Povestea lui Covi cel rătăcit

A fost o dată, ca niciodată, un gândăcel miiiic, mic de tot, atât de mic încât nu se putea vedea cu ochiul liber. El trăia pe planeta Wu-Wu-Zi, alături de toată familia lui. Avea acolo o mulțime de prieteni și colegi pe care tare mult îi îndrăgea. Se jucau împreună din zori și până în seară. În joaca lor ei învățau o mulțime de lucruri noi despre planeta pe care trăiau și inventau tot felul de mașinării care mai de care mai spectaculoase.

Într-o bună zi, Covi s-a trezit dis de dimineață, vesel și nerăbdător să își continue lucrul la mașina de explorat Universul, însă, când să intre în atelierul său, ce credeți voi că a văzut acolo? Mașina lui parcă prinsese viață, era gata de plecare. Se transformase într-o frumoasă mini-navetă spațială.

- Hm! Ciudat! își spuse Covi în sinea lui. Ceva ciudat s-a petrecut aici. Oare cine a intrat în atelierul meu și a terminat de construit mașina? Oare este bine să mă urc la volanul ei? Vaaai, dar sunt atââât de nerăbdătoooor! Și așa de bine arată mașinăria asta fantastică! Mă întreb cum arată și în interior...

Și, plin de curiozitate, Covi se urcă la bordul navei din atelierul său, ușile se încuiară dintr-o dată, luminile se stinseră în exterior, dar se aprinseră înăuntru, astfel că el și nava lui puteau merge oriunde își doreau fără a fi însă observați.

Covi se simțea acum ca și cum ar fi căpătat o putere specială. Atunci a decis să facă o primă plimbare cu nava lui cea nouă. Mergea atât de repede, că a și pierdut noțiunea timpului și, parcă pe nesimțite, s-a îndepărtat de planeta lui. La un moment dat, nu a mai știut pe unde se află... Bietul Covi, era tare dezorientat... și singur.... și speriat. A tot încercat să găsească drumul înapoi acasă, însă în zadar au fost eforturile lui. Mai mult decât atât, nava lui începea să rămână fără combustibil. La un moment dat, a văzut o planetă, așa că a aterizat acolo, în speranța de a găsi o cale de a-și alimenta naveta și să se întoarcă acasă.

A ieșit din navă și a privit în jurul lui. Era o lume total diferită de a lui. A început să exploreze și, în căutarea sa, a întâlnit și alți gândăcei miiiici și rotunjei ca el. A aflat că pe această planetă cei ca ei sunt ajutoarele de nădejde ale oamenilor. Scopul lor este să îi anunțe pe oameni când au pierdut contactul cu propriul lor corp și să le ajute corpurile să strige mai tare pentru ca mințile (un fel de căpitan de vas) să audă că ceva în corp (adică un fel de echipaj al vasului) este cam nemulțumit. Atunci Covi a spus:

- Wooow! Ce misiune nobilă! Să împaci căpitanul cu echipajul navei! Fantastic! Aș putea și eu să vă ajut? Poate astfel, explorând alături de voi, am să reușesc să îmi găsesc și resursele necesare pentru a-mi construi naveta de întoarcere acasă.

- Desigur. Uite, noi aici, pe Pământ, ne numim viruși. Oamenii nu prea ne îndrăgesc, pentru că ei cred că vrem să le facem rău... însă noi chiar vrem să ajutăm echipajul să se facă auzit de căpitan, altfel, căpitanul va începe să facă doar ce crede el și, din ce am văzut noi, e puțin cam orgolios. Căpitanii aceștia ar vrea să stăpânească totul în jurul lor, iar asta afectează tare mult planeta. Avem o misiune foarte importantă!

- Uite, am să vă ajut și eu!

- Uraaa! au strigat toți în cor. Haide atunci, e timpul să îți faci echipa. Tu ne vei învăța ce știi, iar noi te învățăm ce știm noi. La treabă!

Atunci, Covi și prietenii lui au făcut schimb de informații și au plecat la drum spre împlinirea misiunii lor. Covi însă i-a învățat pe ceilalți virusei că acolo unde căpitanul se înțelege cu echipajul nu e cazul să intervină, ci doar acolo unde nu există o bună comunicare.

Și au pornit la drum.

Între timp, omenirea era tare supărată. De fapt, mai mult căpitanii de vase erau necăjiți pentru că se simțeau invadați de atâția viruși. Până când, într-o zi, Covi a ajuns la un copilaș care a fost deschis să îl asculte. Adică... vreau să spun că de fapt Căpitanul-Minte a fost de acord să îl audă, chiar dacă nu îl putea vedea. Atunci, Covi i-a șoptit în ureche:

- Căpitane, spune tuturor celorlalți căpitani de vase că echipajele lor au nevoie să se simtă auzite și văzute, acceptate și iubite! Și primul mod în care pot începe să facă asta este să se spele cât mai des pe mâini, să se odihnească suficient de mult, să mănânce cât mai sănătos și să pună iubire în tot ce fac.

Atunci, copilașul a spus:

- Covi, îți mulțumesc pentru că mi-ai spus toate astea. Oamenii sunt tare speriați de tine... Ba și mie mi-era teamă, însă acum înțeleg ce vrei de fapt. Vrei ca oamenii să se iubească mai mult pe ei, dar și lumea înconjurătoare.

- EXAAACT! Ai înțeles perfect. Ai vrea să fim prieteni?

- Da, desigur... Dar să știi că nu vreau să stau prea mult la tine în vizită. Eu aș vrea să mă întorc acasă, la prietenii și familia mea - spuse Covi cu tristețe.

- Covi, îți mulțumesc mult pentru ce faci! Oare cum aș putea să te ajut și eu? întrebă copilașul.

Când copilul i-a mulțumit lui Covi, atunci a observat că bateria navei sale s-a mai umplut puțin. Nu suficient cât să revină acasă însă. Așa că i-a spus:

- WOOOW! Știi ce tocmai am observat?

- Ce???

- Când ai spus iar mulțumesc așa, din toată inima ta, cu multă iubire, bateria navei mele s-a mai încărcat puțin. Nu însă suficient cât să pot decola înapoi acasă - spuse Covi.

- Serios??? Covi, am să spun tuturor mesajul tău! Vreau să te ajut să te întorci acasă!

- Și eu vreau să vă ajut pe voi, oamenii, să faceți pace între căpitanii de navă și echipaj. Facem echipă?

- FACEM!

Și așa, Covi a reușit să își încarce acumulatorii și a reușit să se întoarcă acasă, pe planeta Wu-Wu-Zi, iar omenirea și-a împăcat mintea cu propriul corp, astfel că planeta Pământ a devenit din nou prosperă, sănătoasă, iar echilibrul și armonia au fost recăpătate.

 

Desen realizat de dragul și iubitul meu, fiu, Luca. 

Puteți asculta povestea în forma audio aici

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

   Mulți dintre părinții zilelor noastre se întreabă dacă este potrivit sau nu să doarmă alături de copiii lor. Argumente pro și contra co-sleepingului găsim la fiecare pas, astfel că nici nu mai știi cum e cel mai bine să procedezi. Te simți dezorientat și ai impresia că orice ai face, tot nu e bine. Pe cine să asculți? Cine are dreptate? Și cine poate știi cu certitudine că dacă procedezi într-un fel sau în altul, efectul va fi cel presupus? Cercetările științifice ne oferă repere foarte utile, însă răspunsurile optime se află în fiecare dintre noi. Pentru că fiecare om este o ființă unică, individuală, cu o istorie proprie. Dar hai să vedem totuși ce spune literatura de specialitate despre co-sleeping și cum putem lua decizia optimă pentru sănătatea și bunăstarea întregii familii.
V-ați gândit vreodată că a “a da” și “a lua” sunt două acțiuni care pot aluneca în orice clipă în zona abuzului? Situații abuzive prin “a lua” sunt expuse la tot pasul (mă refer, evident, la furt), însă, știați că și acțiunea de “a da”, în anumite situații este tot abuzivă?  
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?