Cum îi poți ajuta pe cei dragi în carantină?

Ce emoții vă încearcă zilele acestea?

Cum vă marchează viața măsurile luate de autorități?

Cum vă fac să vă simțiți toate informațiile din ultima vreme?

Unele persoane mi-au spus că se simt ”hărțuite informațional”, intoxicate. Că au obosit să caute în zece părți și că nu mai știu pe cine și ce să creadă...

Îmi imaginez că poate vă simțiți uneori îngrijorați, poate triști, nemulțumiți de situație... Cred că cei mai mulți dintre noi au trăirile acestea... Nu tot timpul, doar uneori. Însă vreau să știți că este perfect normal și sănătos să ne simțim și în acest mod. Și da, e firesc să ne simțim îngrijorați pentru cei dragi nouă, pentru bunici, părinți, alte rude expuse, prieteni, mai ales dacă aceștia nu sunt foarte complianți la măsurile recomandate/impuse de autorități sau dacă locul de muncă nu le permite să rămână acasă, în siguranță.

Și asta o spune și domnul profesor doctor Daniel David (un psiholog și psihoterapeut de mare renume și foarte apreciat în România). Am ascultat zilele trecute un interviu cu dumnealui, un interviu în care a vorbit despre modul în care îi putem ajuta pe cei dragi nouă și, poate, mai vulnerabili în fața acestui virus. Vă recomand să îl ascultați aici.

Întrucât expunerea dumnealui a fost mai mult decât cuprinzătoare, am să fac un rezumat al informațiilor oferite, pentru putea fi accesate mai ușor, ori de câte ori aveți nevoie.

Informații utile fiecare dintre noi, care ne vor ajuta să ne păstrăm un tonus psihic bun, adaptat situației:

  1. Nu evenimentele de viață ne determină stările afective, ci interpretările pe care le dăm noi acestor evenimente.
  2. Să gândim flexibil, adică să reunnță, la tipul de gândire rigidă, în care lucrurile TREBUIE să se întâmple după propriile așteptări. Nu putem controla tot ce se întamplă cu noi sau în viața noastră, oricât ne-am dori.
  3. Să ne oprim din a mai catastrofiza. Polul opus gândirii rigide este gândirea catastrofică. Varianta alternativă, sănătoasă, rațională, adaptativă de a formula gândul despre acest context este: ”Da, e o situație negativă, neplăcută, însă nu este o catastrofă. Se poate și mai rău de atât.” Sau: ”E neplăcut, dar asta nu înseamnă că nu pot tolera situația.” (adică ne creștem toleranța la frustrare).  
  4. Să ne dăm voie să ne trăim emoțiile, fără a catastrofiza și fără a le nega, prefăcându-ne că totul e roz, că nimic grav nu se petrece sau că virusul nu reprezintă niciun pericol.

                   E ok să fii trist, dar nu depresiv.

                   E ok să fii nemultumit, nu furios și agresiv.

                   E ok să fii îngrijorat, dar nu panicat.

Un eveniment nu e bun sau rau, ci mintea noastră îl face astfel. Atitudinea rațională: recunoști negativul fără a-l catastrofa. Aceste emoții te ajută să cauți soluții. De asemenea, prof. Daniel David a mai precizat faptul că un tip de gândire, de asemenea irațional este tipul de gândire excesiv de pozitivă. Când te confrunți cu un pericol, nu e adaptativ să fii calm pentru că asta te împiedică să cauți soluții.

  1. Îngrijorarea, nemulțumirea și tristețea te motivează să cauți soluții.
  2. Să ne creștem calitatea vieții prin: solidaritate, voluntariat, făcând lucruri plăcute pentru noi înșine, lucrând la visurile proprii, construind ceva plecând de la valorile personale. Cine nu a făcut încă o listă a valorilor după care se ghidează în viață, acum e timpul să o facă. Iată câteva exemple de valori: compasiunea, responsabilitatea, sinceritatea, toleranța, respectul, recunoștința, prudența, smerenia, altruismul, frumusețea, banii, excelența, prestigiul, puterea, statutul profesional / social, provocările intelectuale, cunoașterea, autoritatea, recunoașterea, siguranța, independența, libertatea, corectitudinea, etc. După ce ne-am clarificat care ne sunt valorile, ne comportăm în mod conștient congruent cu acele valori.
  3. Să ne autodisciplinăm, făcându-ne un program pe care să îl urmăm.
  4. Ne conștientizăm acele comportamente care ne fac plăcere, dar și cele carene pun în valoare punctele forte. 

Cum putem fi de folos seniorilor sau altor persoane dragi nouă:

  1. Ne asigurăm că au înțeles pericolul.
  2. Îi învățăm să își ia informații din surse sigure, oficiale.
  3. Îi ajutăm să își identifice valorile și pasiunile, lucrurile care le fac plăcere, dar și punctele tari ale personalității lor (atuurile).
  4. Îi ajutăm să definească acele comportamente prin care pot folosi cele identificate la punctul 3.
  5. Îi însoțim (telefonic / cu ajutorul tehnologiei)în a-și face un program / orar (așa cum și noi ne-am făcut propriul program), dar fără a le spune noi ce să facă în fiecare zi, fără a-i invada sau invalida ca persoane, ci folosind informațiile de la punctele 3 și 4.
  6. Le respectăm și încurajăm autonomia eulului, însoțindu-i să găsească soluțiile proprii prin care să facă față carantinei (asta este valabil și pentru seniori, dar și pentru adolescenți - nu sunt de dorit luptele de putere cu adolescenții, deoarece nu vom face decât să lezăm relațiile cu ei). Adică nu vom fi prescriptivi, ci doar vom însoți persoanele în a găsi propriile soluții. Ei vor fi parte a soluției, nu noi.
  7. Verificăm discret, neinvaziv, nedirectiv, dacă au respectat programul. Îi putem suna zilnic să îi întrebăm cum se descurcă, dacă le e mai bine cu noua rutină (desigur că nu le va fi ușor, cum nici nouă nu ne va fi ușor, pentru că obișnuința este să acționăm după vechea rutină). Dacă nu reușesc să respecte orarul, acesta poate fi revizuit. Scopul e să reglăm rutina, nu persoana.
  8. Ne purtăm natural cu ei. Arătăm empatie, compasiune și bunăvoință. Scopul e să îi ajutăm, nu să îi dominăm sau să îi infantilizăm.  
  9. Anticipăm discursurile iraționale (rigide sau catastrofice) și prezentăm noi primii situația într-o manieră echilibrată, rațională: ”Situația este neplăcută, complicată, îngrijorătoare, tristă”. Mesajul implict va fi acela că situația NU este catastrofică, imposibil de tolerat, nu este panică și nici să ne aducă în pragul disperării, să suferim de depresie.
  10. Atenție la respectarea autonomiei ADOLESCENȚILOR!Părinții nu mai sunt acum zeii, ci niște persoane față de care ei încearcă să-și găsească autonomia. Și asta este foarte sănătos. Și ei vor fi susținuți în a-și realiza propriul program, plecând de la valorile lor, punctele forte și lucrurile care le fac plăcere.
  11. Atenție la mindset-ul pe care îl au când parcurg cursurile online. Dacă până acum scopul internetului era acela de a le asigura divertisment, acum lucrurile se schimbă, iar așteptările lor ar fi de dorit să fie adaptate realității. Nu toate cursurile sunt plăcute, efortul voluntar este mai mare pentru a le parcurge, nu este amuzant ca atunci când folosesc tehnologia pentru a socializa sau viziona un film.
  12. Suportul social este fundamental pentru a ne proteja de stress. El e cel mai puternic antidot la stress. Izolarea fizică nu presupune și izolarea psihologică. Contactul social online să fie crescut!
  13. Să ne reconectăm social prin intermediul tehnologiei.
  14. Copiii vor fi implicați în treburile casnice, vor fi însoțiți să își facă propriul program ȘI vor avea, la fel ca toți ceilalți membri ai familiei, timpul și spațiul personal.În orice caz, la copii e un pic mai simplu de schimbat rutina datorită faptului că încă nu sunt atât de bine împământate obiceiurile mai vechi.
  15. Rudele și prietenii cadre medicale din linia întâi pot fi susținute prin a le crea spațiul de a se ventila emoțional, fără a pune prea multe întrebări (care pot fi percepute ca intruzive sau sufocante), fără a-i suna insistent, îi contactăm doar atunci când știm de la ei că pot vorbi. Iar dacă nu pot vorbi sau nu au dispoziția necesară să comunice, ar fi de preferat să nu luăm personal refuzul lor. Le putem aminti că sunt oameni, că e important ca, atât cât pot, să alterneze timpul de muncă cu cel de repus, să normalizăm emoțiile negative și să încurajăm exprimarea lor, fără a trece în extrema irațională.
  16. Să ne amintim totuși că suntem în carantină doar de câteva zile, nu de câteva luni.
  17. La fel putem proceda cu cei care s-au îmbolnăvit de coronavirus (prevenim catastrofizarea, îi sunăm să ne interesăm de starea lor, să îi ascultăm, modelăm gândirea flexibilă anticipând gândurile lor catastrofice sau ridige, iraționale - adică nu le lăsăm spațiu să practice gândirea irațională, ci o luăm înaintea lor cu cea rațională, adaptativă).   

Cum dezvolți toleranța la frustrare:

- Te gândești la faptul că expresia ”nu pot tolera x lucru” nu are suport logic. Înseamnă că trebuie să dispară x sau să dispari tu. Că nu îți place sau că nu MAI VREI să tolerezi, asta este altceva.

- te expui la lucruri aparent ”de netolerat” ca să îți demonstrezi faptul că, în realitate, poți tolera mai mult decât ți-ai fi închipuit.

- accepți negativul, te implici voluntar în activități pozitive.

Ce poți să le spui bunicilor care ne aduc drept argumente faptul că au supraviețuit unor perioade mai grele decât aceasta, au supraviețuit în vreme de război?

”De ce să treci prin momente grele ca pe vremea războiului, dacă putem trece cu mai puțină suferință?”.

În realitate, le este frică, însă ei se apără de această frică prin comportament de bravare.

De reținut!

- NU calm și emoții pozitive, nici panică, anxietate, furie, intoleranță la frustrare.

- Rutina veche cedeaza greu! TREBUIE SCRISĂ PE HÂRTIE.

- Panică, anxietate, depresie / calm => nu mai cauți soluții

- Nemulțumit, îngrijorat, trist => cauți soluții (la Guvern, la angajator, la alți angajatori etc)

- Să ne dăm voie, ca oameni sănătoși, să experimentăm stări de ingrijorare, de nemulțumire și chiar să fim triști.

- Nu stressorul declanșează reacțiile, ci modul în care ne raportăm la el!

 

 Image by Markus Distelrath from Pixabay  

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Ne aflăm deja în cea de-a 39 zi de distanțare socială. Presiunea devine tot mai mare, adevărurile despre noi, despre familiile noastre, despre relațiile noastre, despre viața noastră sunt parcă tot mai apăsătoare. Nu mai avem unde să mai fugim... nu mai avem cum să evităm realitatea, contactul, trecutul sau prezentul, pe noi sau pe cei care ne cunosc mai bine decât poate ne-am fi dorit. Rănile atent ascunse până de curând sub make-up-ul unor zâmbete forțate, filtrate prin programe de face-lift electronic, dar și prin comportamente provizorii și de fațadă încep să se inflameze tot mai mult. Apoi încep să bubuie una câte una, împroșcând suferința ascunsă ani de-a rândul peste toți cei din jur. Împroșcăm cu critici la adresa tuturor, de la copii, soți, prieteni, colegi și până la medici și guvernanți. N-aș vrea să fiu în locul niciunuia dintre ei. N-aș vrea să fiu în poziția de a lua decizii prin care să aleg între viață și economie (deci...tot viață), nici între sănătate fizică și cea psiho-afectivă (care sunt interdependente), nici între viața unui vârstnic sau viața unui tânăr. Nici dacă îi țin pe toți fără acces la educație pentru că o parte nu au resursele necesare, prin urmare sunt discriminați, sau îi trimit pe toți să fie educați, cu riscul ca unii dintre ei să rămână orfani sau fără dascăli din cauza contaminării cu Covid-19, virusul crudului-adevăr.
Câți dintre voi ați auzit în ultimele zile expresia ”Totul va fi bine”? Câți dintre voi cred cu tărie că așa va fi? Ați vrea să știți, dincolo de optimism și dorința fiecăruia, de ce va fi bine? Dacă da, atunci te invit să rămâi pe site și să citești mai departe. Nu îmi propun să conving pe cineva să mă creadă pe cuvânt, ci doar să explic mecanismele psihologice din spatele lui ”totul va fi bine”.
A fost o dată, ca niciodată, un gândăcel miiiic, mic de tot, atât de mic încât nu se putea vedea cu ochiul liber. El trăia pe planeta Wu-Wu-Zi, alături de toată familia lui. Avea acolo o mulțime de prieteni și colegi pe care tare mult îi îndrăgea. Se jucau împreună din zori și până în seară. În joaca lor ei învățau o mulțime de lucruri noi despre planeta pe care trăiau și inventau tot felul de mașinării care mai de care mai spectaculoase.

Articole

Ce e potrivit să le spunem și ce nu, dar mai ales cum și când? Acestea sunt întrebări care aduc frământări în sinea celor mai mulți dintre părinți. Ne simțim adesea insuficient pregătiți pentru a răspunde unor întrebări de genul: - De unde vin copiii?- Cum ajung bebelușii în burta mamei?- Cum ies din burtică?
Într-o zi, o mămică îmi vorbea despre cât de copleșitoare sunt emoțiile care însoțesc finalul concediului de maternitate, că pe de o parte se bucură, simte nerăbdare să revină în câmpul muncii, însă pe de altă parte se îngrijorează pentru copilaș. Apoi se simte vinovată pentru că și-a permis asemenea gânduri.
V-ați întrebat vreodată de ce unii copii au un comportament temător, în vreme ce alții manifestă inițiativă? Dar cum de unii copii când vine mama să îi ia de la grădiniță nici nu o bagă în seamă, ba chiar se prefac că nu o văd, în vreme ce alții sar entuziasmați în brațele ei? Cum de unii copii plâng tare, inconsolabil, când nu o văd pe mama lor în preajmă, în vreme ce alții varsă două lacrimi apoi merg la joacă voioși, iar alții nu au niciun fel de dificultate cu plecarea mamei și merg imediat la joacă?