Pandemia Covid-19 - între negare la agonie

Trăim vremuri cutremurătoare.

Când ne uităm p-afară, viața parcă a amuțit. Prin case bingăne tehnologia de știri și informații alarmante. Ți-arunci o privire peste graniță, la cei un pic mai avansați tehnologic, la frații un pic mai maturi și mai bine ocrotiți de părinții lor - statul, însă nu găsești speranță. Ba mai tare îngheți privind la cele ce se petrec acolo. Vezi spitalele și medicii copleșiți de neputință, auzi rudele sau prietenii de prin alte țări, mai dezvoltate decât a ta, povestind cu disperare despre cât sunt de mult depășite toate sistemele, că nu mai au de unde cumpăra alimente, că nu mai au voie să iasă, că în China armata face ravagii, că cine nu se supune face închisoare, că dacă stai în casă mori cu zile, că ambulanțele nu vin... Apoi îți apare live-ul acela al bietului om care a stat în casa cu sora moartă 24 de ore...pentru că nu a avut cine să vină să ridice cadavrul... Ce salvare a vieții? PANICĂ. 

Apoi îți apar în fața fel de fel de mesaje și articole conspiraționiste, că armata SUA nu știu ce face, că Putin, că Răsputin...și tot așa.

La cealaltă extremă, privim către simpaticii și optimiștii mistici (mă rog...unii, nu generalizăm). Ei trăiesc clipa prezentă ca și când ar fi ultima. Ceea ce nu e o idee deloc rea (până la un punct). Apoi ne recomandă să ne creăm prin nu-reușesc-exact-să-înțeleg-ce-teorii ale fizicii cuantice o realitate proprie în care prietenul nostru, Covid-19, nu există. Sau să ne creăm cu puterea minții platoșe energo-zeno-mistico-fantastico-științifice și să ne vedem bine-merci de treabă, că, nu-i așa, nu putem fi atinși de nimic negativ. Dacă ni se face rău și tușim puțin, e din cauză că am ajuns la un nivel de evoluție spirituală superioară, care presupune o curățare a trupului (eventual...de tot). Oricum, Covid-19 nu există, deci... ce contagiune? 

Poate că e nepotrivit pentru un psihoterapeut, și el... om, să prezinte atât de cinic lucrurile. Însă poate că uneori ne trebuie un duș rece pentru a conștientiza că trăim timpuri în care responsabilitatea socială este un MUST HAVE dacă ne pasă de cei mai vulnerabili din jurul nostru. Am văzut și mema aceea cum că în fiecare zi mor mult mai mulți oameni din cauza altor boli. Și da, nu aș putea contesta asta. Însă sistemele medicale (TOATE, nu doar cel românesc), nu sunt pregătite pentru un număr semnificativ de pacienți în plus, toți cu trebuință de a fi internați la terapie intensivă. Să ne gândim că, PE LÂNGĂ toți aceia mulți care mor zilnic de alte boli (și care sunt foarte vulnerabili la orice fel de gripă), mai apar câteva mii per unitate care nu sunt grav bolnavi, dar au o ”banală” pneumonie, de care nu se moare în general... dacă o tratezi. Însă ai loc să o tratezi?  

Te trezești (dacă reușești) blocat în fața computerului apăsând F5 (adică refresh) încontinuu, să vezi câte cazuri noi au mai apărut. Sau scrolând compulsiv pe telefon știri despre Coronavirus și despre economie.

Pfff! Economia... Un alt punct nevralgic. Vezi cum sub ochii tăi se prăbușesc bursele, cum avioanele zac la sol, cum mediul de afaceri pălește de la o zi la alta. Dacă ești antreprenor și această criză te-a găsit cam... golaș, cu împrumuturi bancare amețitoare, cu angajați care așteaptă temători ziua în care le vei da salariul... dacă vei mai avea din ce, cu facturi neachitate de clienți aflați poate în aceeași situație ingrată ca a ta, deja simți cum pe umerii tăi se așterne un nor negru și greu. Parcă totul se prăbușește în jurul tău și te ciupești disperat sperând să fie doar un coșmar din care te trezești mai greu. Dar nu, nu e un coșmar. E realitatea. Lucrurile chiar nu sunt deloc roz, oricât ne-am dori să le pudrăm. 

Și e ok să vedem că lucrurile nu sunt roz!

Să ne oprim din a mai nega realitatea!

Dar să ne oprim și din a mai ne mai lamenta! Acum chiar nu e vreme de lamentări. E timpul să fim orientați spre soluții. Însă deciziile bune nu pot fi luate dintr-o stare de anxietate, ci doar dintr-o stare de calm. Veți afla mai jos cum să vă obțineți starea de calm.   

Acum e momentul în care mobilizarea noastră a tuturor poate salva situația!

Și nu prin comportament egocentric și infantil, în care rupi rafturile și te calci în picioare la casă pentru 2 suluri de salam în plus. Nici prin comportament iresponsabil în care ieși din casă și te așezi la coadă la supermarket, tușindu-ți plămânii în ceafa celui din fața ta. 

Matur și rațional este ca acum să acționezi conform recomandărilor autorităților (uite aici link, nu e cazul să repet ceea ce deja s-a spus) și, dacă nu ai simptome de gripă și mergi la cumpărături pentru tine (de preferat în afara orelor de vârf), să oferi sprijin și celor vulnerabili din jurul tău, care nu se pot aproviziona, respectând normele de igienă (tot în link). E de preferat să nu mergem în vizită la bunici sau rude cu sănătate precară, pentru că putem fi purtători asimptomatici. Nu ai vrea să moară bunicul din cauză că nu te-ai purtat responsabil și ți-a fost greu să te abții să îl pupi. FII ADULT, nu copil! Adulții au un bun autocontrol. Poți amâna vizita până după ce trece pandemia. Va trece cu siguranță, dar dacă suntem responsabili, va trece mai repede, iar economia va suferi mai puțin. 

Copiii: 

dacă le dai mesaje ambivalente, nu vor mai înțelege nimic și nici nu te vor asculta. Adică dacă îi lași să iasă afară la joacă în parc sau în vizită la alți copii, nu vor înțelege de ce te panichezi așa că au băgat mâna în gură fără să se spele pe mâini! Fii ferm, pune reguli clare și respectă-le și tu!

Ajută-i să înțeleagă ce se petrece în jurul lor fără însă a-i speria. Nu e cazul să îi minți, însă nici să le arăți cum se moare de gripă prin alte țări. Dacă îi expui la știri și la mesaje alarmiste, sau dacă te gândești să te uiți cu ei la filme cu pandemii sau sfârșitul lumii, să știi că ai mari șanse să le induci o stare de anxietate pe care ei nu o vor putea explica astfel ca tu să o înțelegi, însă vor deveni agitați. Tu stai acasă cu ei și bănuiesc că nu îți dorești ca ei să devină prea agitați.

fii blând, empatic și înțelegător cu ei. Folosește povești și metafore pentru a le prezenta realitatea și îndulcește-o puțin. Nici tu nu ai vrea să iei un medicament amar fără miere sau ceva dulce.

spune-le că va trece și că sunteți o echipă și veți face tot ce se poate pentru a depăși cu bine.

le poți spune că ești îngrijorat, că nu știi exact ce urmează, însă că e important să rămâneți împreună și să respectați regulile, să fiți o echipă unită.

fă un joc din această misiune de a păstra mâinile curate, casa și lucrurile dezinfectate, din a păstra regulile.

citiți povești

petreceți zilnic timp special

oferă-le sarcini clare pe timpul zilei și crează un joc de-a lucratul de acasă pe intervale de timp, cu mici pauze în care vă întâlniți să vedeți stadiul de împlinire al misiunii. 

Tu personal, pe lângă tot ce au spus autoritățile, ia-ți timp pentru a-ți consuma și gestiona emoțiile.

Da, nu e ușor deloc. Tuturor ne este frică, și e firesc să ne fie acum, pentru că situația este insecurizantă. Da, suntem într-o situație în care nu putem face predicții, iar asta chiar e înfricoșător.

Da, e justificat să ne îngrijorăm cu privire la economie.

Da, e firesc să ne temem pentru sănătatea și chiar viața celor dragi.

Însă în aceste momente, prea puțin din toate acestea se află în controlul nostru. Ar fi de dorit ca: 

seara, când am trecut cu bine peste încă o zi, să ne oferim timp pentru a privi puțin în interiorul nostru, la emoții. Noi știm că orice emoție durează din punct de vedere chimic maxim 3 minute (sunt mai multe studii în acest sens). Ce este peste această durată e doar rezultatul gândurilor noastre care amplifică emoția.

 limitează timpul petrecut în fața știrilor. Decât să continui să recitești informațiile pe care le-ai tot răsfoit deja, mai bine desfășori activități care te relaxează. Altfel, sistemul tău imunitar va răspunde la acest distress și vei deveni mai vulnerabil. Nu ajută pe nimeni să fii și tu încă un bolnav în plus la secțiile ATI ale spitalelor. Fii util tuturor și fă ce e în controlul tău pentru a rămâne sănătos! (Atentie! Nu spun să nu te informezi, însă poți limita un pic, în mod conștient, timpul pe care îl petreci pe știri, astfel încât să nu permiți amplificarea artificială a stării afective și așa destul de intense).  

fă-ți un obicei din a respira abdominal. Adică atunci când inspiri, aduci aerul în abdomen, îl umfli ca și cum ar fi un balon. Inspiri timp de 3-4 secunde, iar expirația să fie un pic mai lungă. De ce? Pentru că atunci când respiri toracic (adică atunci când inpiri aerul în piept), nivelul de anxietate crește; plămânii nu se mai umflă în totalitate din cauza diafragmei care se încordează, așa că pentru a aduce cantitatea necesară de oxigen în corp e nevoie să respiri mai accelerat, adică să faci hiperventilație, ceea ce induce o stare de anxietate.

dacă te simți pregătit, poți face chiar un exercițiu un pic mai dur de descărcare a emoțiilor, dar foarte eficient: îți imaginezi că cel mai sumbru scenariu are loc acum. Trăiește acea stare până în punctul cel mai intens, cel mai dureros și dă-i voie apoi să se consume de la sine. Concentrează-ți atenția doar pe senzațiile din corp, nu pe scenariu în sine. Scopul este să declanșezi o descărcare catharsică, astfel ca apoi să îți poți continua liniștit activitățile. Nu este un exercițiu ușor deloc, faceți-l singuri doar dacă vă simțiți pregătiți să trăiți ceva foarte intens. Dacă nu, îl puteți face cu ajutorul unui psihoterapeut.

Prea mult oscilăm între a catastrofiza și a nega realitatea. Lucrurile sunt așa cum sunt, au părți foarte neplăcute, dar și unele plăcute (cum ar fi de pildă că putem petrece mai mult timp cu cei dragi, că putem să citim cărți pentru care nu am avut suficient timp până acum, că putem afla lucruri noi despre noi înșine și despre ceilalți, că avem oportunitatea de a aprecia mai mult viața și ce ne oferă ea în fiecare zi și câte și mai câte).

Poate că ar fi un moment oportun să ne adresăm întrebarea care sunt lucrurile mici, dar atât de importante, pe care viața de zi cu zi ni le oferă și pe care uităm să le apreciem.

Poate ar fi util ca, în loc să ne facem strategii despre cum să păcălim sistemul și să ne furișăm afară din casă când suntem în carantină, să profităm de timpul acesta pe care îl avem pentru noi înșine și ne facem ordine în suflete, să ne evaluăm prioritățile în viață, să ne uităm unde am fost și unde suntem acum, cum ne poziționăm față de idealurile noastre.

Poate e un timp oportun pentru a ne face planuri de acțiune pentru a ne împlini visele... Căci nu știi ce îți rezervă viața. Și e ok că nu știi. Nici nu vei afla decât trăind prezentul în mod conștient, cu recunoștință față de trecut și cu respect și responsabilitate față de viitor.

Să trecem cu bine peste aceste clipe. ❤️

 

Image by Gerd Altmann from Pixabay 

 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

   Mulți dintre părinții zilelor noastre se întreabă dacă este potrivit sau nu să doarmă alături de copiii lor. Argumente pro și contra co-sleepingului găsim la fiecare pas, astfel că nici nu mai știi cum e cel mai bine să procedezi. Te simți dezorientat și ai impresia că orice ai face, tot nu e bine. Pe cine să asculți? Cine are dreptate? Și cine poate știi cu certitudine că dacă procedezi într-un fel sau în altul, efectul va fi cel presupus? Cercetările științifice ne oferă repere foarte utile, însă răspunsurile optime se află în fiecare dintre noi. Pentru că fiecare om este o ființă unică, individuală, cu o istorie proprie. Dar hai să vedem totuși ce spune literatura de specialitate despre co-sleeping și cum putem lua decizia optimă pentru sănătatea și bunăstarea întregii familii.
Astăzi mă simt un fel de avocat al copilului, dar și un soi de porta-voce a sufletului tău de copil. Vreau să îți spun câteva cuvinte despre furie. Ce urmează s-ar putea să-ți sune un pic dur... însă te îndemn să le citești nu gândindu-te la faptele tale, ci la ce ai experimentat atunci când erai copil și adulții din viața ta se purtau după cum voi descrie mai jos. Dacă ceva din comportamentul manifestat astăzi este diferit de ceea ce îți dorești, privește în urmă mai degrabă decât să te învinovățești. Privești o clipă la povestea ta și urmează șirul evenimentelor, găseștei sursa. Vinovați nu vei găsi nicicând... căci ei nu există decât în mințile noastre. Iar mintea, știm că poate fi înșelătoare uneori. Cauze însă există. Iar ele cer să fie văzute, conștientizate și integrate, astfel încât să putem aduce schimbare în personalitatea noastră, în felul în care ne comportăm, în maniera de relaționare, în modul de gândire și prin urmare, în viața voastră.
Înainte de a explica pe larg ce înseamnă iertarea, am să povestesc o întâmplare. Cândva, Luca, fiul meu în vârstă de 7 ani, m-a întrebat: “Mami, de ce unii copii nu își ascultă corpul?”. Mi-a povestit despre un prieten mai mare decât el cu vreo 2 ani care tot amâna să meargă la toaletă, deși abia se mai putea ține. Atunci i-am spus că nu toți părinții știu despre importanța de a-ți asculta corpul, așa cum nu știu despre multe altele, iar din această cauză nu au putut să îi învețe pe copilașii lor lucrurile acestea. El era contrariat cum de nu știu. Atunci i-am spus că, atunci când era el foarte mic, nici eu nu știam așa de multe.