Coronavirusul și doliul, în stadiile schimbării

Câți dintre voi ați auzit în ultimele zile expresia ”Totul va fi bine”?

Câți dintre voi cred cu tărie că așa va fi?

Ați vrea să știți, dincolo de optimism și dorința fiecăruia, de ce va fi bine?

Dacă da, atunci te invit să rămâi pe site și să citești mai departe. Nu îmi propun să conving pe cineva să mă creadă pe cuvânt, ci doar să explic mecanismele psihologice din spatele lui ”totul va fi bine”.

   Ne uităm întâi în jurul nostru. Ce vedem? Vedem sute de oameni care mor în fiecare zi în urma complicațiilor date de Covid19, vedem sisteme sanitare depășite, vedem neputință, oboseală, disperare uneori, vedem și iresponsabilitate, nepăsare. Apoi vedem începem să vedem solidaritate, mobilizare, omenie, conștiinciozitate, conectare, încurajare, susținere, ocrotire, recunoștință.

   Ne-am trezit deodată că suferim mai multe pierderi în același timp, sau că suntem amenințați cu anumite pierderi. Simțim că pierdem sau că am putea pierde libertatea de a ieși din casă când vrem, unde vrem și cât vrem, că pierdem bani, locuri de muncă, sănătate, siguranța zilei de mâine (chiar dacă niciodată nu am avut-o cu adevărat, însă am avut măcar fantasma ei, iar acum e spulberată). Simțim că suntem amenințați cu pierderea unor persoane dragi, sau poate chiar le-am pierdut deja...

   Ce declanșează în noi toate acestea? Declanșează doliu și schimbare, totodată. Pentru că lumea, așa cum o știm noi, se schimbă în fiecare zi, însă în aceste vremuri mai mult, mai accelerat decât oricând.

    Prin 1984, unul dintre cei mai mari psihologi clinicieni în viață ai zilelor noastre, James Prochaska, alături de Carlo Diclemente și echipa lor, au descris stadiile prin care o persoană trece în procesul său de schimbare. Și, iacătă, avem ocazia să vedem aplicată această teorie, modelul schimbării, și la nivel macro, la nivel de societate, nu doar la nivel individual. Aceste stadii, cinci la număr, au fost denumite astfel: pre-contemplare, contemplare, pregătire, acțiune și menținere. Dacă le privim în paralel cu etapele doliului (negare, furie, negociere, depresie, acceptare), putem observa cum se suprapun într-o oarecare măsură.

   Ce facem atunci când apare un eveniment dramatic, șocant sau poate doar amenințător în viața noastră?

   Mai întâi negăm. ”Nu, așa ceva nu e real. Ce Coronavirus? Ce pericol? Nu există așa ceva! Ia uite-i și p-ăia cum golesc în disperare rafturile!” Apar meme pe Facebook, ironii, situația e bagatelizată. Aruncăm cu sarcasm în cei din jur, care acționează sau gândesc diferit de noi. Negarea coincide cu stadiul pre-contemplării. Adică cel în care priveam uimiți, dar relaxați, ce se întâmpla în China. ”E departe, nouă nu ni se poate întâmpla” poate ne suna în minte. Sau: ”prea se exagerează”. Și e firesc, în contextul în care tonul știrilor este alarmist și la evenimente nu foarte importante. Am fost atât de mult expuși la ”fake news” și alarme false, la teorii conspiraționiste, la cocktail-uri de informații false cu unele adevărate, că ne-am desensibilizat puternic la orice anunț alarmant. Chiar și când sună sirena de incediu în mall, am putut observa starea de pre-contemplare, de negare. Mai târziu, când apar suficiente argumente că într-adevăr e grav ce se întâmplă, mai urcăm o treaptă, trecând în stadiul contemplării, când începem să devenim furibunzi.

    Conștientizăm că nu e chiar o glumă. Că lucrurile chiar se întâmplă! Și ne înfuriem. Simțim o furie cumplită! ”Nu e drept așa ceva! De ce nouă???” Și urmează isteria. Mânați de panică și plini de furie (nu ne e clar încă pe cine suntem furioși, dar suntem, pentru că ne e frică), începem să cumpărăm compulsiv, mai mult decât avem nevoie pentru 2-3 săptămâni. Ne simțim nesiguri, neputincioși, singuri și prea vulnerabili. Asta dacă ne dăm voie să simțim și dacă nu refulăm orice emoție.

   Când ne-am mai calmat puțin, încep să se mai limpezească apele și vedem treapta următoare, spre stadiul pregătirii. Aici ne uităm realist la ce avem nevoie și facem un plan de a răzbate cu bine perioada aceasta. În România s-a suprapus un pic și cu faza de furie a doliului. Nu a fost o trecere foarte clară dintr-un stadiu într-altul. Sau am putea vedea ca o trecere completă în acest stadiu momentul în care am început să respectăm măsurile indicate de autorități. Desigur că nu toți deodată. Unii încă se află în stadiul de pre-contemplare / negare. E o realitate atât de dureroasă încât persoanele cu mecanisme de apărare mai rigide nu pot depăși faza negării.

   În acest stadiu al pregătirii are loc și negocierea.

   Cu debaralele pline de provizii, începem să negociem: ”Cine e vinovatul? China? Guvernul? Italienii? Rușii?” Apar teorii ale conspirației, aruncăm pisica de la unii la alții, atât la nivel micro (în cadrul familiei, când ne călcăm pe coadă pentru orice colț de pantof nedezinfectat, de la orice bagatelă), dar și la nivel macro (ne uităm la cum se ciorovăiesc marii conducători ai lumii).

   Apoi se așterne liniștea. Când negocierile s-au încheiat, încep să se audă doar suspinele. În finalul stadiului de pregătire, apare depresia, tristețea. E momentul în care, în sfârșit, simțim cu toată ființa. Ne uităm în jur și realizăm că nu există un vinovat. Suntem toți în aceeași mare oală și fierbem la foc mărunt. Simțim focul acesta cum ne pârjolește pieptul, prin interior, cum parcă ne taie răsuflarea și puterea de a sta în picioare. E o durere ce ne îngenunchează și ne face să urlăm din toate viscerele neputința ce ne apasă.

   Dacă am dat voie durerii să iasă, dacă ne-am dat voie să consumăm această suferință, atunci vom simți acceptarea și vom avea forța de a urca pe treapta următoare, în stadiul acțiunii. Acceptarea ne va elibera de sub povara emoțiilor neconsumate ce inundau rațiunea. Este momentul când mintea, eliberată, va începe să găsească soluții, să fie creativă și să rupă gratiile emoțiilor plăcute. Abia acum vedem că nu suntem singuri, abia acum vedem că împreună suntem puternici, că ne putem susține reciproc, fiecare după resursele sale. Abia acum începem să ne schimbăm cu adevărat, să ne schimbăm interiorul, percepția asupra vieții și asupra oamenilor, să ne regândim valorile, prioritățile, să apreciem viața, libertatea, să îi apreciem pe cei dragi, dar și pe cei mai puțin cunoscuți.

   Pe ultima treaptă a schimbării, în stadiul menținerii, nu ne rămâne decât să integrăm cele trăite, să ne luăm lecțiile învățate și să le folosim ori de câte ori avem nevoie de ele. Doliul va fi fost deja încheiat.

   Viața merge mai departe.

   Totul va fi bine. Dacă un număr cât mai mare dintre noi vom respecta măsurile de prevenție.

   Dacă ne vom conștientiza stadiul în care ne aflăm, posibil ca mai rapid să trecem la acceptare și, implicit, acțiune. Acțiune, adică #stămacasă . 

 

Image by Twighlightzone from Pixabay 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

   În trecutul foarte îndepărtat, oamenii erau expuși constant pericolelor, așa că frica i-a ajutat să supraviețuiască. Imaginează-ți cum ar fi fost dacă un preistoric, în loc să fugă la vederea leului, se apuca să facă o incantație ca să-i treacă frica. În astfel de cazuri este foarte sănătos să simți frică și să acționezi în consecință pentru a te proteja.
   Mulți dintre părinții zilelor noastre se întreabă dacă este potrivit sau nu să doarmă alături de copiii lor. Argumente pro și contra co-sleepingului găsim la fiecare pas, astfel că nici nu mai știi cum e cel mai bine să procedezi. Te simți dezorientat și ai impresia că orice ai face, tot nu e bine. Pe cine să asculți? Cine are dreptate? Și cine poate știi cu certitudine că dacă procedezi într-un fel sau în altul, efectul va fi cel presupus? Cercetările științifice ne oferă repere foarte utile, însă răspunsurile optime se află în fiecare dintre noi. Pentru că fiecare om este o ființă unică, individuală, cu o istorie proprie. Dar hai să vedem totuși ce spune literatura de specialitate despre co-sleeping și cum putem lua decizia optimă pentru sănătatea și bunăstarea întregii familii.
Perfecționismul este trăsătură de personalitate prezentă la foarte mulți dintre noi. El este, după cum spunea odată formatoarea mea, “un dresaj continuu cu moțul în copilărie” (Mara Priceputu, 2019). Scriam într-un articol anterior despre stadiile dezvoltării umane în prima etapă a vieții. Ei bine, această trăsătură se schițează în perioada de viață 3-6 ani, când copilul învață să aibă inițiativă sau, din contră, învață să se simtă vinovat pentru tot ce se petrece în jurul său, în funcție de tipul și de gradul nostru de perfecționism, de cât de critici sau validanți suntem cu el. În etapa următoare de vârstă însă, 6-12 ani, în funcție de măsura în care vom fi schimbat sau nu ceva în atitudinea noastră față de copil vom hrăni în el hărnicia sau, din contră, inferioritatea.