Cum le vorbim copiilor noștri despre război?

Pentru un părinte, proximitatea războiului poate aduce confuzie, teamă, mâhnire, poate chiar furie sau senzația că îi îngheață sângele în vene. Și este absolut normal să ne înfioare această perspectivă.

Chiar dacă poate nu am avut vreodată contact direct cu războiului, experiențele străbunilor noștri curg prin sufletele noastre, cu resurse și limite, cu viață și cu pierdere, cu tot ce au trăit ei. Și poate e timpul să scotocim după resurse valoroase. Să dăm cenușa pierderilor deoparte, lăsând să strălucească ceea ce i-a ajutat pe ei în trecut și ne-ar putea ajuta și pe noi în astfel de clipe. Poate e timpul să împletim înțelepciunea străbună cu resusele zilelor noastre, să adaptăm creativ, să updatăm și să folosim cu iscusință bogăția și înțelepciunea trecutului, pentru a fi bine în prezent și a construi un viitor propice vieții.

Cu această perspectivă, orientată spre soluții, îmbogățită cu speranță și încredere în viață, putem merge mai departe, spre ai noștri copii, pentru a-i ajuta să înțeleagă ce se petrece în acest moment în lume.

De ce să le povestim copiilor despre războiul de la graniță?

Pentru că ei ne observă cu o atenție pe care poate nici nu o bănuim. Asta fac de când vin pe lume: ne observă, ne imită și își modelează comportamentele, credințele și emoțiile după modelul pe care îl oferim noi, părinții. Astfel că, atunci când noi manifestăm îngrijorare, frică, tristețe sau orice alte tipuri de emoții, ei le vor prelua automat, doar că nu vor ști de ce din prezent să le conecteze, așa că și le vor atribui numaidecât.

Și e firesc să se întâmple astfel. Observați doar cum vă simțiți atunci când guvernul ia măsuri care pentru voi nu au sens, pe care nu le înțelegeți.

Sau mai simplu: Imaginați-vă că partenerul / partenera de viață, celălalt părinte al copilului, manifestă deodată o atitudine foarte diferită de cea dinainte. Mișcările îi sunt mai bruște, mersul mai apăsat, vocea capătă un ton trist, sau poate furios, ori tremurând, ceea ce vă indică o stare de fie de iritabilitate, fie de tristețe, fie de frică sau, oricum, o stare destul de asemănătoare cu momente din trecut în care ați avut experiențe neplăcute. Cum ați interpreta această situație? Ce ați face? Ce ați face dacă nu vi s-ar da niciun fel de explicație cu privire la ceea ce se petrece? Sau ceea ce vi se spune vă crează suspiciuni, căci observați pe chip aceleași grimase care au mai apărut altcândva când ați fost mințit.

Cum v-ați simți? Ce v-ar veni să faceți? Care ar fi povestea pe care ați „croșeta-o” în mintea voastră? Cum v-ați satisface nevoia de sens, de a înțelege, de predictibilitate, de siguranță?

Ei bine, din acest punct, imaginați-vă că toate acestea au loc după o săptămână sau două în care ați dormit doar 2-3 ore pe noapte, ați muncit intens de dimineață până seara. De ce așa? Pentru că adultul are structurile corticale mature, deci resurse cognitive suplimentare față de un copil, care are creierul în curs de dezvoltare (abia în jurul vârstei de 25 de ani se finalizează maturizarea structurilor corticale).

Din acest motiv, este foarte dăunător să ascundem situații de viață semnificative față de copiii noștri. Secretele oferă spațiu creării unor povești mai înfricoșătoare decât realitatea. Și, în cazul copiilor, cel mai adesea ei își spun aceste povești despre ei înșiși, adică tind să interprezete toate manifestările de neînțeles ale părinților ca și cum ar fi despre ei, ca și cum ceva îngrozitor de rău e pe cale să li se întâmple sau ca și cum ar fi făcut ceva de neiertat.

Când și cum le spunem copiilor despre război?

Le vorbim copiilor despre război, așa cum am spus la începutul articolului, după ce ne-am reglat noi emoțiile și mindset-ul în legătură cu această temă. Adică după ce ne-am liniștit un pic. E firesc să avem nevoie de un răgaz ca să procesăm cât de cât o asemenea informație.

Cum ne reglăm noi trăirile?

- ne creștem toleranța la frustrare: e neplăcut să nu știu cu certitudine ceea ce urmează, însă pot să tolerez asta. E neplăcut și să trăiesc astfel de vremuri, dar pot face față. Dacă azi exist, este pentru că străbunii meu au trecut prin astfel de experiențe, poate mai cumplite, mai înfiorătoare și au reușit să ducă viața mai departe. Aceasta este o resursă disponibilă înăuntrul meu și aleg să o folosesc.

- ajută dacă rămânem în contact atât cu partea plină, cât și cu cea goală a paharului. Partea plină ne va folosi pentru a ne regenera resursele și a folosi eficient resursele interioare, partea goală a paharului ne motivează să acționăm constructiv, să dezvoltăm soluții practice pentru a depăși greutățile care apar.

- „evităm evitarea” neplăcerilor: dacă vom evita părțile neplăcute ale realității doar de dragul pozitivismului și optimismului exagerat, riscăm să fim luați prin surprindere și să nu avem suficient de mult răgaz să ne conștientizăm resursele sau să acționăm rezonabil, matur. Unele lucruri sunt în controlul nostru, altele nu. Putem alege dacă și cum controlăm ceea ce putem controla. Nevoia de control este o nevoie ca oricare alta și, conștient sau inconștient, ea se va satisface. De exemplu, când nu controlăm ceea ce chiar putem, vom tinde să controlăm ceea ce nu putem controla, iar asta ne poate aduce suferință în relații. Cine are nevoie și de alte războaie (interioare sau exterioare) în plus față de la graniță?

- ajută mult să rămânem cu o gândire pragmatică, orientată spre soluții, non-catastrofică. Astfel că, e absolut firesc să ne dăm voie, să ne oferim spațiu și timp pentru a elabora soluții pentru cel mai rău scenariu posibil. E important să știm că nu putem ghici viitorul, nici gândurile celorlalți. Prin urmare nu putem ști cu certitudine ce ne așteaptă, putem doar să facem unele predicții. Da, e posibil orice, dar cât de probabil este să aibă loc acel scenariu? Este posibil și să cadă mâine un mega-asteroid pe pământ, sau să merg pe stradă și să-mi pice un ghiceci de flori (sau mâncare, ce alegeți voi) în cap. Dar care e probabilitatea ca acest lucru să se petreacă? Mă ajută să adopt o atitudine atât de cinică față de viață? Acesta este modul în care aleg să îmi petrec viața, cu frica în sân față de orice scenariu în care aș putea să-mi pierd viața? Are sens pentru mine asta? Este acesta un mod de a trăi plenar?

- Rămânem ancorați în prezent: atâta vreme cât încă respir și simt durerea, înseamnă că sunt viu, trăiesc. Catastrofic e să nu mai respir și orice fel de senzație să dispară de tot. Așadar, revenim la creșterea toleranței la frustrare: e neplăcut să simt ce simt, dar pot să tolerez asta. Eu sunt mai mare decât senzațiile mele, senzațiile mele sunt în mine, nu eu în ele. Eu am neplăceri, nu sunt în neplăcere.

- ne reglăm așteptările: dacă mă aștept ca lumea să fie dreaptă și am tendința de a folosi imperativele categorice (trebuie cu necesitate să...), îmi voi alimenta o amăgire pe care o voi apăra cu prețul unei energii pe care aș putea să o îndrept spre elaborarea de soluții. Amăgirile, la un moment dat, se strivesc sub greutatea realității, astfel că suferim DEZ-AMĂGIRI și ne vom irosi energia pe doliul pentru amăgire, în loc să o avem disponibilă pentru soluții creative.

- evităm expunerea la știrile televizate, ne informăm din 3 surse diferite (patronate diferit și orientări politice diferite), ne luăm informațiile la un interval de timp rezonabil, nu încontinuu.

- folosim capacitatea empatică pentru a alimenta compasiunea – poate fi foarte valoros să facem lucruri cu sens în această perioadă, cum ar fi să îi ajutăm, atât cât putem, pe cei a căror experiență ne impresionează. Să ne amintim că din multe puținuri se face suficient. Acesta este unul din lucrurile acelea puține pe care chiar le putem controla.

- nu putem controla momentul și modul în care trecem spre alte planuri ale existenței, însă putem controla atitudinea noastră în fața morții și prin ce fel de amintiri alegem să ne continuăm existența în sufletele celor care rămân în urma noastră.

- ne continuăm viața de zi cu zi: tocmai pentru a ne clădi puțin câte puțin, zi de zi, un strop de nemurire. Pentru asta, e nevoie să ne purtăm în acord cu valorile noastre, să lucrăm la planurile noastre și să fim conștienți de acțiunile noastre și impactul lor asupra celor din jur.

Am stabilit când le vorbim vorbim copiilor despre război. Acum să vedem cum le vorbim:

După ce ne-am clarificat și am schițat un plan, cât să ne simțim un pic mai confortabil(da, fiecare din noi avem înăuntrul nostru și capacitatea de a ne induce confortul în situațiile de disconfort), după ce ne-am liniștit un pic, mergem spre copiii noștri și le dăm vestea, adaptat vârstei lor.

Este foarte important să evităm expunerea copiilor la știri (audio sau video)! Și pe noi chiar. Informațiile scrise sunt mult mai ușor de filtrat și mai puțin încărcate de stimuli alarmanți auditivi și vizuali.

0-3 ani: copilul de 0-3 ani are nevoie îndeosebi de experiențe securizante alături de părinții săi. Orice explicație rațională are unicul sens de a liniști adultul, iar asta e cât se poate de oportun. Când adultul se liniștește, copilul se liniștește și el. Pot ajuta mantrele de felul: „orice vremuri ar veni, noi te ocrotim”, „zi de zi, suntem din ce în ce mai pregătiți să înfruntăm cu iubire și curaj orice provocare”. În acest interval, oricare ar fi nivelul de înțelegere al copilului, mesajul este liniștitor.

3-6 ani: în această etapă de vârstă, e recomandat să le vorbim în metafore copiilor. Le putem spune povești despre război, putem juca joculețe de rol în care diverse jucării se confruntă, dar binele învinge răul. Putem folosi în joculețe și povestioare chiar instanțe omnipotente care ocrotesc (îngeri, zâne, spiriduși magici) – este etapa gândirii magice, astfel că ei au mare nevoie să se simtă ocrotiți de forțe supranaturale reprezentate prin simboluri magice (ele hrănesc resursele interioare ale copilului și îi vor folosi toată viața; chiar dacă nu va mai crede în magia din exterior, va crede în „magia” din interior, iar asta va face diferența între succes și eșec). Metaforele nu sunt minciuni, ci doar metafore. Este foarte important să normalizăm emoțiile copiilor și să îi ajutăm să se regleze emoțional, folosindu-ne de capacitatea noastră de reglare emoțională. Este de așteptat ca în această perioadă să fie un pic mai irascibili, mai puțin cooperanți decât de obicei. Tensiunea noastră o percep și ei și o resimt la rândul lor. Să rămânem empatici și plini de compasiune.

6-12 ani:acum copilul deja are suficiente resurse cognitive pentru a înțelege și primi vestea că vecinii noștri sunt în război, iar asta este destul de îngrijorător pentru noi. Totuși, e bine să fim reținuți cu detaliile care au impact prea mare emoțional. Nu este necesar să le arătăm imagini cu refugiați, cu bombe și clădiri distruse, cu tancuri care împușcă sau altele asemănătoare, însă le putem spune că vecinii noștri suferă și că războiul aduce multă suferință tuturor celor implicați. Le putem povesti despre faptul că mii de oameni au fost nevoiți să își părăsească locuințele și țara pentru a găsi un loc mai pașnic și pentru a fi în siguranță, însă oameni din toată lumea s-au mobilizat să îi ajute, iar noi putem, de asemenea, să contribuim cum și cât putem la această mișcare umanitară plină de valoare și sens. E foarte important să le normalizăm orice fel de emoție apare și să le oferim acces la emoțiile noastre, tocmai pentru că sunt cât se poate de firești. E firesc să simțim îngrijorare, tristețe, iritare, să ne simțim intrigați, revoltați pentru ceea ce se petrece, însă cu toate acestea, rămânem cu o atitudine constructivă și orientată spre soluții. Îi putem implica în acțiuni caritabile sau în umplerea unui bagaj de urgență. Le va satisface nevoia de control, nevoia de competență și chiar nevoia de conectare cu noi, întrucât facem împreună activități cu sens. Copilul se simte în siguranță orice s-ar întâmpla, dacă e alături de părinții/părintele/un adult ocrotitor, plin de speranță și capabil să rămână într-o zonă constructivă a gândirii. E important să credem în capacitatea noastră de a ne ocroti copiii, după cum e important să avem încredere în umanitate și lumina din fiecare. 

12-18 ani: adolescenții deja își iau singuri informațiile, astfel că nu au nevoie de o abordare specială. Ei pot înțelege tot atât de bine pe cât poate înțelege și integra informațiile un adult. Ceea ce au nevoie de la noi este să îi sprijinim în a se regla emoțional, întrucât din acest punct de vedere încă nu sunt complet maturi. Așadar, discutăm cu ei cum discutăm cu orice alt adult, însă axat pe strategii de rezolvare a problemelor, cu focus pe soluții și speranță. Putem pune accentul pe virtuți, pe umanitate și compasiune și, de asemenea, le normalizăm emoțiile și suntem alături de ei cu tot ce simt. Îi ghidăm blând spre soluții. 

Cheia este să fim noi, adulții, bine, să avem încredere, speranță, compasiune și gândire creativă, iar copiii noștri vor trece cu bine prin toate cele ce vor să vină, alături de noi. Să lăsăm să vină ce vrea să vină, să plece ce vrea să plece, căci noi conținem un univers întreg de resurse, după cum întregul univers, cu toate resursele lui, ne conține pe noi.

Tags:

Lasa un comentariu

Articole

Cu câțiva ani în urmă, educatoarea fiului meu mi-a spus: “uneori ne vin în grupe copii care nu știu să se joace”. M-am mirat atunci...  Cum adică nu știu să se joace? Și mi-a explicat că pur și simplu nu știu ce să facă atunci când nu li se spune ce să facă. Și, într-adevăr, observ tot mai mulți copii care chiar nu știu să se joace. Și mă întristez pentru pierderea lor. Pentru că este o pierdere. Ei au ratat șansa de a învăța să se joace, să fantasmeze, să își exprime creativitatea și gândirea magică... Părinții lor au tendința de a se teme de plictiseala copiilor. Pentru că societatea le-a spus că plictiseala nu e bună, că numai leneșii se plictisesc. Și lor le-a fost răpită șansa de a afla că plictiseala este foarte benefică în cantitatea rezonabilă. Da, se poate transforma în lene, însă chiar și atunci avem să privim ce se află dincolo de etichetă, poate o suferință, poate o depresie... Adesea depresia este etichetată cu multă cruzime ca fiind lene. Plictiseala în cantitățile rezonabile este aducătoare de liniște interioară, dar și de creativitate.  
Vorbeam la un moment dat despre a da, a primi și a cere în relațiile de egalitate, dar și despre măsura în care este potrivit să oferim în relațiile de subordonare. Relația părinte copil însă este una deosebită, întrucât aici părintele oferă copilului și atât. El nu are pretenții, nu are așteptări. Desigur, oferă ceea ce are nevoie copilul, nu ce are nevoie el să ofere, și îi oferă ponderat, nu în exces, nu mai mult decât are nevoie copilul să primească, am mai vorbit despre asta aici. 
   Perioada sărbătorilor ne apropie sufletește unii de alții, trezind compasiunea în fiecare din noi. Și totuși, privind atent, îmi este greu să nu observ un comportament ambivalent: pe de o parte privim cu multă compasiune către cei mai puțin binecuvântați de soartă, iar pe de altă parte, risipim. Risipim din toate punctele de vedere; risipim sănătate, risipim energie, risipim resurse de toate felurile.