Copilul și globul de cristal

Ce părinte n-ar vrea să își știe puiul în siguranță? Câți dintre noi nu ne dăm peste cap ca să le asigurăm un mediu propice dezvoltării. Apoi, după ce facem eforturi cum nici nu ne-am fi așteptat că am puta noi vreodată să facem, apare câte cineva și spune: NU E BINEEE! Îl sufoci! Și te simți ca și cum cerul a căzut pe tine... după atâta trudă... Apoi simți că sângele urcă rapid în tâmple și dă în clocot, făcându-te să reacționezi ca un dragon lovit din plin în piept. Te simți brusc neînțeles, neapreciat și, chiar dacă poate are sens ce spune acel cineva, furia e atât de mare că nici nu te poți decide pe cine să pârjolești mai întâi. Iar de aici pleacă o întreagă paletă de posibile reacții și apărări.

Este cu adevărat dificil să ne menținem echilibrul pe această linie care delimitează supraprotecția de neglijare. Există totuși câteva repere de care e bine să ținem cont când copilul întâmpină o dificultate, iar aceste repere pot fi setate cu ajutorul unor întrebări și cu puțină psihoeducație.

Iată câteva dintre ele:   

1. Situația aceasta este cu adevărat amenințătoare?(definim ce înseamnă “cu adevărat amenințătoare”: situație care pune în pericol integritatea fizică, psihică sau emoțională a copilului).

Exemple de situații real amenințătoare:

- riscă să își pună viața în pericol - dacă își propune să se cațere în copac, nu este chiar o situație amenințătoare, întrucât copiii asta fac de când există specia noastră: se cațără prin copaci sau pe orice obiecte de mobilier din casă! Probabilitatea de a se răni foarte grav este foarte mică. Faptul că noi ne temem, este problema noastră, nu a lor. Putem să privim în altă parte. Atenție însă! Acest lucru e valabil dacă și numai dacă respectivul copil are deja peste 4-5 anișori (sau poate și mai devreme un pic dacă avem acolo de a face cu o inteligență motrică excepțională). Însă când copilul are un an și abia a început și el să bâjbâie prin casă...tot nu e în regulă să îl opriți, dar sub nicio formă nu vă uitați în altă direcție, ci stați pe lângă el ca să îl prindeți. La această vârstă loviturile la cap pot aduce complicații și nu își dorește nimeni. Nu uitați o regulă de aur pentru părinții de copiii mici: Amenajează casa/spațiul pentru primirea în siguranță a copilului, nu amenaja copilul după casă! 
Așadar, copilul mic și cățărător ar fi de dorit să aibă lângă el plasă de siguranță - adultul, perne, etc. Nu îl va ajuta deloc să se cațere. Copilul e bine să fie lăsat să facă doar atât cât poate face singur, fără ajutor. Astfel va avea ocazia să învețe care sunt limitele corpului său și îi va fi trezită voința. Cu cât e ajutat mai mult, cu atât îi diminuăm mai mult voința de a face singur...apoi când ajunge la școală ne mirăm că nu prea îl interesează nimic, că totul i se pare prea greu.   

- cineva manifestă un nivel foarte crescut de agresivitate față de copil - atunci nu așteptăm să îl lovească, dar nici nu intervenim imediat. Suntem pe fază, atenți, gata să intervenim dacă e cazul (dacă e cazul înseamnă: tonul devine tot mai ridicat și apar amenințări cu violență fizică). Pe de altă parte, dacă suntem în parc sau pe stradă cu al nostru copil, iar o persoană dornică de a educa toți copiii din lume îi spune vreo două vorbe mai apăsate sau îl dojenește, e o idee bună să îi lăsăm un pic spațiu să se apere și singur, chiar dacă dacă a fost acuzat pe nedrept sau pentru ceva absurd (asta este valabil după vârsta de 4 ani în sus, când cât de cât a avut ocazia de a-și fi dezvoltat abilitățile de comunicare cu alte persoane). Dacă observăm însă că persoana mustratoare are dreptate, chiar dacă nu ne place tonul, e potrivit să îi lăsăm copilului și de această dată spațiul necesar de a simți reacția socială cu privire la gestul / comportamentul său. Asta îl va ajuta să își ajusteze singur comportamentul față de cei din jur și să descopere singur că faptele sale au consecințe - o lecție tare importantă. Dacă nu a știut să facă față situației atunci, cu permisiunea lui, îi putem oferi îndrumarea necesară pentru a face față data viitoare, nu înainte de a-l stimula să găsească singur propriile căi de a rezolva conflictele (valabil la orice vârstă).

2. Ce câștigă și ce pierde copilul din această experiență?

În primul rând, copilul câștigă nu doar încrederea ta, dar și încrederea lui în sine. E tare benefic să le oferim copiilor și încrederea noastră, nu doar îndrumarea. Copiii învață cel mai bine experimentând, folosindu-și toate simțurile. Degeaba le povestim teoria, dacă ei nu au experimentat-o. A pune în balanță ce poate câștiga copilul făcând o gafă versus ce poate pierde ne va ajuta mereu să ne menținem echilibrul în abordare.

Să vă dau un exemplu de situație (dintr-o vară): o fetiță de vreo doi-trei anișori se afla în parc alături de bunicul ei și țipa de mama focului că vrea să stea pe marginea fântânii arteziene (fântâna oprită, dar avea apă). Bunicul nu o lăsa nicicum. Fetița, curioasă, și mai tare urla. Bunicul cedează și o lasă un pic să se apropie, stau 2-3 minute, apoi o îndepărtează. Fetița iar țipă ca din gură de șarpe, de ți se rupea inima de amândoi: de ea că era nedrept ce se întâmpla, de el că era atât de depășit de situație că efectiv nu mai știa cum să o scoată la capăt. Făcea când pe durul, când pe bunul, de nici el nici copilul nu mai știau ce vor, ce pot face sau ce nu pot face. Un exemplu clasic de inconsecvență. Dar dincolo de asta, haideți să vedem dacă teama bunicului era una justificată în situația dată: apa era de câțiva centrimetri, deci dacă ar fi căzut în apă copilul, nu pățea chiar nimic (bine, își murdărea de noroi rochița, iar probabil bunicul urma să fie dojenit acasă de bunică, dar asta era doar problema lui, nu a copilului); copila nu a cerut în apă, ci doar să țină un amărât de băț în apa aceea. Ce a ratat copilul: șansa de a învăța, în condiții de siguranță, că: dacă stai cu bățul în apa de la fântâna arteziană nu se prind peștii de el, că dacă se apleacă după băț are șanse mari să cadă și să se ude (o mică sperietură care cu siguranță ar fi ținut-o departe de fântâni cu adevărat primejdioase) și că bățul ud își modifică nuanța.

Așadar, atenție la limite. Ele sunt bune doar când nu sunt și absurde.      

3. Este copilul meu capabil la vârsta pe care o are să facă aceste lucruri?

Aici este important să ne documentăm un pic și să știm, la fiecare etapă de vârstă, ce pot face un copil și ce nu (fizic și cognitiv), astfel încât să ne putem ajusta cerințele. Ceea ce este de reținut este faptul că un copil are nevoie și de responsabilități adecvate vârstei. De exemplu: să își facă patul, să își facă ordine în cameră, să ducă gunoiul, să spele vasele, să ajute la alte activități din casă, în măsura limitelor sale fizice și fără a fi totuși exploatat. Adică nu îi dăm copilului să facă activități care îi ocupă prea des prea mult timp, ratându-și timpul de joacă.  

Apropo de ce pot și ce nu pot copiii să facă, veți observa (nu neapărat la toți) spre 6-7 ani o tendință de grandoare, care nu e tocmai de folos, întrucât s-ar putea să îi limiteze în a-și ajusta mecanismele de autoconservare. Fiul meu, de pildă, într-o drumeție pe munte, deși i-am amintit de jos importanța respectării regulilor, era gata-gata să pice într-o râpă la coborâre din cauză că bagateliza pericolul și vorbea enorm, enorm de mult, ceea ce îi distrăgea atenția de la drum și obstacolele din cale. Așa că s-a împiedicat și a căzut, spre norocul lui, fix în dreptul unui tufiș dintr-o râpă. Nu mai știu ce îmi povestea, dar probabil despre cât de dârz ar fi el dacă s-ar întâlni cu un urs.  Ce am lucrat ulterior cu el pentru a-și cunoaște limitele: i-am dat sarcini mai dificile în momentele în care se lăuda prea mult (cum ar fi să ridice un sac foarte greu, dar pe care tatăl lui îl putea ridica), însă am accentuat în același timp lucrurile minunate pe care le poate face la vârsta lui, astfel încât să nu îi strivesc stima de sine. A putut înțelege în acest fel sensul expresiei ”fiecare lucru la timpul său” și “ce nu poți face acum e pentru că nu îți permite corpul ÎNCĂ, acesta fiind în creștere”.  

 

 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  

Articole

Ce emoții vă încearcă zilele acestea? Cum vă marchează viața măsurile luate de autorități? Cum vă fac să vă simțiți toate informațiile din ultima vreme? Unele persoane mi-au spus că se simt ”hărțuite informațional”, intoxicate. Că au obosit să caute în zece părți și că nu mai știu pe cine și ce să creadă... Îmi imaginez că poate vă simțiți uneori îngrijorați, poate triști, nemulțumiți de situație... Cred că cei mai mulți dintre noi au trăirile acestea... Nu tot timpul, doar uneori. Însă vreau să știți că este perfect normal și sănătos să ne simțim și în acest mod. Și da, e firesc să ne simțim îngrijorați pentru cei dragi nouă, pentru bunici, părinți, alte rude expuse, prieteni, mai ales dacă aceștia nu sunt foarte complianți la măsurile recomandate/impuse de autorități sau dacă locul de muncă nu le permite să rămână acasă, în siguranță.
   Dresează-ți demonii care te mănâncă din interior în cea mai deplină și sumbră tăcere. Privește-i în ochi. Înfruntă-i. Ordonă-le să te privească. Privește-i cum așteaptă flămânzi, cum ar vrea să scape din temnița sufletului tău și să pârjolească totul în jur. Abia așteaptă să le întorci iar spatele și să scuipe foc, să-ți sfâșie sufletul și să se elibereze din tine. Privește-le disperarea, foamea, suferința. Ei sunt durere pură. Privește-i în continuare, nu-i scăpa din ochi. Nu le scăpa privirea. Din ochii tăi curge iubire, iar asta îi împiedică să-ți facă vreun rău. Privește-i cum se-așază neputincioși la picioarele tale. Privește-i cum toți devin ușor, ușor unul singur... Privește-l. Privește-l cum se face mic, tot mai mic... E neputincios acum. Privește-l în neputința lui. Fă pace cu el. Acum este doar un copil neajutorat. Privește-l. Câți ani are? Cum arată? Cine este acel copil? Ce are nevoie? Ascultă-l cu inima. Privește-l. Iubește-l. Oferă-i ce are nevoie. Tu ești adult, el e copil. Îl vezi?
Cu câțiva ani în urmă, educatoarea fiului meu mi-a spus: “uneori ne vin în grupe copii care nu știu să se joace”. M-am mirat atunci...  Cum adică nu știu să se joace? Și mi-a explicat că pur și simplu nu știu ce să facă atunci când nu li se spune ce să facă. Și, într-adevăr, observ tot mai mulți copii care chiar nu știu să se joace. Și mă întristez pentru pierderea lor. Pentru că este o pierdere. Ei au ratat șansa de a învăța să se joace, să fantasmeze, să își exprime creativitatea și gândirea magică... Părinții lor au tendința de a se teme de plictiseala copiilor. Pentru că societatea le-a spus că plictiseala nu e bună, că numai leneșii se plictisesc. Și lor le-a fost răpită șansa de a afla că plictiseala este foarte benefică în cantitatea rezonabilă. Da, se poate transforma în lene, însă chiar și atunci avem să privim ce se află dincolo de etichetă, poate o suferință, poate o depresie... Adesea depresia este etichetată cu multă cruzime ca fiind lene. Plictiseala în cantitățile rezonabile este aducătoare de liniște interioară, dar și de creativitate.