Copilul meu, viața mea - iubirea și sacrificiul de sine

  Ce se poate întâmpla atunci când confundăm iubirea pentru copil cu sacrificiul de sine?
   Mi-a trecut la un moment dat prin față o postare plină de iubire a unei mămici, postare al cărei mesaj era: “copilul meu, viața mea”. Apoi, scotocind mai atent pe Google, am găsit și alte site-uri, bloguri, articole, magazine online cu decorațiuni prezentând minunate elogii cu acest mesaj. Am tot întâlnit aceste idei, de a-ți iubi copilul mai mult decât pe tine însuți / însăți, a trăi pentru copil, copilul e cea mai importantă ființă din viața noastră. Vă sună cunoscut?

    Desigur că, atunci când a venit pe lume Luca, fiul meu drag, în mintea și în sufletul meu rulau aceleași idei. Nu reușeam să sesizez diferența între puterea de autosacrificiu a mamei și acțiunea propriu-zisă. Da, o mamă își poate da viața pentru propriul copil fără să stea prea mult pe gânduri. Totuși, asta nu presupune că e cazul să o facă zi de zi. De ce mama poate să își dea viața pentru propriul copil, este o poveste interesantă, dar fără sirop. Ceea ce voi spune în continuare posibil că nu va pica prea ușor, întrucât strică tot romantismul poveștii. Așa că dacă sunteți atașați de povești siropoase, puteți sări paragraful următor.

   Puterea de autosacrificiu a oricărui părinte (nu doar a mamei) este firească pentru că vine dintr-un instinct de supraviețuire. Pare un paradox, nu? Adică sunt în stare să îmi dau viața pentru copil pentru că vreau să supraviețuiesc. Nu e o contradicție. Este doar programul speciei de a supraviețui, prin urmare, pentru ca specia noastră să supraviețuiască, ea are nevoie de moarte, așa că a luat naștere (sau poate a fost de la început) instinctul morții - Thanatos, cum îl numea Freud. Moartea nu este nimic altceva decât procesul prin care se face loc urmașilor. Cel care moare, de fapt continuă să trăiască prin copiii săi (Eros - instinctul vieții). Continuă să trăiască atâta vreme cât genomul său este perpetuat. Moartea apare cu adevărat atunci când gena ta a încetat a fi transmisă mai departe.

   Coborând lupa de observator de la nivelul speciei (macro) la nivel de individ, găsim un comportament lipsit de sens: părintele care ajunge să își sacrifice fiecare secundă din viață pentru zeul său: copilul. Pe lângă faptul că acest comportament pompează aer (da, aer și aroganță) în eul copilului, gonflându-l și predispunându-l la a dezvolta o tulburare de personalitate narcisică, își distruge sănătatea până în punctul în care, frustrat de rodul muncii sale, îmbracă haina victimizării și a auto-compătimirii.

   Pare lipsit de empatie ce spun, însă vă amintesc faptul că vorbim doar de comportamente. Noi nu suntem comportamentele noastre. Aceste comportamente posibil să fi fost adoptate la un moment dat, într-o măsură mai mare sau mai mică de fiecare dintre noi. Ne uităm la ele, le conștientizăm, apoi le înlocuim cu unele noi, adaptative. Niciodată nu e prea târziu pentru asta și nici în zadar. Pentru că nu ne învață nimeni cum și când se folosește schema de autosacrificiu! Nu ne spune nimeni că moralitatea are stadii, iar în stadiul cel mai înalt tu contezi mai puțin decât specia ta, ba chiar mai puțin decât mediul din care faci parte, însă are sens să te sacrifici DOAR când acestea sunt în mod real amenințate. Nu ne învață nimeni că în viața de zi cu zi, atunci când nu avem de a face cu situații de viață și de moarte, autosacrificiul este de fapt o formă de abuz a celorlalți. Și atunci...abuzăm. Iată cum abuzăm:

  1. Prin a trăi pentru copil, crezând că astfel îi arătăm iubirea noastră nemărginită. E un abuz pentru că în realitate îi punem pe umerii mici o povară prea mare.
  2. Prin a iubi copilul mai mult decât propria persoană. Acesta nu este un act de iubire cu adevărat, ci un act de neputință. Copilul ratează șansa de a învăța de la propriul părinte cum să se iubească pe sine.
  3. Prin a considera copilul ca fiind cea mai importantă ființă din viață. Aceasta este o convingere care asigură terenul propice dezvoltării unui adult-copil, a unei adult egocentrist; este o convingere care îi ia copilului șansa de a învăța empatia, compasiunea și care îi otrăvește sufletul cu impresia că totul i se cuvine. Ba mai mult decât atât, este o convingere plină de un egocentrism contagios (o contagiune transgenerațională).

   În fiecare părinte se află această forță uimitoare de a renunța la propria viață pentru copilul său (și nu metaforic). Este suficient să ne aruncăm o privire în trecut, când multe dintre mame mureau la naștere sau în urma nașterii, când însăși nașterea era o renunțare la sine în favoarea copilului, căci numai astfel de instincte pot face o femeie să îndure așa dureri. Astăzi lucrurile s-au mai simplificat puțin, durerea poate fi ameliorată prin diverse proceduri sau tehnici, riscurile nașterii nu mai sunt atât de mari, însă în ființa noastră a rămas acest instinct. Avem să învățăm să permitem acestui instinct să se manifeste doar în anumite conjuncturi extreme, nu pe tot parcursul vieții. Aici apare anomalia, care conduce la o confuzie între iubire și sacrificiu de sine.

   Da, părintele este capabil să își sacrifice viața pentru a o salva pe cea a copilului său, iar acesta este un gest suprem de iubire și prețuire. Distorsiunea apare atunci când avem impresia că dacă nu ne sacrificăm pentru copii, îi iubim mai puțin.

   Când sacrificiul de sine devine o atitudine de zi cu zi, atunci e prea mult, disfuncțional și sub nicio formă nu are nimic de a face cu iubirea față de copil, ci doar cu lipsa iubirii față de sine care se cere a se fi compensată, generând un comportament toxic pentru toată lumea.

   Nu poți oferi iubire când rezervorul ți-e gol. Nu faci decât să pui aer în rezervorul copilului, amăgindu-te că pui dragoste. Oprește-te din a mai căuta să umpli rezervorul tău, încercând să îl umpli pe al altuia! Nu se va umple niciodată! Doar vei crea dependențe.

   Cum ar putea copilul să își deschidă liber aripile și să devină el însuși, un el autentic, dacă de ele îi atârnă astfel de greutăți agățate, inconștient, de părinții lui? Se va simți silit să facă pe plac părinților, să nu îi dezamăgească... de frică să nu îi piardă... Pentru că, nu-i așa, părinții lui trăiesc pentru el, astfel că dacă el pleacă sau se îndepărtează prea mult, ei ar rămâne fără sensul vieții lor... și ar putea muri, nu? Mai poate oare să zboare liber această ființă? Cum ar putea fiul sau fiica să trăiască liber dacă va simți povara vinovăției de a-și fi lăsat părinții fără un sens al vieții?   

  Cum ar putea adolescentul pentru care trăiesc părinții lui să își desăvârșească identitatea de sine, implicit să își dea voie să fie diferit de părinții lui, fără ca această schimbare să nu fie percepută de el ca o amenințare a vieții lor?

   Cu mintea de acum, spun: copilul meu nu e viața mea, ci ființa pentru care aș putea să îmi dau viața dacă asta îi salvează lui viața. În restul timpului, copilul meu este ființa pe care o învălui în iubire, pe care o însoțesc discret până când va simți că brațele-i sunt suficient de puternice pentru a-și îmbrățișa propriul destin și pentru a-și conduce propria viață. Viața mea însă are cursul ei, iar viața lui are, de asemenea, propriul curs.

   Pentru voi ce reprezintă copiii voștri? Cum vă iubiți copiii?

Comentarii

I
Ionica Arvatu
29 Dec 2020

Iubire infinita!!!!
C
Camelia
08 May 2020

Iubiti copiii si dați-le totul, inclusiv timpul vostru si viata voastra! Nu este nici o greseala aceasta. Este cel mai benefic si frumos sentiment! Nici o alta iubire nu te face atat de fericit. Copilul meu este viata mea, este declaratia mea de avere este luxul autentic! Copiii nu se fac si nu se cresc din inertie.
Acum bântuie un trend prin lume, copilul sa plece sa ce? Sa fie clientul perfect al bancilor? Pai îi dau eu tot ce am, sa nu mai ajunga sclavul vostru, al societatii, al bancilor!
S
Shinka
Camelia, nu prea știu la ce trend te referi. :) Sunt întru totul de acord că este deosebit de important să ne iubim infinit și necondiționat copiii. Atenție însă a nu confunda iubirea cu fuziunea, care fuziune e ok până pe la un an, dar apoi nu face decât să le frângă aripile către autonomie și să îi invalideze, creând premisele unei personalități dependente.
Fuziunea cu mama după vârsta de un an nu mai răspunde la nicio nevoie a copilului, ci doar la nevoia adultului de a umple un gol care îi aparține exclusiv lui, un gol care s-a creat în relație cu adulții din propria lui copilărie.

Un adult care nu poate trăi decât pentru propriul copil este un adult care caută să reproducă relația fuzională cu mama lui, o relație de care nu a avut parte la momentul potrivit.

Un adult care caută fuziune cu propriul copil îl sufocă și îl invalidează și îl împovărează cu nevoile lui neîmplinite. Mai mult, copilul ratează șansa de a învăța de la părinții săi cum să se iubească pe sine. Nevoia lui de autonomie nu va fi satisfăcută și de aici o mulțime de complicații pe termen scurt, mediu și lung.

Iubirea nu înseamnă fuziune, ci înseamnă a fi alături așa cum are EL, copilul, nevoie, nu cum are părintele nevoie.
Iubirea hrănește, nu împovărează.
Iubirea oferă spațiu, nu sufocă.
Iubirea este necondiționată, unidirecțională în relația părinte copil. NU însă și în relațiile cu egalii!

Iubirea nu înseamnă permisivitate!!! Ci înseamnă, printre multe altele, și capacitatea de a seta limite sănătoase, cu blândețe.

Camelia, sunt absolut convinsă că îți iubești enorm copiii și că ai cele mai frumoase și nobile intenții pentru ei. Și sunt pe deplin de acord că ei, copiii, ne fac mai bogați și mai nobili zi de zi, dacă le permitem asta și nu îi strivim sub supraprotecția noastră și sub nevoile noastre proprii.

Te îmbrățișez și îți mulțumesc pentru comentariu!
a
anamaria agoston
20 Feb 2020

Cred ca sunt prea tot timpul cu copilul, și încerc să mă detașez un pic. Acum. Ki e mai ușor, e mai mare 5 jumate. Dar am fost f mult cu ea și mă invinovateam dacă nu puteam fi. Merci de articol!
S
Shinka
Și eu îți mulțumesc pentru comentariu.
Până când copilul capătă un nivel minim de autonomie (adică până pe la 3 anișori, când este pregătit să intre în colectivitate), este firesc să dedici mai mult timp copilului. Însă nu mai mult decât îți este confortabil, dar nici mai puțin decât are nevoie. Știu, este greu de observat această linie fină și, adesea prea discretă. Secretul este contactul bun cu tine însăți. Asta va asigura un bun contact cu al tău copil. Când ești în contact cu tine, îți poți recunoaște mai ușor stările afective și nevoile. Cunoscându-ți nevoile, vei face tot ce poți pentru a le satisface. Cu nevoile tale satisfăcute, vei avea suficiente resurse interioare pentru a indentifica în mod corect, obiectiv, nevoile copilului și pentru a i le satisface. :) Secretul este introspecția constantă, starea de mindfulness.

Adauga un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  

Articole

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
   Moștenirea Prințului Curaj este o poveste dedicată celor mici, dar și celor mari, care se confruntă cu diverse frici (și nu mă refer la fricile acelea sănătoase, justificate, ci la fricile iraționale). Ea este disponibilă și în format audio pe grupul de Facebook ”Părinți pe sârmă” (grup de suport pentru părinți, cadre didactice sau orice persoană care se ocupă de creșterea și îngrijirea viitoarelor generații).    Vă recomand să rămâneți în liniște după ce copilul a ascultat-o, să îi lasați spațiul necesar procesării informațiilor și să nu discutați pe marginea ei. Dacă va dori copilul să spună ceva, ascultați-l și atât. Cel mult, îl puteți încuraja să deseneze ce simte el în legătură cu cele auzite. Nu îi sugerați niciun desen. Permiteți-i să își exprime liber trăirile și gândurile.    
Balzac spunea despre resemnare că este “o sinucidere zilnică”. A te resemna înseamnă a renunța să mai speri, a te supune unei false neputințe, a-ți încuia singur sufletul în colivie. Cum ajunge însă un om să se resemneze: prin repetarea experienței de eșec, de inadecvare, de a nu fi suficient de bun, de a fi nedemn de iubire?