Plictiseala copilului - Simptom? Resursă? Limită?

Cu câțiva ani în urmă, educatoarea fiului meu mi-a spus: “uneori ne vin în grupe copii care nu știu să se joace”. M-am mirat atunci...  Cum adică nu știu să se joace? Și mi-a explicat că pur și simplu nu știu ce să facă atunci când nu li se spune ce să facă. Și, într-adevăr, observ tot mai mulți copii care chiar nu știu să se joace. Și mă întristez pentru pierderea lor. Pentru că este o pierdere. Ei au ratat șansa de a învăța să se joace, să fantasmeze, să își exprime creativitatea și gândirea magică... Părinții lor au tendința de a se teme de plictiseala copiilor. Pentru că societatea le-a spus că plictiseala nu e bună, că numai leneșii se plictisesc. Și lor le-a fost răpită șansa de a afla că plictiseala este foarte benefică în cantitatea rezonabilă. Da, se poate transforma în lene, însă chiar și atunci avem să privim ce se află dincolo de etichetă, poate o suferință, poate o depresie... Adesea depresia este etichetată cu multă cruzime ca fiind lene. Plictiseala în cantitățile rezonabile este aducătoare de liniște interioară, dar și de creativitate.  

Iacătă, ne aflăm într-o societate care a blamat din toată ființa sa colectivă lenea. Ba avem și ”Povestea unui om leneș”...care, ce credeți? A fost condamnat la moarte de consătenii săi. Iar pentru el a fost o ușurare poate, căci suferința și așa era prea mare...  Și azi continuăm povestea, condamnând tacit la o moarte lentă și dureroasă persoanele cu depresie, despre care spunem cu multă cruzime, nu-i așa, că sunt leneșe, puturoase, mofturoase, răsfățate și așa mai departe, lista etichetelor poate continua.  

Dar să revenim la plictiseală și la copiii care nu știu să se joace liber.

Copilul care nu știe să se joace liber rămâne dezorientat dacă nu are o activitate precisă, dacă nu i s-a spus clar ce să facă. Ba se simte și vinovat...căci ar putea fi considerat leneș, nu? După un timp, pentru ca nu cumva să se plictisească o clipă, începe să imite ceea ce a văzut în jocurile cu lupte de pe calculator, manifestând un comportament care rănește alți copii. Sau... se retrage, riscând să devină victima tachinărilor altor copii la fel de răniți ca și el.

Copilul care nu știe să se joace a ajuns în această situație pentru că:

  • Prea mult i s-a spusce și cum să facă
  • Prea puțin a fost lăsat să experimenteze, să facă așa cum știe, cum crede, să greșească
  • Areprea multe (extra)activități și nu îi mai rămâne timp și pentru joc liber
  • Este rătăcit în capcana tehnologiei, folosind asta ca distracție, dar și ca mecanism de a face față foamei sale afective, dezvoltând o dependență de sistemul atât de rapid de recompense oferit de jocurile pe calculator.

Mi-a venit în minte imaginea unor familii care sunt într-un permanent maraton între activități: luni - înot, marți – șah, miercuri – engleză, joi – cursul de abac, apoi arte marțiale, vineri – iar inot, sămbătă dimineața – jumătate de zi are workshop de dezvoltare personală, iar duminică, în sfârșit...o zi “liberă”. Pardon, duminică au de mers la cumpărături și e ziua de petrecut timp în familie (în cel mai bun caz). Ideea este că ei, copiii, iar nu au răgaz să-și tragă sufletul, să stea un pic cu sine, să-și asculte corpul, să-și audă ideile proprii, să se plictisească puțin. Dimineața până spre seară sunt la grădiniță sau la școală, unde li se spune ce să facă și cum să facă. După prânz cei mititei, de grădiniță, firește că dorm până pe la ora 16, școlarii sunt la afterschool, cel mai adesea făcând teme sau activități (din nou…alte activități). Apoi sunt luați de părinți și duși să facă…alte activități. Dacă locuiesc în București, nu mai punem la socoteală timpul petrecut în trafic, poate singurul în care își poate auzi copilul gândurile…asta dacă nu stă cu telefonul în mână sau cu urechile ciulite pe la radio. Într-un final, ajung acasă, nu mai devreme de 6-7, uneori chiar ora 8-8.30 seara (depinde la ce ora au activitățile). Mănâncă rapid ceva, duș și fuguța la culcare, că următoarea zi la 7 a.m. cel târziu trebuie să fie în picioare.
Dumnezeule mare! Ce fel de viață este asta??? Care e sensul să trăiești așa? Pentru ce? Pentru ce să-ți nefericești astfel copilul? Cu siguranță că în spate se află dorința arzătoare a părinților de a asigura un viitor de succes scumpului odor.

Dar ce înseamnă viitor de succes? Pentru voi cum arată un viitor de succes al copilului vostru?

Acum, vreau să prezint prototipul unui adult foarte des întâlnit în zilele noastre.  

Îl voi numi Ion.

Ion Are 43 de ani și o carieră de succes, așa cum și-au dorit-o pentru el părinții lui încă de când s-a născut. Face parte dintr-o distinsă familie de profesori universitari, oameni culți, se înțelege, care toată viața au studiat (de admirat de altfel). Încă de când era copil, a fost învățat că dacă are carte, are parte, așa că nu-i timp de distracție în viață. Ca să ai parte, trebuie să muncești din greu, să studiezi și să lași inutilitățile deoparte. Învățatul nu e de joacă, e treabă serioasă. Astăzi, conduce o afacere prosperă, este un burlac foarte carismatic, însă pe punctul de a claca. Da, cu sănătatea nu stă prea roz, deși merge aproape în fiecare dimineață la sală sau la înot. E și cam workoholic (asta a fost prima lecție învățată în copilărie). A conștientizat de vreo 2-3 ani că se aproprie cu pași repezi de burnout (afecțiune la fel de gravă ca depresia, doar că apare atunci când oboseala fizică și psihică ajung la un nivel copleșitor, greu de suportat). Așa că a decis să își ia mai des vacanțe - o decizie înțeleaptă. A început să călătorească mai mult, însă nu uită niciodată laptopul acasă, nici telefonul de serviciu. Vacanță, vacanță, dar el trebuie să fie în contact cu afacerea lui. Mintea lui este captivă într-un carusel al grijilor. Nu reușește nici să-și construiască o relație romantică. I se tot reproșează că nu e conectat, dar nu reușește să înțeleagă ce înseamnă asta. Face totul ca la carte. Se poartă impecabil, este generos, este un adevărat gentilom, arată foarte bine, în plan sexual spune că nu au existat dificultăți niciodată... dar cu toate acestea îi lipsește ceva, ceva ce toate partenerele i-au reproșat: nu se conectează. Este un om de succes în ochii tuturor, însă cu toate astea nu-și găsește locul. Ceva caută, dar nu știe ce. Simte că ceva îi lipsește, dar nu poate puncta exact ce. Nu poate spune nici unde în corp simte ce simte, pentru că i se pare prea vag.  

Este exemplu tipic de personaj care trăiește în special în mintea sa și dar prea puțin în corp. Este copilul care nu a avut ocazia de a învăța să-și simtă corpul, emoțiile, care nu a avut spațiu să-și audă propriile gânduri, nici să se joace liber. Lipsește cu desăvârșire spiritul ludic și creativitatea. Totul este stabilit după norme și principii bine stabilite, totul este ca la carte. Și încă ceva: urăște când cineva greșește, când cineva face lucrurile altfel decât cum scrie în cărți.

Repet întrebarea de mai sus:  care e sensul în toate acestea? 
Care e sensul să răpim copilaria copiilor noștri, fugărindu-i într-un maraton al cunoașterii forțate, ghidate atent, controlate, manipulate?
Ce anume ne împiedică să le oferim copiilor șansa de a descoperi lumea prin simțurile lor, ce ne face să punem atât de multă presiune pe dezvoltarea cognitivă înainte de 6 ani, când atunci esențială este creativititatea?
Cum de îi lăsăm pe cei din jur să ne convingă că este în regulă să strivim creativitatea copiilor sub presiunea dezvoltării intelectuale forțate?
Cum de permitem ca poveștile să piardă teren în fața explicațiilor seci, prea intelectualizate ale adulților?
Ce din noi ne îndeamnă să ucidem fascinanta gândire magică a copiilor noștri?

Cât de mult ne mai propunem să ne umflăm narcisismul de părinte flâmând de validare, de iubire de sine cu performanțele forțate ale copiilor, performanțe despre care poate am uitat să îi întrebăm (desigur că nu mă refer la situațiile în care copilul își dezvoltă o pasiune și performează în domeniul respectiv)?

Când am învățat să gândim că trăim, în loc să trăim cu adevărat?



 

Image by PublicDomainPictures from Pixabay 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

  Ți se întâmplă frecvent ca la anumite tipuri de situații, în special cele create de copilul tău, să reacționezi altfel decât ți-ai fi dorit? Ai simțit că pierzi controlul asupra propriului tău comportament și că un văl de emoții parcă îți inundă capul și-ți încețoșează mintea?      
V-ați gândit vreodată că a “a da” și “a lua” sunt două acțiuni care pot aluneca în orice clipă în zona abuzului? Situații abuzive prin “a lua” sunt expuse la tot pasul (mă refer, evident, la furt), însă, știați că și acțiunea de “a da”, în anumite situații este tot abuzivă?  
   Dresează-ți demonii care te mănâncă din interior în cea mai deplină și sumbră tăcere. Privește-i în ochi. Înfruntă-i. Ordonă-le să te privească. Privește-i cum așteaptă flămânzi, cum ar vrea să scape din temnița sufletului tău și să pârjolească totul în jur. Abia așteaptă să le întorci iar spatele și să scuipe foc, să-ți sfâșie sufletul și să se elibereze din tine. Privește-le disperarea, foamea, suferința. Ei sunt durere pură. Privește-i în continuare, nu-i scăpa din ochi. Nu le scăpa privirea. Din ochii tăi curge iubire, iar asta îi împiedică să-ți facă vreun rău. Privește-i cum se-așază neputincioși la picioarele tale. Privește-i cum toți devin ușor, ușor unul singur... Privește-l. Privește-l cum se face mic, tot mai mic... E neputincios acum. Privește-l în neputința lui. Fă pace cu el. Acum este doar un copil neajutorat. Privește-l. Câți ani are? Cum arată? Cine este acel copil? Ce are nevoie? Ascultă-l cu inima. Privește-l. Iubește-l. Oferă-i ce are nevoie. Tu ești adult, el e copil. Îl vezi?