Când ai învățat că ești nedemn de iubire și că resemnarea e calea ta?

Balzac spunea despre resemnare că este “o sinucidere zilnică”. A te resemna înseamnă a renunța să mai speri, a te supune unei false neputințe, a-ți încuia singur sufletul în colivie.

Cum ajunge însă un om să se resemneze: prin repetarea experienței de eșec, de inadecvare, de a nu fi suficient de bun, de a fi nedemn de iubire?

 

Copilul se oglindește în privirea părinților săi. Reacțiile noastre conștiente și inconștiente la acțiunile copiilor noștri le modelează imaginea despre sine. Măsura în care ei devin capabili să facă predicții cu privire la comportamentul nostru le va crea impresia despre lume, că aceasta este într-o măsură mai mare sau mai mică un loc sigur pentru ei.

Există un experiment realizat pe câini de către Martin Seligman, prin care este evidențiat mecanismul care stă la baza învățării neajutorării. El arată cam așa: un câine este așezat într-o cușcă a cărei podea este electrificată, astfel că prin podea el primea șocuri electrice de intensitate scăzută. Ulterior, câinele acesta este introdus într-o cușcă nouă, cu două compartimente, unul cu podea electrificată și unul cu podea neelectrificată. Cele două compartimente sunt separate doar de o mică barieră peste care câinele putea sări cu multă ușurință. În paralel cu acest câine, un altul , care nu a avut parte de același tratament în prealabil, este introdus într-o cușcă similară. La primirea șocurilor electrice, primul câine rămâne resemnat, în același loc, în vreme ce al doilea câine fuge numaidecât în compartimentul următor, sărind peste barieră. Concluzia: primul câine a învățat că orice ar face, el nu are niciun fel de control asupra propriei lui vieți.  

Cam așa se cristalizează și în cazul nostru, al oamenilor,  încă din fragedă pruncie, sentimentul de neajutorare și, implicit, de resemnare, de nesiguranță, frică.  Pruncii ajung apoi adolescenții și adulții de astăzi dominați de frici, care fac flic-flacuri să controleze totul, până și divinitatea, sperând că astfel nimeni nu îi va mai insecuriza vreodată. Iar când se împiedică de vreun ciot din vreo veche amintire, pică într-o transă, una în care lumea devine rea, murdară, întunecată. Și se zbat acolo, în tenebrele propriei minți inundate de suferință sufletească, se zbat și simt cum întunericul se transformă în mlaștină, o mlaștină care îi absoarbe cu putere. Apoi simt că nu mai pot. Vor o altă realitate. Vor restart, dar nu știu cum... nici nu prea cred că există această șansă pentru ei. Căci ei ”oricum nu merită”... Se zbat în colivia în care s-au închis cândva, făcând legământ pe viață cu sine și cu părinții că vor sta acolo cuminți, supuși, tăcuți. Căci altă cale nu pot vedea, altfel pierd tot, pierd iubirea celor mai iubite ființe din lume: mama și tata, iar fără de această iubire ei nu pot trăi. Pentru că, nu-i așa, mama și tata ”trebuie iubiți”...

Cum altfel poate vedea scăparea un om ajuns să simtă resemnarea? Ce șanse are el să nu își anestezieze suferința în alcool, droguri, jocuri de noroc, mâncat compulsiv sau orice alte adicții? În cel mai bun caz dezvoltă mecanisme de autosabotaj prin care își construiesc, pas cu pas, drumul spre eșec. Și devin dependenți de eșec... sau de adrenalină, astfel încât să nu poată aprecia starea de echilibru ca fiind una plăcută. Își asigură eșecul în dragoste, în carieră, în viața socială, dar mai ales în relația cu sinele (adică în relația lor cu ei înșiși), astfel încât să aibă mereu un motiv de lamentare, să aibă ceva de făcut sub suficientă presiune, cu suficient de multă adrenalină. Apoi cresc doza. Până cedează inima și face poc. Și gata. Game over. Oare n-o fi și acesta tot un suicid? Unul lent și masochist.

Apropo de suicid. Știați că în jur de 1 din 10 liceeni se gândesc la faptul că suicidul ar putea fi o soluție pentru a-și curma suferința? Sau că în 2008 au fost înregistrate 2802 sinucideri (80% bărbați, 20% femei)? Interesant cum bărbații, care desigur că “nu au voie să plângă”, care “trebuie să fie puternici”, găsesc mai frecvent în acest gest o rezolvare a problemelor.

Resemnarea este un simptom al depresiei. Depresia netratată poate conduce persoana spre adicții sau chiar spre gesturi supreme, cum ar fi actul suicidar.

!! Resemnarea NU înseamnă acceptare! Despre acceptare voi scrie separat un alt articol.

Pot fi greu de primit în suflet asemenea informații. Poate ne gândim că al nostru copil nu va ajunge niciodată într-o asemenea suferință... Aud adesea replica: “lasă că și pe mine m-a mai articulat mama/tata și nu mă cocoloșea atâta și ia uite ce mare m-am făcut! N-am murit.” Da... nu ai murit... încă! Aș ruga acești părinți să privească onest în sinea lor și să își răspundă la câteva întrebări:

Sunt cu adevărat împlinit?

Acesta este drumul pe care odinioară visam să merg?

Ce stil de viață am ales să am?

Cât de satisfăcut sunt cu viața mea, cu mine, cu relația mea de cuplu, cu relațiile mele sociale?

Care sunt bolile mele și oare ce anume le-a făcut să apară?

 

Vestea bună este că această resemnare are leac. Creierul nostru are o plasticitate fantastică, datorită căreia orice învăț are și dezvăț. Cum? Prin repetiție. Repetând iar și iar experiențe sănătoase, benefice. Desigur, motivația pentru aceste acțiuni este deosebit de importantă și apare, în general, în urma unui insight (adică a unei conștientizări) suficient de puternic, atât cognitiv cât și afectiv.

De aceea informarea este necesară și foarte benefică, însă nu este și suficientă. Întrucât pentru a ieși din aceste scheme de funcționare este necesară o relație sănătoasă în cadrul căreia să trăiești acele experiențe, este necesar un etalon, o persoană echilibrată de la care să îți poți lua ceea ce ți-a lipsit cândva (în psihoterapie, acest proces poartă denumirea de reparentare).

Articolul meu nu este nici pe departe exhaustiv. Cauzele care conduc la adicții, depresie și suicid pot fi multiple, însă e important să ținem cont că o predispoziție devine dispoziție doar într-un anumit context psiho-fizio-social. Așadar, hrana sufletească și trupească fac diferența între a dezvolta sau nu o afecțiune pentru care avem predispoziții.

O zi plină de iubire vă doresc!

 

 Referințe bibliografice:

https://www.antisuicid.com/wp-content/uploads/2014/11/Comunicare_Mass-media.pdf 

https://www.researchgate.net/publication/267323897_Evaluarea_riscului_suicidar_in_populatia_de_adolescenti_proprietati_psihometrice_ale_versiunii_in_limba_romana_a_scalei_Osman 

https://rjmp.com.ro/articles/2011.4/PM_Nr-4_2011_Art-8.pdf 

 

Image by DarkWorkX from Pixabay 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  

Articole

Ce emoții vă încearcă zilele acestea? Cum vă marchează viața măsurile luate de autorități? Cum vă fac să vă simțiți toate informațiile din ultima vreme? Unele persoane mi-au spus că se simt ”hărțuite informațional”, intoxicate. Că au obosit să caute în zece părți și că nu mai știu pe cine și ce să creadă... Îmi imaginez că poate vă simțiți uneori îngrijorați, poate triști, nemulțumiți de situație... Cred că cei mai mulți dintre noi au trăirile acestea... Nu tot timpul, doar uneori. Însă vreau să știți că este perfect normal și sănătos să ne simțim și în acest mod. Și da, e firesc să ne simțim îngrijorați pentru cei dragi nouă, pentru bunici, părinți, alte rude expuse, prieteni, mai ales dacă aceștia nu sunt foarte complianți la măsurile recomandate/impuse de autorități sau dacă locul de muncă nu le permite să rămână acasă, în siguranță.
  Ce se poate întâmpla atunci când confundăm iubirea pentru copil cu sacrificiul de sine?    Mi-a trecut la un moment dat prin față o postare plină de iubire a unei mămici, postare al cărei mesaj era: “copilul meu, viața mea”. Apoi, scotocind mai atent pe Google, am găsit și alte site-uri, bloguri, articole, magazine online cu decorațiuni prezentând minunate elogii cu acest mesaj. Am tot întâlnit aceste idei, de a-ți iubi copilul mai mult decât pe tine însuți / însăți, a trăi pentru copil, copilul e cea mai importantă ființă din viața noastră. Vă sună cunoscut?
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.