Iacătă, ne aflăm într-o societate care a blamat din toată ființa sa colectivă lenea. Ba avem și ”Povestea unui om leneș”...care, ce credeți? A fost condamnat la moarte de consătenii săi. Iar pentru el a fost o ușurare poate, căci suferința și așa era prea mare...  Și azi continuăm povestea, condamnând tacit la o moarte lentă și dureroasă persoanele cu depresie, despre care spunem cu multă cruzime, nu-i așa, că sunt leneșe, puturoase, mofturoase, răsfățate și așa mai departe, lista etichetelor poate continua.  

Dar să revenim la plictiseală și la copiii care nu știu să se joace liber.

Copilul care nu știe să se joace liber rămâne dezorientat dacă nu are o activitate precisă, dacă nu i s-a spus clar ce să facă. Ba se simte și vinovat...căci ar putea fi considerat leneș, nu? După un timp, pentru ca nu cumva să se plictisească o clipă, începe să imite ceea ce a văzut în jocurile cu lupte de pe calculator, manifestând un comportament care rănește alți copii. Sau... se retrage, riscând să devină victima tachinărilor altor copii la fel de răniți ca și el.

Copilul care nu știe să se joace a ajuns în această situație pentru că:

• Prea mult i s-a spusce și cum să facă
• Prea puțin a fost lăsat să experimenteze, să facă așa cum știe, cum crede, să greșească
• Areprea multe (extra)activități și nu îi mai rămâne timp și pentru joc liber
• Este rătăcit în capcana tehnologiei, folosind asta ca distracție, dar și ca mecanism de a face față foamei sale afective, dezvoltând o dependență de sistemul atât de rapid de recompense oferit de jocurile pe calculator.

Mi-a venit în minte imaginea unor familii care sunt într-un permanent maraton între activități: luni - înot, marți – șah, miercuri – engleză, joi – cursul de abac, apoi arte marțiale, vineri – iar inot, sămbătă dimineața – jumătate de zi are workshop de dezvoltare personală, iar duminică, în sfârșit...o zi “liberă”. Pardon, duminică au de mers la cumpărături și e ziua de petrecut timp în familie (în cel mai bun caz). Ideea este că ei, copiii, iar nu au răgaz să-și tragă sufletul, să stea un pic cu sine, să-și asculte corpul, să-și audă ideile proprii, să se plictisească puțin. Dimineața până spre seară sunt la grădiniță sau la școală, unde li se spune ce să facă și cum să facă. După prânz cei mititei, de grădiniță, firește că dorm până pe la ora 16, școlarii sunt la afterschool, cel mai adesea făcând teme sau activități (din nou…alte activități). Apoi sunt luați de părinți și duși să facă…alte activități. Dacă locuiesc în București, nu mai punem la socoteală timpul petrecut în trafic, poate singurul în care își poate auzi copilul gândurile…asta dacă nu stă cu telefonul în mână sau cu urechile ciulite pe la radio. Într-un final, ajung acasă, nu mai devreme de 6-7, uneori chiar ora 8-8.30 seara (depinde la ce ora au activitățile). Mănâncă rapid ceva, duș și fuguța la culcare, că următoarea zi la 7 a.m. cel târziu trebuie să fie în picioare.
Dumnezeule mare! Ce fel de viață este asta??? Care e sensul să trăiești așa? Pentru ce? Pentru ce să-ți nefericești astfel copilul? Cu siguranță că în spate se află dorința arzătoare a părinților de a asigura un viitor de succes scumpului odor.

Dar ce înseamnă viitor de succes? Pentru voi cum arată un viitor de succes al copilului vostru?

Acum, vreau să prezint prototipul unui adult foarte des întâlnit în zilele noastre.  

Îl voi numi Ion.

Ion Are 43 de ani și o carieră de succes, așa cum și-au dorit-o pentru el părinții lui încă de când s-a născut. Face parte dintr-o distinsă familie de profesori universitari, oameni culți, se înțelege, care toată viața au studiat (de admirat de altfel). Încă de când era copil, a fost învățat că dacă are carte, are parte, așa că nu-i timp de distracție în viață. Ca să ai parte, trebuie să muncești din greu, să studiezi și să lași inutilitățile deoparte. Învățatul nu e de joacă, e treabă serioasă. Astăzi, conduce o afacere prosperă, este un burlac foarte carismatic, însă pe punctul de a claca. Da, cu sănătatea nu stă prea roz, deși merge aproape în fiecare dimineață la sală sau la înot. E și cam workoholic (asta a fost prima lecție învățată în copilărie). A conștientizat de vreo 2-3 ani că se aproprie cu pași repezi de burnout (afecțiune la fel de gravă ca depresia, doar că apare atunci când oboseala fizică și psihică ajung la un nivel copleșitor, greu de suportat). Așa că a decis să își ia mai des vacanțe - o decizie înțeleaptă. A început să călătorească mai mult, însă nu uită niciodată laptopul acasă, nici telefonul de serviciu. Vacanță, vacanță, dar el trebuie să fie în contact cu afacerea lui. Mintea lui este captivă într-un carusel al grijilor. Nu reușește nici să-și construiască o relație romantică. I se tot reproșează că nu e conectat, dar nu reușește să înțeleagă ce înseamnă asta. Face totul ca la carte. Se poartă impecabil, este generos, este un adevărat gentilom, arată foarte bine, în plan sexual spune că nu au existat dificultăți niciodată... dar cu toate acestea îi lipsește ceva, ceva ce toate partenerele i-au reproșat: nu se conectează. Este un om de succes în ochii tuturor, însă cu toate astea nu-și găsește locul. Ceva caută, dar nu știe ce. Simte că ceva îi lipsește, dar nu poate puncta exact ce. Nu poate spune nici unde în corp simte ce simte, pentru că i se pare prea vag.  

Este exemplu tipic de personaj care trăiește în special în mintea sa și dar prea puțin în corp. Este copilul care nu a avut ocazia de a învăța să-și simtă corpul, emoțiile, care nu a avut spațiu să-și audă propriile gânduri, nici să se joace liber. Lipsește cu desăvârșire spiritul ludic și creativitatea. Totul este stabilit după norme și principii bine stabilite, totul este ca la carte. Și încă ceva: urăște când cineva greșește, când cineva face lucrurile altfel decât cum scrie în cărți.

Repet întrebarea de mai sus:  care e sensul în toate acestea? 
Care e sensul să răpim copilaria copiilor noștri, fugărindu-i într-un maraton al cunoașterii forțate, ghidate atent, controlate, manipulate?
Ce anume ne împiedică să le oferim copiilor șansa de a descoperi lumea prin simțurile lor, ce ne face să punem atât de multă presiune pe dezvoltarea cognitivă înainte de 6 ani, când atunci esențială este creativititatea?
Cum de îi lăsăm pe cei din jur să ne convingă că este în regulă să strivim creativitatea copiilor sub presiunea dezvoltării intelectuale forțate?
Cum de permitem ca poveștile să piardă teren în fața explicațiilor seci, prea intelectualizate ale adulților?
Ce din noi ne îndeamnă să ucidem fascinanta gândire magică a copiilor noștri?

Cât de mult ne mai propunem să ne umflăm narcisismul de părinte flâmând de validare, de iubire de sine cu performanțele forțate ale copiilor, performanțe despre care poate am uitat să îi întrebăm (desigur că nu mă refer la situațiile în care copilul își dezvoltă o pasiune și performează în domeniul respectiv)?

Când am învățat să gândim că trăim, în loc să trăim cu adevărat?

Image by PublicDomainPictures from Pixabay