Alăptarea prelungită - sănătate sau dificultate?
-
Livia Istrate11.06.2020

Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.
Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.
Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
Atât în facultate, cât și la cursurile de masterat și în școala de formare am fost învățată că pentru copil este nepotrivită alăptarea prelungită pentru că acest proces ar aduce prejudicii dezvoltării autonomiei acestuia. Argumentul formatorilor mei își are rădăcini în psihologia vârstelor. Așa cum am spus mai sus, Erik Erikson, psiholog și psihanalist danez renumit pentru dezvoltarea teoriei dezvoltării umane pe anumite stadii (pe care le-am detaliat aici), consideră că între aproximativ 18 luni și 3 ani, copilul începe treptat să dobândească tot mai multă autonomie. De asemenea, despre etapele 0-1 și 1-3 ani vorbește și Freud foarte mult. El definește etapa 0-12 luni ca fiind cea a stadiului oral (adică bebelușul caută plăcere și descoperă lumea cu ajutorul gurii), în timp ce stadiul 1-3 ani îl numește stadiul sadico-anal, întrucât acum copilul învață controlul sfincterian, iar acest control îl folosește, de asemenea, pentru a obție o formă de plăcere și pentru a ”recompensa” ori ”pedepsi” mama (sau adultul învestit cu încredere) pentru modul în care îi satisface sau nu nevoile.
Pentru a trece de la un stadiu la altul, copilul are nevoie de îndrumarea mamei, prin urmare trecerea are să se facă treptat, cu blândețe. Dacă însă mămica nu reușește, din varii motive (neputeință, neștiință, suferință, blocaje proprii în diverse stadii, presiune socială, îndrumare inadecvată etc.), să facă trecerea psihologică de la etapa 0-1 an la 1-3 ani, atunci copilul, pe lângă faptul că ratează startul spre autonomie, el va dobândi și o predispoziție pentru a dezvolta diverse adicții.
Este adusă în discuție și sintagma ”mamă fuzională”, adică mama care nu poate renunța la simbioza cu propriul copil, astfel încât acesta să purceadă în a face primii pași spre autonomie (explorarea mediului înconjurător luând tot mai mult distanță de mamă), din cauza unor dificultăți afective proprii (motivele pot fi nenumărate: fie că proiectează diverse nevoi proprii pe propriul copil, astfel că acesta devine, inconștient, un obiect de satisfacere a nevoilor neîmplinite ale mamei, fie pentru că se ascunde în spatele maternității de rolul de femeie matură / soție etc., sau din alte motive și mai subtile ce reies într-un demers de analiză personală). Din acest motiv, cei mai mulți psihoterapeuți și psihologi consideră că a alăpta prelungit copilul este nesănătos din punct de vedere al dezvoltării psihologice. Un psihanalist va spune ferm că până la un an e musai să întrerupi alăptarea, desigur, nu brusc pentru a nu traumatiza. El îți va spune că atunci când mama este foarte bine împăcată și cu rolul ei de femeie matură, atunci nu va avea nicio dificultate să înțarce blând copilul în cele 6 luni (adică de la 6 la 12 luni).
Pe de altă parte, OMS recomandă alăptarea copilului pentru minim 2 ani, iar argumentele aduse sunt bazat pe studii care au evaluat starea de sănătate fizică a copilului alăptat îndelung.
Acum voi prezenta perspectiva din care privesc eu, ca psihoterapeut, lucrurile, dincolo de recomandările formatorilor mei, recomandări cu care nu am reușit niciodată să rezonez întru totul (mi-aș dori tare mult o dezbatere profesională pe această temă):
Eu consier că ar fi de dorit să fim în contact cu nevoia reală a copilului, să diferențiem de unde până unde e nevoia mamei de a alăpta, de unde până unde e nevoia copilului, fără a seta un termen limită pentru momentul (auto)înțărcării. Cred cu tărie că e important să găsim intersecția dintre toate aceste teorii și să rămânem pe calea de mijloc. Într-o discuție pe această temă a fost adusă în discuție teoria atașamentului, însă aici chiar nu cred că este cazul să o menționăm, pentru că un copil poate avea atașament sigur și dacă este hrănit cu lapte praf. El se poate simți în siguranță și dacă mama îl liniștește în brațele ei iubitoare și protectoare, nu doar dacă stă la sânul mamei. Sigur, sânul poate fi mai rapid și mai eficient, dar nu este un must have.
Ar fi totuși de dorit ca noțiunea de ”alăptare” să-și capete, pe lângă sensul de hrană fizică, și sensul de hrană afectivă sănătoasă care ajută copilul să facă mai ușor, mai blând trecerea de la mediul intern (din burtica mamei) la mediul extern. Este maniera forma în care el simte că încă are ceva în comun cu mama lui: sânul. Iar când îi va veni timpul, va fi dispus să accepte și pierderea acestui ultim ”obiect” de legătură fizică dintre el și mama lui.
Laptele matern însă mai are un rol: acela de supliment pentru sistemul imunitar. Din punct de vedere medical, fizic, laptele matern aduce o mulțime de beneficii copilului. Iar dacă ar fi să evaluăm costurile și beneficiile alăptării prelungite, tot alăptarea pentru minim 2 ani pare că iese câștigătoare (chiar dacă OMS a cam dat-o în bară la capitolul imagine în ultimele luni). Da, poate că, din punct de vedere psihologic, sau mai bine spus, psihanalitic, copilul își va amâna un pic stadiile de dezvoltare, adică va trece dintr-un stadiu în altul mai târziu decât îi spune manualul. Însă asta chiar poate fi reglat ulterior. La copii, unde neuroplasticitatea este mai abitir decât la adulți, recuperările se fac relativ ușor. În plus, unde-i graba???
Până la urmă, și copiii hrăniți cu lapte praf continuă să primească acel lapte tot până spre 2 ani (aici consultanții în alăptare și pediatrii actualizați au numeroase argumente care nu țin de competența mea, ca psihoterapeut, dar de care cred cu tărie că este benefic să ținem cont). Ar fi de dorit să nu devenim habotnici în terorii și să vedem că un copil poate învăța să exploreze mediul înconjurător și poate prinde curaj să facă primii pași spre autonomie și dacă este alăptat, sânul mamei fiind ca un ”supliment” alimentar și afectiv.
Totul este, ATENȚIE, să păstrăm măsura optimă. Dacă un copil de un an și jumătate sau doi (sau mai mare) nu poate funcționa altfel decât la sânul mamei sau lipit de mama, nu se poate alina și în alte moduri decât prin sân, atunci poate ar fi de dorit să ne uităm la ce se află în spatele acestui comportament, iar mămica în cauză să exploreze atât relația cu al ei copil interior, dar și cea cu femeia matură din ea. Acolo este foarte probabil să se fi construit ceea ce spuneam mai sus: o relație fuzională, care e potrivită, hrănitoare și chiar necesară în primul an de viață al copilului, dar devine toxică dacă se menține prea mult după primul an de viață. Atunci ea afectează copilul și mama din toate punctele de vedere, inclusiv fizic!
Orice alegere semnificativă facem, recomand să fie explorat acel ”de ce” din spatele ei. Și de evaluat costurile și beneficiile. O pierdere va exista orice am alege, întrucât alegeri perfecte nu există. Avem să acceptăm acele pierderi cu maturitate și să ne dăm voie să ne bucurăm de beneficiile aduse de alegerea făcută. Asta înseamnă maturitate afectivă.
Prin urmare, dragi mămici și viitoare mămici, eu vă încurajez să alăptați cât e benefic pentru copii voștri, nu mai mult decât vă este și vouă confortabil, însă explorând totodată propriile ”de ce”-uri. Și, desigur, înțărcați cu blândețe. Oricum doare, dar blând, nu produce traumă.
În final, pentru că adesea punem multă presiune pe noi pentru a fi mame perfecte, vreau să vă încurajez să vă dați voie să fiți imperfecte, autentice și să acceptați această imperfecțiune ca pe un semn al unicității. Copiii noștri nu au nevoie de mame perfecte, pentru că perfecțiunea noastră îi va strivi, ei au nevoie doar de mame suficient de bune. Prin urmare, vă las un frumos citat dintr-un articol scris de DW Winnicott (Mirror - role of the mother and family in child development):
”O mamă suficient de bună începe cu o adaptare aproape completă la nevoile copilului său și, pe măsură ce trece timpul, se adaptează din ce în ce mai puțin complet, treptat, în funcție de capacitatea crescândă a sugarilor de a face față eșecului ei. Eșecul ei de a se adapta la fiecare nevoie a copilului îi ajută să se adapteze la realitățile externe.” (DW Winnicott)
Sursa imaginii: https://mamans.femmesdaujourdhui.be/bebe/tree-of-life-superbes-photos-dallaitement/