Dualismul cartezian, Omul și Dragonul cel Flămând

De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?

Vă propun să privim la o altă perspectivă, aceea că, înainte de a exista mintea noastră conștientă, adică gândirea, a existat corpul. A fost o vreme în care corpul nostru nu gândea, ci doar simțea și reacționa la diverși stimuli. Și ameoba există, deși nu gândește. La fel și o bacterie. Mintea conștientă, gândirea, este o funcție a creierului, deci o funcție a unui organ (organ = o bucată din corp - v-ați prins, da?). Gândirea este un fel de extraopțiune a corpului, ca și cum ai mai pune la o mașină de epocă sau la o Dacia 1310 un motor nou, i-ai face tunning, pentru a o adapta mai bine nevoilor actuale. La fel și corpul și-a făcut ”tunning” pentru a se adapta mai eficient la mediu. Și-a creat neocortex, deci o altă bucată de creier, mai nouă și mai evoluată din anumite puncte de vedere, dar nu forate experimentată, iar acestei bucăți de corp i-a dat funcția de a gândi. Pentru că, după cum bine știm deja, nevoia crează funcția. Deci nevoia de supraviețuire a speciei creat funcția de a gândi, o funcție capabilă să dezvolte noi și noi strategii de rezolvare de probleme, într-o manieră tot mai eficientă.

Cu toate acestea, mulți oameni au credința aceasta că mintea conștientă poate guverna corpul. Să vă spun un secret: E doar o iluzie. Corpul nu face niciodată ce vrea mintea, ci doar ce vrea el, iar uneori, ce vrea corpul se potrivește cu ce vrea mintea. Sigur că vorbim despre un ”a vrea” metaforic, însă un corp care a învățat prin experiență că ceva ar putea să îi amenințe integritatea, oricât i-ar spune mintea că se înșeală, va fi în zadar și va face tot ce îi stă în putere ca să demonstreze că e ca el. Pentru că el are nevoie să experiențe reale pentru a se convinge.

 Cu toate acestea, tendința noastră este să dăm multă putere gândurilor noastre. Ne așteptăm să ne apucăm să facem diverse schimbări în viața noastră doar gândind la ele, sau ne supărăm că nu reușim să ne punem în starea de a face acele lucruri (apoi ne blamăm că nu suntem în stare să facem) deși rațional avem toate argumentele posibile să facem lucrurile respective.

 Corpul acesta al nostru parcă-i un catâr nesuferit, care nu vrea să asculte ce îi comandăm să facă și basta. Culmea e că doar omul îl vede catâr, pentru că așa alege să îl vadă. Dar dacă, de fapt, corpul ar fi în realitate un dragon? Dacă ar fi un dragon mare și puternic, inteligent și cu o intuiție fantastică? Dacă ne gândim bine, în atâtea și atâtea milioane de ani de existență, corpul a căpătat ceva experiență de viață, nu?

 Gândirea însă, pare că e doar un mic omuleț ce-ar vrea să călărească dragonul, să-l domine, să-l stăpânească, un omuleț care se crede mare și puternic, deși, orice scor ar obține la un test de IQ, nu va arăta vreodată mai mare decât este el de fapt.

 Acest omuleț cu tendințe puternic narcisiste încearcă să lege dragonul. Își îndreaptă toate armele spre el cu o cutezanță sfidătoare, lipsit de smerenie și plin de ostilitate. Uită de empatie și refuză să vadă că dragonul ce-ar vrea să-l posede-i rănit, e flămând și-nsetat. E speriat de dragonii mai mari care cândva, într-un trecut aproape uitat, l-au înrobit și i-au frânt aripile. Dar omul îi cere să zboare! Și-i cere să se lase din nou dominat, controlat și rănit.

 Din când în când, dragonul, în măreția sa, se ridică și protestează. Și-i tare și furios uneori. Și-i suficient o dată să ofteze adânc, și mândra scăfârlie a omului nătâng pe pârlește bine și se-afundă-n suferință. Dar omul, cu vanitatea sa, posibil că nu își va învăța nici de această dată lecția... compasiunii.

 Și va poza, iar și iar, în victima unui dragon prea slăbit și prea bolnav pentru a se mai ridica de la sol.

 Până când? Până când va învăța să îl iubească, să îl oblojească, să îl hrănească, să îl respecte și să colaboreze cu el. Abia atunci dragonul se va lăsa călărit, abia atunci își va deschide larg aripile și își va duce, cu iubire și loialitate, omulețul său, acolo unde le este bine amândurora.

Voi cum vă înțelegeți cu propriul dragon?


*Fotografia este preluată din filmul animat ”Cum să-ți dresezi dragonul”, un film minunat pe care vă recomand să îl vizionați cu întreaga familie, având în minte întrebarea ”Cum aș putea să mă împrietenesc cu propriul meu dragon?”.

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?
Ne aflăm deja în cea de-a 39 zi de distanțare socială. Presiunea devine tot mai mare, adevărurile despre noi, despre familiile noastre, despre relațiile noastre, despre viața noastră sunt parcă tot mai apăsătoare. Nu mai avem unde să mai fugim... nu mai avem cum să evităm realitatea, contactul, trecutul sau prezentul, pe noi sau pe cei care ne cunosc mai bine decât poate ne-am fi dorit. Rănile atent ascunse până de curând sub make-up-ul unor zâmbete forțate, filtrate prin programe de face-lift electronic, dar și prin comportamente provizorii și de fațadă încep să se inflameze tot mai mult. Apoi încep să bubuie una câte una, împroșcând suferința ascunsă ani de-a rândul peste toți cei din jur. Împroșcăm cu critici la adresa tuturor, de la copii, soți, prieteni, colegi și până la medici și guvernanți. N-aș vrea să fiu în locul niciunuia dintre ei. N-aș vrea să fiu în poziția de a lua decizii prin care să aleg între viață și economie (deci...tot viață), nici între sănătate fizică și cea psiho-afectivă (care sunt interdependente), nici între viața unui vârstnic sau viața unui tânăr. Nici dacă îi țin pe toți fără acces la educație pentru că o parte nu au resursele necesare, prin urmare sunt discriminați, sau îi trimit pe toți să fie educați, cu riscul ca unii dintre ei să rămână orfani sau fără dascăli din cauza contaminării cu Covid-19, virusul crudului-adevăr.

Articole

   Dresează-ți demonii care te mănâncă din interior în cea mai deplină și sumbră tăcere. Privește-i în ochi. Înfruntă-i. Ordonă-le să te privească. Privește-i cum așteaptă flămânzi, cum ar vrea să scape din temnița sufletului tău și să pârjolească totul în jur. Abia așteaptă să le întorci iar spatele și să scuipe foc, să-ți sfâșie sufletul și să se elibereze din tine. Privește-le disperarea, foamea, suferința. Ei sunt durere pură. Privește-i în continuare, nu-i scăpa din ochi. Nu le scăpa privirea. Din ochii tăi curge iubire, iar asta îi împiedică să-ți facă vreun rău. Privește-i cum se-așază neputincioși la picioarele tale. Privește-i cum toți devin ușor, ușor unul singur... Privește-l. Privește-l cum se face mic, tot mai mic... E neputincios acum. Privește-l în neputința lui. Fă pace cu el. Acum este doar un copil neajutorat. Privește-l. Câți ani are? Cum arată? Cine este acel copil? Ce are nevoie? Ascultă-l cu inima. Privește-l. Iubește-l. Oferă-i ce are nevoie. Tu ești adult, el e copil. Îl vezi?
Auzim adesea despre destin, poate încă din copilărie, și îl percepem ca pe ceva ce ne este dat, ca pe o pecete pe care o purtăm toată viața. Uneori pare un blestem, alteori o binecuvântare și parcă ne simțim neputincioși în fața sa. Ei bine, să știți că lucrurile stau un pic diferit. Se pare că nu suntem chiar neputincioși în fața destinului și am să vă explic în cele ce urmează de ce și cum putem să ne rescriem cartea vieții, povestea noastră de viață.
Trăim cu toții într-o lume aflată într-o continuă mișcare, plină de evenimente care se succed pe nerespirate. Parcă nici nu ne rămâne răgaz să le contemplăm, să le procesăm. Viața însăși parcă se grăbește… sau poate că noi ne grăbim prin viață. Încotro? Încotro fugim cu așa nesaț? Sau, poate ar fi potrivit să ne întrebăm DE CE anume fugim cu atâta înverșunare? Ce din viața noastră e atât de înspăimântător încât ne face să fugim din calea sa până rămânem fără vlagă? Fugim spre, de, din și prin relații. Nici nu mai știm ce vrem.De cele mai multe ori, fugim de părți ale Sinelui nostru, părți oglindite în relații, părți care încă simt durere, părți care se tem, părți care simt furie… sunt părți care au o poveste ce se vrea rostită. Par înspăimântătoare la prima vedere, însă dacă am ști ce comori ascund dincolo de aparențe… Acolo sunt părți din viață, comorile din umbră. Acolo găsim acel spațiu sacru pe unde țâșnește înțelepciunea. Acolo, printre acele părți de care fugim zi de zi cu atâta încăpățânare, se află balsamul de care avem nevoie pentru a ne alina rănile din relații, precum și rănile oglindite în relații.Prin aceste părți rătăcite se află o bună parte din creativitatea noastră.