Dualismul cartezian, Omul și Dragonul cel Flămând

De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?

Vă propun să privim la o altă perspectivă, aceea că, înainte de a exista mintea noastră conștientă, adică gândirea, a existat corpul. A fost o vreme în care corpul nostru nu gândea, ci doar simțea și reacționa la diverși stimuli. Și ameoba există, deși nu gândește. La fel și o bacterie. Mintea conștientă, gândirea, este o funcție a creierului, deci o funcție a unui organ (organ = o bucată din corp - v-ați prins, da?). Gândirea este un fel de extraopțiune a corpului, ca și cum ai mai pune la o mașină de epocă sau la o Dacia 1310 un motor nou, i-ai face tunning, pentru a o adapta mai bine nevoilor actuale. La fel și corpul și-a făcut ”tunning” pentru a se adapta mai eficient la mediu. Și-a creat neocortex, deci o altă bucată de creier, mai nouă și mai evoluată din anumite puncte de vedere, dar nu forate experimentată, iar acestei bucăți de corp i-a dat funcția de a gândi. Pentru că, după cum bine știm deja, nevoia crează funcția. Deci nevoia de supraviețuire a speciei creat funcția de a gândi, o funcție capabilă să dezvolte noi și noi strategii de rezolvare de probleme, într-o manieră tot mai eficientă.

Cu toate acestea, mulți oameni au credința aceasta că mintea conștientă poate guverna corpul. Să vă spun un secret: E doar o iluzie. Corpul nu face niciodată ce vrea mintea, ci doar ce vrea el, iar uneori, ce vrea corpul se potrivește cu ce vrea mintea. Sigur că vorbim despre un ”a vrea” metaforic, însă un corp care a învățat prin experiență că ceva ar putea să îi amenințe integritatea, oricât i-ar spune mintea că se înșeală, va fi în zadar și va face tot ce îi stă în putere ca să demonstreze că e ca el. Pentru că el are nevoie să experiențe reale pentru a se convinge.

 Cu toate acestea, tendința noastră este să dăm multă putere gândurilor noastre. Ne așteptăm să ne apucăm să facem diverse schimbări în viața noastră doar gândind la ele, sau ne supărăm că nu reușim să ne punem în starea de a face acele lucruri (apoi ne blamăm că nu suntem în stare să facem) deși rațional avem toate argumentele posibile să facem lucrurile respective.

 Corpul acesta al nostru parcă-i un catâr nesuferit, care nu vrea să asculte ce îi comandăm să facă și basta. Culmea e că doar omul îl vede catâr, pentru că așa alege să îl vadă. Dar dacă, de fapt, corpul ar fi în realitate un dragon? Dacă ar fi un dragon mare și puternic, inteligent și cu o intuiție fantastică? Dacă ne gândim bine, în atâtea și atâtea milioane de ani de existență, corpul a căpătat ceva experiență de viață, nu?

 Gândirea însă, pare că e doar un mic omuleț ce-ar vrea să călărească dragonul, să-l domine, să-l stăpânească, un omuleț care se crede mare și puternic, deși, orice scor ar obține la un test de IQ, nu va arăta vreodată mai mare decât este el de fapt.

 Acest omuleț cu tendințe puternic narcisiste încearcă să lege dragonul. Își îndreaptă toate armele spre el cu o cutezanță sfidătoare, lipsit de smerenie și plin de ostilitate. Uită de empatie și refuză să vadă că dragonul ce-ar vrea să-l posede-i rănit, e flămând și-nsetat. E speriat de dragonii mai mari care cândva, într-un trecut aproape uitat, l-au înrobit și i-au frânt aripile. Dar omul îi cere să zboare! Și-i cere să se lase din nou dominat, controlat și rănit.

 Din când în când, dragonul, în măreția sa, se ridică și protestează. Și-i tare și furios uneori. Și-i suficient o dată să ofteze adânc, și mândra scăfârlie a omului nătâng pe pârlește bine și se-afundă-n suferință. Dar omul, cu vanitatea sa, posibil că nu își va învăța nici de această dată lecția... compasiunii.

 Și va poza, iar și iar, în victima unui dragon prea slăbit și prea bolnav pentru a se mai ridica de la sol.

 Până când? Până când va învăța să îl iubească, să îl oblojească, să îl hrănească, să îl respecte și să colaboreze cu el. Abia atunci dragonul se va lăsa călărit, abia atunci își va deschide larg aripile și își va duce, cu iubire și loialitate, omulețul său, acolo unde le este bine amândurora.

Voi cum vă înțelegeți cu propriul dragon?


*Fotografia este preluată din filmul animat ”Cum să-ți dresezi dragonul”, un film minunat pe care vă recomand să îl vizionați cu întreaga familie, având în minte întrebarea ”Cum aș putea să mă împrietenesc cu propriul meu dragon?”.

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?
Ne aflăm deja în cea de-a 39 zi de distanțare socială. Presiunea devine tot mai mare, adevărurile despre noi, despre familiile noastre, despre relațiile noastre, despre viața noastră sunt parcă tot mai apăsătoare. Nu mai avem unde să mai fugim... nu mai avem cum să evităm realitatea, contactul, trecutul sau prezentul, pe noi sau pe cei care ne cunosc mai bine decât poate ne-am fi dorit. Rănile atent ascunse până de curând sub make-up-ul unor zâmbete forțate, filtrate prin programe de face-lift electronic, dar și prin comportamente provizorii și de fațadă încep să se inflameze tot mai mult. Apoi încep să bubuie una câte una, împroșcând suferința ascunsă ani de-a rândul peste toți cei din jur. Împroșcăm cu critici la adresa tuturor, de la copii, soți, prieteni, colegi și până la medici și guvernanți. N-aș vrea să fiu în locul niciunuia dintre ei. N-aș vrea să fiu în poziția de a lua decizii prin care să aleg între viață și economie (deci...tot viață), nici între sănătate fizică și cea psiho-afectivă (care sunt interdependente), nici între viața unui vârstnic sau viața unui tânăr. Nici dacă îi țin pe toți fără acces la educație pentru că o parte nu au resursele necesare, prin urmare sunt discriminați, sau îi trimit pe toți să fie educați, cu riscul ca unii dintre ei să rămână orfani sau fără dascăli din cauza contaminării cu Covid-19, virusul crudului-adevăr.

Articole

   Zilele trecute, pe grupul de educare și suport pentru părinți pe care l-am creat alături de colegele mele, Adina și Ina (Părinți pe Sârmă), a luat naștere o discuție despre o situație în care un adult a făcut glume cu tentă sexuală la adresa unui copil. Spiritele s-au încins, iar câteva mămici curajoase, victime ale abuzurilor sexuale, și-au luat inima în dinți și au povestit despre experiențele lor, cu speranța ca părinții să conștientizeze acest fenomen nefiresc și periculos, întâlnit dureros de frecvent și să facă tot ce pot pentru a-l preveni. Am înțeles că oricât s-ar vorbi despre abuzul sexual și necesitatea educației sexuale, tot va fi prea puțin atâta vreme cât fenomenul încă este întâlnit dureros de frecvent. Așa că am scris pe grup o postare pe tema asta, iar acum public textul și aici, pe blogul meu. Și ar fi grozav să scriem cât mai mulți despre asta. Să fie împânzit internetul cu astfel de informații, astfel încât să ajungă la toți părinții, până când niciun copil nu va mai fi vreodată tratat ca un obiect de satisfacție sexuală a altcuiva. Este lesne de înțeles că articolul meu nu va fi nici pe de parte exhaustiv, însă m-am străduit să cuprind cele mai frecvente și dificile situații și, la final, veți găsi câteva link-uri către site-urile instituțiilor de unde puteți să obțineți și mai multe informații.
   Am constatat pe multe dintre grupurile de părinți, dar și pe multe dintre site-urile de parenting o mulțime de ghiduri de self help. Și sunt toate foarte utile, mai ales că fiecare din noi cred că ne-am spus cel puțin o dată: ”bine, bine...am înțeles că aici greșesc, dar cum pot să fac diferit și cum pot să fac să nu mai repet?”. Există o nevoie imensă de a primi rețete, hint-uri de „cum să fac” și este extraordinar că le și găsim cu multă ușurință.
Divorț - ce termen familiar!  E atât de frecvent întâlnit și, dacă stăm bine să ne gândim, nu separarea în sine e ceea ce sperie cel mai tare partenerii, ci impactul separării asupra copilului sau copiilor.  Divorțul nu e doar un act prin care este modificat statutul social al celor doi care au decis să rupă relația de cuplu romantică, ci e un proces care implică nenumărate pierderi, procesarea afectivă și cognitivă a acestora, parcurgerea doliului aferent pierderilor, a gestiona presiunile sau judecățile mediului social din care aparții, a face față propriilor incertitudini legate de viitor, a mobiliza resurse enorme de adaptare la schimbările apărute și, poate cel mai dureros și îngrijorător, a însoți proprii copii prin toată această furtună.  Pentru această din urmă, dar poate cea mai mare pentru părinți, am creat o poveste pentru părinții care divorțează. Da, e în primul rând pentru părinți, abia apoi pentru copii. De ce? Pentru că divorțul e între soț și soție, nu între mamă și tată, nici între părinți și copii. Iar acesta cred că este un mesaj care ar fi bine să ajungă la fiecare părinte care divorțează de partenerul romantic cu care are un copil.