Ce faci când copilul e trist?

Știm cu toții cât este de dificil să vezi suferință în ochii copilului, așa că m-am gândit să vă recomand un yoga-joculeț pe această temă. Desigur, nu înainte de a vă spune câteva lucruri pe care, poate, este bine să le aveți în vedere.

Nevoia părintelui de a face ceva când copilul este trist este firească. Am spus de multe ori că în acele momente copilul are nevoie să își trăiască emoția și îi este de mare ajutor ca părintele să poată fi alături de el în acel travaliu, cu discreție, empatie și acceptare. Uneori, să faci asta, pare imposibil. Ai senzația că stai cu mâinile în sân și trăiești un sentiment de inutilitate apăsător. În realitate, acest ”stat cu mâinile în sân” înseamnă enorm de mult și nu este nicidecum doar o bagatelă. Este o trăire din plin a prezentului, este un efort voluntar de acceptare a stării copilului, o abundentă mișcare sufletească ce generează compasiune. Iar toate acestea sunt hrană de neprețuit pentru un pui de om.

Dacă totuși, părintele trăiește mai degrabă un sentiment de insuficiență, dacă simte o dorință arzătoare de a face mai mult decât a ”sta” în felul descris mai sus, poate e bine să supună această dorință unui scurt proces de introspecție... de analiză... căci dorința aceasta poate avea în spate și diverse subtilități care necesită explorare într-un demers de optimizare personală sau psihoterapie.

Până la despicarea în patru a dorinței ca să îi vedem miezul, ce poți să...faci?

Avem, așadar, două persoane cu nevoi/dorințe diferite care se cer împlinite numaidecât: copilul cu nevoia lui de a-și trăi tristețea, de a fi conținut de părintele său, de a fi însoțit cu empatie și calm, și un părinte care ar vrea să facă ceva bun pentru al său copil, să facă ceva mai mult decât să ”stea” în felul descris mai sus. Ei bine, în acest caz, mai util decât să ne opunem ei (cel puțin pentru moment) este să încercăm să împăcăm și capra, și varza. Adică să găsim o soluție de a ne împlini dorința de a fi utili, dar fără a inhiba trăirea copilului.

Este foarte important ca micuții noștri să învețe că este în regulă să trăim și emoții mai puțin plăcute, că ele nu sunt nicidecum amenințătoare, ci doar trecătoare, la fel cum sunt și norii. Atunci când copilul nu se simte amenințat de propriile emoții, sau... mai precis, nu se simte amenințat de ceea ce provoacă emoțiile lui în cei din jurul său (mai ales în părinți), șansele ca el să reacționeze cu agresivitate sau să se decompenseze într-un acces de furie scad considerabil.

Jocul se numește ”Soarele care încălzește inima”. Este un exercițiu inspirat din yoga care vizează controlul respirației, astfel încât copilul să își recapete echilibrul fluxului nervos. Optim este să îl faceți împreună. Beneficiile se vor simți numaidecât la amândoi.

Ai nevoie de un strop de calmitate și un loc liniștit unde să te poți întinde (eventual o rogojină pentru yoga). Apoi, îi spui copilului calm, blând, aproape în șoaptă următoarele:

  1. Întinde-te confortabil, închide ochii și gândește-te la tristețea pe care o simți în acest moment. Unde în corp se simte tristețea ta? (Lași copilul să îți arate, dacă vrea; dacă nu vrea, nicio problemă, mergi mai departe și ai încredere în el că deja este atent unde se simte tristețea). Inspiră ușor pe nas și umflă cu mult aer burtica. Excelent...
  2. Acum expiră ușor pe gură și urmărește cum tristețea se desprinde tot mai mult din locul unde ai simțit-o.
  3. Umflă iar cu aer burtica, apoi scoate aerul din burtică și lasă tristețea să iasă odată cu el.
  4. Acum iar inspiri adânc și duci ușor mânuțele ca pe niște aripi întinse până deasupra capului, atingând solul / covorul / podeaua. Apoi coboară-le ușor până lângă corp și eliberează aerul din burtică. Stai ca la plajă și închipuie-ți că raze de soare blânde te încălzesc într-un mod foarte plăcut.
  5. Rămâi așa, întins la soare, pentru câteva clipe, și profită de senzația asta plăcută pentru a te simți mai bine.

 Acum, copilul tău se va simți în deplină siguranță să își consume emoția, va fi învățat alături de tine cum să facă asta în cel mai simplu mod, un mod ce poate fi utilizat oricând și oriunde și care nu necesită instrumente speciale. Poate face acest exercițiu de respirație și imaginație chiar și în picioare sau stând pe scaun. Tu te vei simți util și conectat cu propriul copil, dar mai presus de asta, vei clădi o punte de încredere foarte hrănitoare între tine și copilul tău. 

Mi-ar plăcea să aflu dacă ai încercat acest joculeț și care a fost rezultatul, cum te-ai simțit în povestea asta, cum s-a simțit copilul tău?

 

Image by Free-Photos from Pixabay

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Suntem la finalul lunii septembrie și, pare-se, tema adaptării copilului la grădiniță a devenit un subiect foarte arzător. Și simt să încep articolul meu cu un mare și adânc oftat. Un oftat cât să vă cuprindă pe toți care oftați în zilele astea. OOOOOFFFFF… of, grădinița asta, bat-o vina de grădiniță! Sau de creșă.   În același timp, drag părinte care îți duci copilul la grădiniță sau la creșă, îți propun să te oprești o clipă și să privești și înăuntrul tău și să observi: cât din ceea ce se întâmplă e cu adevărat amenințător și nepotrivit acolo unde îți duci copilul și cât e doar vreo veche rană a ta pe care o proiectezi pe copilul tău? cât din frica și suferința ta este despre copil și cât e despre tine și experiențele tale timpurii cu grădinița?
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  
   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.

Articole

   Pentru ca un copil să poată avea încredere în părinții săi, este esențial ca aceștia să facă tot posibililul să fie sinceri cu acesta, fără însă a-l împovăra cu detalii inutile sau informații nepotrivite vârstei sale. Dacă este posibil și să nu-i strivim copilăria cu explicații mult prea raționale sau alungând fantezia din viața lui, atunci este și mai bine. Totuși, cum facem când vine vorba despre Moș Crăciun, zâne, nimfe și alte ființe magice? Cum facem să rămânem totuși onești în fața lor? 
Cine sunt bunicii copilului? Ce rol au ei în viața copilului? Ce rol le acordăm noi în viața copilului?
  Ce se poate întâmpla atunci când confundăm iubirea pentru copil cu sacrificiul de sine?    Mi-a trecut la un moment dat prin față o postare plină de iubire a unei mămici, postare al cărei mesaj era: “copilul meu, viața mea”. Apoi, scotocind mai atent pe Google, am găsit și alte site-uri, bloguri, articole, magazine online cu decorațiuni prezentând minunate elogii cu acest mesaj. Am tot întâlnit aceste idei, de a-ți iubi copilul mai mult decât pe tine însuți / însăți, a trăi pentru copil, copilul e cea mai importantă ființă din viața noastră. Vă sună cunoscut?