Noi 2 și relația dintre noi. Ce facem acum?

”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim.

Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Oare cum am ajuns noi ca, uneori, să vorbim mult și parcă nu spunem nimic. Cum am ajuns să alegem, alteori, să rămânem tăcuți, considerându-i pe ceilalți nedemni de a auzi ce avem de spus? Cum am ajuns să vorbim prea răstit, presupunând din start că nu vom fi auziți? Cum am ajuns să vorbim... doar ca să ne mai auzim din când în când vocea? Și cum am ajuns să răspundem la ce ne imaginăm că am fost întrebați, dar nu și la ce am fost efectiv întrebați?  Cum am ajuns să vorbim îndeosebi despre ceilalți, despre știri, mașini, modă, despre lume, dar prea rar despre ideile noastre și, încă mai rar, despre ce simțim?

Demult, în vremuri în care a simți era nu doar tabu, ci o reală amenințare, atunci s-a produs o scindare între trup și minte. Cineva, în trecutul nostru, un străbun, a învățat că a-ți da voie să simți e periculos, nedemn, semn de slăbiciune, rușinos. Și cu siguranță că la acele vremuri poate asta a fost cea mai isteață alegere. Însă după ce amenințarea a trecut, străbunul a păstrat modul acela de a funcționa și a dat această lecție mai departe, urmașilor săi. Cu vremea, scindarea lui a devenit cutumă. Iar cutuma ai îmbrățișat-o și tu și ai învățat că tristețea, dezgustul, dezamăgirea și alte trăiri sunt rușinoase, nedemne și periculoase. Poate ai crescut sub amenințarea că dacă plângi, adultul de care depinde viața ta îți va da el motive serioase să plângi și te-a amenințat cu bătaia sau alte pedepse. Sau poate a râs de tine, considerându-te un laș, un netrebnic neputincios, sau o ființă inferioară și nedemnă de prea mult respect. 

Mai târziu, când ai fi vrut să plângi, ai constatat că lacrimile refuză să cadă...că tristețea ta s-a lipit de umilință sau de frică. Și pentru că era nedrept ce ți se întâmpla, însă era mult prea riscant să reacționezi la acea nedreptate, ai învățat să reprimi furia față de acei adulți pe care îi iubeai... și s-o îndrepți spre tine sau spre alții. Ai început să îți alegi situații diverse în care să fii pedepsit pentru furia ce o țineai în tine, sau te pedepseai singur prin înfometare sau supra-alimentare, prin retragere socială sau prin adicții fel de fel... Sau poate ai început să jignești sau rănești pe alții. Orice ai fi făcut, tot împotriva ta era într-ul fel sau altul. O pedeapsă tot aveai de primit, fie de la alții, fie de la tine însuți, prin îmbolnăvire, sau poate prin autosabotaj, ori prin diverse ticuri, fobii sau alte manifestări care îți lăsau, amăgitor, impresia că măcar acolo deții și tu controlul.  

Apoi ai ajuns adult. A venit timpul să îți unești destinul cu alesul sau aleasa inimii. Și, după ce vălul dulce al idealizării a fost ridicat, după ce nevoile cele mai neîmplinite au fost satisfăcute în relația de cuplu, brusc, parcă picând din cer, multe alte nevoi au început să fie tot mai vizibile și să-și ceară împlinirea. Desigur, aceleași nevoi rămase nesatistăcute din trecutul îndepărtat. Ba mai vin, colac peste pupăză, din voie sau nevoie, și copiii (de unde și cum vin, treaba lor). Și-acum cortina vieții e complet ridicată. Cu ochii mijiți, cu privirea încă încețoșată de paradigmele propriului destin scris de ... nu unul, ci de mai mulți dumnezei, adică de toți adulții semnificativi din viața ta, privești dezorientat când către partener, când către copii. Te simți azvârlit într-o comedie proastă, te simți păcălit de toți care ți-au vândut iluzii și speranțe, de viață, poveștile cu prinți și prințese care trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Constați dezamăgit că viața nu e nicidecum povestea frumoasă promisă în copilărie. Așa că alergi după zâne bune care să-ți dea puțin praf magic pentru a-ți repara și tu viața. Pardon, pentru a-i repara pe cei din jur, soțul sau soția, copiii, socrii, care din varii motive, s-au defectat pe parcurs. E un mister ce s-a întâmplat cu ei... cert e că acum îți fac viața un calvar. Or fi fost fermecați de vrăjitoare...nimfe, sirene sau alte entități mistico-ezoterico-fantasmagorice.

După numeroase încercări, care mai de care mai creative, pe la astrologi, vrăjitorese și alți promițători de leacuri magice, dezlegători de blesteme și destine, începi să citești nițică psihologie; psihologie pozitivă, desigur. Și te apuci să-ți repeți ritualic și să scrii aproape compulsiv peste tot pe unde găsești loc, tot felul de fraze ”miraculoase”. Atât de mult, că cei din jur îți spun că te-ai smintit și fug de tine. Guru zice că e ok, că așa se întâmplă când te iluminezi.

Între timp, copilul crește. La fel și distanța între tine și partenerul de cuplu. Dar tu ești ”zen” și îți spui, plin de un amar optimism: ”e karma...”.

Căutarea continuă. Începi să faci pași timizi către literatura ceva mai realistă. În continuare cauți, la fel ca Făt Frumos din Mazăre, rețeta magică pentru problema ta. Și găsești din abundență cărți și articole despre ”CUM SĂ...”.

Entuziasmat, te duci apoi la partener cu lecția învățată. Wow... surpriză! Primești un mare FLIT! Ești total dezamăgit că parcă vorbești cu peretele. ”Bine că ești tu deștept/deșteaptă” auzi un mormăit din baie, după ce tu ai povestit cu entuziasm teoria chibritului.

A doua zi încerci iar, a treia zi iar, a patra zi iar. Până când obosești. Mergi la prieteni și îți jelești neputița de a-l schimba pe bietul amărât. Nu vrea, domn’le, să evolueze deloc! Ce te faci? Nu vrea să înțeleagă ce trebuie, cu necesitate să facă pentru ca voi doi să fiți fericiți.

Nu că ar fi neapărat ceva greșit până aici, e un drum, un proces care poate fi procesul oricăruia dintre noi. Însă pun și eu, o întrebare: Când te-ai întrebat ultima oară care e contribuția ta la situația actuală din viața ta? Când l-ai întrebat ultima oară pe cel de lângă tine, la modul autentinc, real interesat de un răspuns onest, cu urechile ciulite și sufletul larg deschis: ”Ce facem noi acum?” Când tu și cel de lângă tine ați stabilit, de comun acord, un plan, unul pe care să fii deschis(ă) a-l negocia și respecta, de a ți-l asuma? Și când ai răspuns ultima oară cu toată onestitatea la întrebarea aceasta, ce facem noi acum?

Când ai decis să îți îndrepți atenția asupra ta mai mult decât asupra celuilalt și ți-ai setat drept obiectiv să înveți să exiști în viața ta, să înveți să te simți în siguranță chiar și atunci când te afli pe nisipuri mișcătoare? Când ți-ai spus ultima oară ”eu sunt ok și tu ești ok”? Când ai ales ultima oară să creezi un cadru securizant de relaționare înainte de a cere schimbarea? 

Când te-ai pus ultima oară de acord cu cineva asupra planului la care ați lucrat împreună?

Când ai întrebat sincer și deschis ultima oară: Ce facem noi 2 acum? Ce simți? ❤️

  

 

 

Image from Pixabay

 

 

Comentarii

c
cristina
10 May 2020

Multumesc , astept cu drag sa mai citesc ma ajuta ! spor !
S
Shinka
Mulțumesc pentru feedback, Cristina!
Mă bucur că îți folosește ce am scris.
Te îmbrățișez!

Adauga un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  

Articole

   Nu este vorba de nicio magie, ci de știință pură și capacitate de predicție pe baza unor studii efectuate de-a lungul timpului. Să vă explic mai pe-ndelete cum vine asta. Este vorba despre teoria atașamentului, despre care v-am mai vorbit și aici, și despre modul în care tiparul nostru de atașament influențează modul în care ne alegem partenerii de cuplu.
Pentru un părinte, proximitatea războiului poate aduce confuzie, teamă, mâhnire, poate chiar furie sau senzația că îi îngheață sângele în vene. Și este absolut normal să ne înfioare această perspectivă. Chiar dacă poate nu am avut vreodată contact direct cu războiului, experiențele străbunilor noștri curg prin sufletele noastre, cu resurse și limite, cu viață și cu pierdere, cu tot ce au trăit ei. Și poate e timpul să scotocim după resurse valoroase. Să dăm cenușa pierderilor deoparte, lăsând să strălucească ceea ce i-a ajutat pe ei în trecut și ne-ar putea ajuta și pe noi în astfel de clipe. Poate e timpul să împletim înțelepciunea străbună cu resusele zilelor noastre, să adaptăm creativ, să updatăm și să folosim cu iscusință bogăția și înțelepciunea trecutului, pentru a fi bine în prezent și a construi un viitor propice vieții. Cu această perspectivă, orientată spre soluții, îmbogățită cu speranță și încredere în viață, putem merge mai departe, spre ai noștri copii, pentru a-i ajuta să înțeleagă ce se petrece în acest moment în lume.
   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.