Moralitatea, politica și SARS-CoV-2, virusul crudului-adevăr

Ne aflăm deja în cea de-a 39 zi de distanțare socială. Presiunea devine tot mai mare, adevărurile despre noi, despre familiile noastre, despre relațiile noastre, despre viața noastră sunt parcă tot mai apăsătoare. Nu mai avem unde să mai fugim... nu mai avem cum să evităm realitatea, contactul, trecutul sau prezentul, pe noi sau pe cei care ne cunosc mai bine decât poate ne-am fi dorit. Rănile atent ascunse până de curând sub make-up-ul unor zâmbete forțate, filtrate prin programe de face-lift electronic, dar și prin comportamente provizorii și de fațadă încep să se inflameze tot mai mult. Apoi încep să bubuie una câte una, împroșcând suferința ascunsă ani de-a rândul peste toți cei din jur.

Împroșcăm cu critici la adresa tuturor, de la copii, soți, prieteni, colegi și până la medici și guvernanți. N-aș vrea să fiu în locul niciunuia dintre ei. N-aș vrea să fiu în poziția de a lua decizii prin care să aleg între viață și economie (deci...tot viață), nici între sănătate fizică și cea psiho-afectivă (care sunt interdependente), nici între viața unui vârstnic sau viața unui tânăr. Nici dacă îi țin pe toți fără acces la educație pentru că o parte nu au resursele necesare, prin urmare sunt discriminați, sau îi trimit pe toți să fie educați, cu riscul ca unii dintre ei să rămână orfani sau fără dascăli din cauza contaminării cu Covid-19, virusul crudului-adevăr.

   Există oare măsuri perfecte? Măsuri care să nu poată fi criticate, care să satisfacă dorințele și nevoile tuturor, mai ales când aceste decizii se iau în cadrul unui sistem în care putreziciunea e prezentă la toate nivelurile, de la micro, la macro, de la interior, la exterior. Să privim numai o clipă la modul în care puroiul sufletesc ne otrăvește corpul, dar și relațiile. Apoi, în încercarea disperată de a evita să privim cangrena ce ni se întinde nemilos, ne înfuriem pe cei din fața noastră. Începem să blamăm, dar fără să oferim o variantă mai bună. Apoi vorbim cu un aer superior ca un balon umflat cu heliu despre Moralitate.    

   Apropo de moralitate... ce e moral în a sabota un sistem întreg, un sistem care are în interior și alte specii în afara celei proprii? Ce e moral în a fi atât de mulți încât să sufocăm natura, viața și tot ce ne încojoară? Ce e moral în a veghea egocentric strict la binele propriei specii? Și ce e moral în a privi rece cum oamenii mor, iar noi să contribuim la asta cu nonșalanță și maximă iresponsabilitate prin împrăștierea virusului ca pe un confetti bolnăvicios (atunci când îl avem)? Unde e moralitatea aici?

   Ce e moral în a cere să ieși liber, cum ți-e ție comod, în lumea largă, sfidând vulnerabilitatea celor din jur? Ce e moral în a te opune selecției naturale? Și ce e moral în a vorbi despre selecția naturală... atunci când tu forțezi destinul tău și al celor din jur?  

   Despre care moralitate vorbim aici? Cea în care oprim economia, condamnând la moarte prin înfometare populația vulnerabilă economic? Cea în care deblocăm economia, condamnând la moarte prin îmbolnăvirea cu ”virusul-crudului-adevăr” populația vulnerabilă fizic? Care decizie e mai morală?

   Care ar putea fi măsura poderată, care să ocrotească întregul sistem?  

   Care ar putea fi măsura aceea care să stimuleze curajul cu responsabilitate și îngrijorarea constructivă, nu inconștiența, iresponsabilitatea sau fricile iraționale, sabotoare și limitative.

   Ce măsuri ne-ar putea asigura atât sătătatea fizică, economică dar și psiho-emoțională?

   Poate ar fi cazul să definim fiecare termen, să vedem ce presupune starea de sănătate, înainte de toate. Potrivit OMS, „sănătatea este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mintal cât și social, și nu doar absența bolilor sau a infirmităților”, dar și „capacitatea de a duce o viață productivă social și economic”. Așadar, unde e echilibrul? Adică unde este optimul de vigilență, optimul de îngrijorare? Hiperprotecția/Hipervigilența înseamnă prea mult și, deși intenția ta e să rămâi sănătos, nu vei face decât să te vulnerabilizezi mai tare. Pentru că atunci când ești hipervigilent, adică anxios, te lași prea mult copleșit de frică și ajungi să eviți orice tip de expunere, chiar și aceea care are o mică probabilitate de a te pune în pericol. Și poate că ar fi potrivit să ne uităm peste cifre și să acceptăm că orice tragedie poate fi posibilă în orice moment, însă probabilitatea ca ea să aibă loc poate fi mai mică sau mai mare. Deci ar fi de cântărit dacă merită efortul de a trăi ”cu drobul de sare deasupra capului”. Dacă nu cumva, în goana noastră de a fi sănătoși, nu ne îmbolnăvim mai tare de fapt și din mai multe puncte de vedere. În ceea ce îl privește pe noul nostru prieten, Covi (aka Covid-19), ar fi de luat în calcul noile date din cercetări. Dacă la început nu știam prea multe și o atitudine de precauție mai mare era mai mult decât justificată, acum deja am început să îl cunoaștem cât de cât. Știm că el produce multe victime pentru că se răspândește mai repede, iar că victimele sale sunt persoane deja vulnerabile fizic. Deci, conform matematicii de clasa a IV-a sau a V-a, dacă aplici un procent la un număr mare, obții un rezultat cu valoare mare. Procentul e același. Asta îl face mai periculos decât o gripă obișnuită, pentru că riscul de a ajunge la mai multe dintre persoanele vulnerabile este mult mai crescut. Dar nu îl face de temut pentru persoanele care nu au alte afecțiuni fizice. Și mai știm că nu este mai de temut decât o gripă obișnuită pentru copii și tineri.

   Ce putem face totuși, în acest caz, astfel încât să îi protejăm pe cei vulnerabili, fără a-i vulnerabiliza pe cei nevulnerabili? 

   De la mine de acasă (că nu prea am altă variantă momentan), lucrurile se văd așa: 

1. Ocrotirea cu forța a unor persoane se cheamă abuz. De ce ai vrea să obligi un om să fie sănătos? De ce i-ai forța destinul tu? De ce ai vrea să-ți iei rol de Dumnezeu și să decizi pentru cel care nu vrea să fie bine??? Și care e sensul să te opui selecției naturale până la urmă?

2. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celorlați. Prin urmare, am dreptul să mă joc cu Covi, însă nu am dreptul să îl transmit celorlalți pe Covi. Aici, egoismul este binevenit. Fiți egoiști și păstrați-l pe Covi pentru voi dacă vă place.

3. Dacă îl dai pe Covi cuiva care nu ți l-a cerut în mod special și oficial, atunci asumă-ți ești responsabil pentru îmbolnăvirea sau chiar moartea acelei persoane, prin umare, primește lângă Covi al tău și sancțiunile aferente faptelor tale, fapte care au încălcat libertatea celorlalți de a rămâne sănătoși. Nici ție nu îți place să îți fie încălcată libertatea de a te îmbolnăvi sau de a face ce-ți poftește inima, nu?  

4. Pentru ca fanii lui Covi să nu îl poată da mai departe, atunci văd absolut necesare menținerea actualelor reguli de conduită în spații publicedar să fie permisă circulația liberă a oamenilor, atâta vreme cât se păstreză distanța de 2 metri față de alte persoane, atâta vreme cât ești obligat să stai acasă dacă ai simptome de gripă sau răceală, atâta vreme cât porți mască de protecție și mănuși și folosești dezinfectant dacă ești într-un spațiu public închis, unde riscul de a-i contamina pe ceilalți e crescut. Astfel, evităm să auzim behăituri suave la ureche ori în ceafă în timp așteptăm la coadă într-un magazin.

5. În ceea ce privește educația, pentru a împăca pe toată lumea poate ar fi util să ne gândim la varianta de a combina școala online cu cea offline. Ar putea fi oferită cadrelor didactice și părinților posibilitatea de a alege învățământul online și cel offline. În felul acesta, atât cadrele didactice vulnerabile, cât și copiii cu vulnerabilități și părinții / bunicii / tutorii vulnerabili ai acestora ar avea posibilitatea de a preda sau învăța în condiții de sigurantă sau în funcție de cât de mult sunt dispuși să se expună (aceasta o văd ca pe o opțiune personală și care ține de ritmul de adaptare al fiecăruia, fără a afecta în vreun fel alte persoane, mai ales că știm despre virus că el nu pune în pericol viața copiilor). Desigur, asta ar presupune o reorganizare a elevilor în clase, însă acesta probabil că va fi răul cel mai mic. Va exista o perioadă de acomodare, apoi lucrurile se vor așeza de la sine.

     Nu știu dacă sunt soluțiile cele mai fericite, însă știu că anxietatea scade puternic sistemul imunitar și că, din cauza ei, ne cresc semnificativ șansele să dezvoltăm complicații ale bolii provocate de acest virus. Deci ar fi de găsit o soluție care să scadă nivelul de anxietate și distres prin creșterea calității vieții, însă în condiții de siguranță fizică optimă.

    De ce? Pentru că nu cred că este realist să ne așteptăm că vom eradica virusul acesta în câteva luni. E o așteptare naivă. Măsurile luate până azi mie personal mi se pare rezonabile în condițiile date, nu perfecte..., da, pe genunchi, dar în genunchi ne-a prins și pandemia. Abuzuri și corupție? E ceva nou? E doar aceeași veche psihopatie a clasei politice (nu toți, dar mulți). Ne-au oferit posibilitatea de a ne confrunta cu realități interioare de care am tot fugit, atât în plan personal, cât și în plan social, dar ne-au oferit și timp să aflăm mai multe despre acest aparent-inamic (încă nu sunt sigură că el chiar e inamic, ci mai degrabă cred că e un simptom al unui macrosistem) și să gândim strategii prin care să îl abordăm. Nici nu am curaj să judec măsurile. Nu sunt acolo. Nu știu cum e.

   Dincolo de conspirații și suspiciuni mai mult sau mai puțin bazate pe dovezi palpabile, măsurabile, incontestabile, dincolo de măsurile autorităților, poate vom reevalua și noi înșine propriile valori și priorități. Să ne uităm dacă nu cumva consumerismul ne-a adus în acest dezechilibru manifestat la toate nivelurile. Dar și consumerismul acesta nu a apărut pur și simplu, ci a apărut dintr-o foame afectivă copleșitoare. Poate ne vom face curaj să ne uităm ce supracompensăm de fapt atunci când cumpărăm iar și iar și iar, multe și mărunte, inutile și diverse. Ce ne aduce de fapt această compulsie de a cumpăra? Sau ce înlocuiește?

   Apoi, poate ne dăm voie să răspundem cu onestitate: la ce bun să îi cumperi copilului tău ultimul tip de IPhone și cele mai cool branduri de haine, dacă pentru toate astea ai plătit cu prețul sănătății lui (și al sănătății tale), lăsându-l flâmând de iubirea și atenția ta, captiv într-o lume materială, rece și niciodată mulțumitoare, sclav al proprilor dorințe ce nu vor satisface nicicând adevăratele nevoi? La ce bun să trăiești o viață în care alergi din zori și până noaptea, pentru ca la final să poți trăi cu bucurie doar 21 de zile pe an. Ce sens oferi vieții tale? Care-i menirea pe care tu alegi să o-mplinești?

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

V-ați gândit vreodată că a “a da” și “a lua” sunt două acțiuni care pot aluneca în orice clipă în zona abuzului? Situații abuzive prin “a lua” sunt expuse la tot pasul (mă refer, evident, la furt), însă, știați că și acțiunea de “a da”, în anumite situații este tot abuzivă?  
   Mulți dintre părinții zilelor noastre se întreabă dacă este potrivit sau nu să doarmă alături de copiii lor. Argumente pro și contra co-sleepingului găsim la fiecare pas, astfel că nici nu mai știi cum e cel mai bine să procedezi. Te simți dezorientat și ai impresia că orice ai face, tot nu e bine. Pe cine să asculți? Cine are dreptate? Și cine poate știi cu certitudine că dacă procedezi într-un fel sau în altul, efectul va fi cel presupus? Cercetările științifice ne oferă repere foarte utile, însă răspunsurile optime se află în fiecare dintre noi. Pentru că fiecare om este o ființă unică, individuală, cu o istorie proprie. Dar hai să vedem totuși ce spune literatura de specialitate despre co-sleeping și cum putem lua decizia optimă pentru sănătatea și bunăstarea întregii familii.
   Pentru ca un copil să poată avea încredere în părinții săi, este esențial ca aceștia să facă tot posibililul să fie sinceri cu acesta, fără însă a-l împovăra cu detalii inutile sau informații nepotrivite vârstei sale. Dacă este posibil și să nu-i strivim copilăria cu explicații mult prea raționale sau alungând fantezia din viața lui, atunci este și mai bine. Totuși, cum facem când vine vorba despre Moș Crăciun, zâne, nimfe și alte ființe magice? Cum facem să rămânem totuși onești în fața lor?