post de confident, pansament sau batistă de suflat ofurile de adult, spion al partenerului / partenerei, obiect de decor sau altele! Ar fi să nu îi folosim deloc, pentru nimic. Pentru că ei nu sunt obiecte de folosit!!! E incestuos emoțional! Nu copilul e stâlpul părinților, ci părinții au să fie sprijinul copiilor! Orice inversare de rol între părinte și copil este INCESTUOASĂ! Această perspectivă poate fi suficient de motivantă pentru a lucra cu sine și propria sexualitate, dacă nu este suficient conținută. Pentru că părintele cu sexualitate neconținută poate foarte ușor pica în capcana abuzurilor emoționale și sexuale subtile (glumițe proaste cu tentă sexuală, rivalizarea părintelui cu partenerul de cuplu al fiului sau fiicei, expunerea indecentă în fața copilului, expunerea copilului la scene erotice etc). Avem să ne conectăm cu ei și să le permitem să ne vadă și imperfecți, dar deschiși spre reparare și progres. Avem să îi învățăm că greșeala nu e o catastrofă, atâta vreme cât ești dispus să o îndrepți și să înveți din ea. Atenție, copiii, mai ales cei foarte mici, învață prin repetiție și asociere, deci nu ne așteptăm ca ei să nu repete „greșeli”. Avem să îi învățăm empatia și să înțeleagă că fiecare comportament ascunde o nevoie. Da, chiar și la ei. Da, chiar și la noi. Uneori nu ne prindem, dar dacă ședem un pic și ne ascultăm corpul, vom descoperi misterul. Avem să îi învățăm să se compare doar cu ei înșiși, iar cu ceilalți să coopereze și să se lase inspirați.Și, înainte de a-i învăța pe ei toate astea, avem să le învățăm noi înșine. Doar așa copiii noștri vor putea aplica învățăturile.
Și ca suport vizual pentru tot ce am scris aici, las următorul clip, alături de o poză cu mine fără makeup, fără filtre. Doar gânduri bune, niscai riduri, cearcăne, dar toate parte din viață. Am și niscai celulită, dar o expun doar la plajă (că pe net mă jenez prea tare, nu de celulită, ci doar de loc). Ați prins voi ideea. :)
Așa că azi vă îndemn să-l sfidăm împreună pe Procust cel monden.
https://youtu.be/z8ZSDS7zVdU
Cine-l mai sfidează alături de mine pe procust (cu p mic)?
Tags:
Pe aceeasi tema
Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.
Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.
Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
Articole
Vorbeam la un moment dat despre a da, a primi și a cere în relațiile de egalitate, dar și despre măsura în care este potrivit să oferim în relațiile de subordonare. Relația părinte copil însă este una deosebită, întrucât aici părintele oferă copilului și atât. El nu are pretenții, nu are așteptări. Desigur, oferă ceea ce are nevoie copilul, nu ce are nevoie el să ofere, și îi oferă ponderat, nu în exces, nu mai mult decât are nevoie copilul să primească, am mai vorbit despre asta aici.
Cine sunt bunicii copilului?
Ce rol au ei în viața copilului?
Ce rol le acordăm noi în viața copilului?
Una dintre dificultățile întâmpinate de mulți dintre părinți este legată de această noțiune de tranziție blândă. Vrem înțărcare blândă, mutare blândă din patul matrimonial în cel propriu (al copilului, desigur), adaptare la grădiniță blândă, chiar și mustrare blândă. Am tot primit această întrebare: blând, blând, dar cum e cu blândețea asta???
