Ce faci când copilul s-a înfuriat?

Astăzi mă simt un fel de avocat al copilului, dar și un soi de porta-voce a sufletului tău de copil. Vreau să îți spun câteva cuvinte despre furie. Ce urmează s-ar putea să-ți sune un pic dur... însă te îndemn să le citești nu gândindu-te la faptele tale, ci la ce ai experimentat atunci când erai copil și adulții din viața ta se purtau după cum voi descrie mai jos. Dacă ceva din comportamentul manifestat astăzi este diferit de ceea ce îți dorești, privește în urmă mai degrabă decât să te învinovățești. Privești o clipă la povestea ta și urmează șirul evenimentelor, găseștei sursa. Vinovați nu vei găsi nicicând... căci ei nu există decât în mințile noastre. Iar mintea, știm că poate fi înșelătoare uneori. Cauze însă există. Iar ele cer să fie văzute, conștientizate și integrate, astfel încât să putem aduce schimbare în personalitatea noastră, în felul în care ne comportăm, în maniera de relaționare, în modul de gândire și prin urmare, în viața voastră.

“Furia te-ajută să-ți vezi dreptul tău” suna un vers dintr-o frumoasă melodie despre emoții. Imaginează-ți cum ar arăta viața noastră fără furie. Cum ar fi să mergem pe stradă, iar cineva să-ți ia de pe umăr geanta iar tu să fii zeeen, să privești calm cum hoțul se îndepărtează cu lucrurile tale? Sau poate mai grav de atât... 
Furia, la fel ca frica, este o emoție cu rol de protecție, o emoție care a avut o contribuție semnificativă la supraviețuirea speciei noastre. Practic, atunci când ne înfuriem, adică în situații de stres, glandele suprarenale secretă cortizol și adrenalină. Asta face ca sângele să fie pompat în special către muschi și mult mai puțin către creier. De aceea, când suntem furioși, este destul de dificil să gândim limpede. Nu voi detalia acum toate procesele și complicațiile sau predispozițiile care apar de aici, ci vreau să vedem ce putem face, practic, cu această emoție care uneori pare de nestăpânit și cum îi putem ajuta pe micuții noștri atunci când se înfurie.

Ce e de evitat  atunci când copilul e furios:

 Să îi spunem replica aceea stupidă care m-a scos din minți toată copilăria: “Ce?! Ai nervi?? Copiii nu au nervi! Și dacă au, îi scoatem cu furculița!!!”. Sper din tot sufletul că această replica a fost bine încuiată într-un cufăr și aruncată în Groapa Marianelor. Copiii sunt și ei tot oameni, mai mult, sunt mamifere. Orice mamifer poate simți furie (care vine din agresivitate, agresivitate care asigură supraviețuirea). Este umilitor, înrobitor și nesănătos atât din punct de vedere fizic, psihic și emotional pentru un pui mic să i se ceară să-și reprime / potolească singur furia. Nu știe cum să o facă. Are nevoie să fie învățat. Îmi doresc să cred că astăzi nimeni nu mai cere asta copiilor...

 Să îi pedepsim. În afară de faptul că este nedrept ca un om să fie pedepsit pentru ceea ce simte, un copil nici măcar nu va avea capacitatea să înțeleagă de ce a fost pedepsit. Tot ce va aduce această situație va fi lezarea puternică a relației părinte copil. De fapt, pedeapsa vine la pachet cu această rană, indiferent de motivația din spate. Pedeapsa îl învață pe copil că este neajutorat, că dacă ești mai puternic, e în regulă să îi domini pe cei mai slabi (ba s-ar putea chiar să își dorească să își arate și el puterea, drept compensare, față de cei mai mici sau mai slabi decât el), va învăța să se teamă și să respecte reguli nu ca pe ceva firesc, pornit din interiorul său, ci pentru a nu fi pedepsit (ceea ce îi blochează dezvoltarea morală). Sau se va duce în extrema cealaltă, în care va fi excesiv de supus, va încerca prin toate mijloacele să atragă compătimirea celor din jur, iar pentru asta își va crea (inconștient, desigur) contexte de a fi victimă. În plus, victimizarea cere abuzul. Există studii care arată că acei copii care plâng mai mult și ușor, cu o oarecare instabilitatea emoțională, sunt considerabil mai predispuse a fi victimele bullying-ului.

 Să le facem morală când se află în plină criză de furie. Este ca și cum te-ai certa cu un vulcan în timp ce erupe. Iar discursurile moralizatoare sunt ofensive. Cui îi place să audă critici? Șansele ca ei să recepționeze mesajul sunt minime din cauza mecanismelor de apărare (care sunt, repet, inconștiente, deci nu e ceva ce fac cu rea-voință).

 Să îl ignorăm. Asta cel mai probabil va amplifica starea o vreme, după care va aduce resemnarea în sufletul copilului. Cred că niciun părinte nu-și dorește cu adevărat un copil resemnat. Pentru că un copil resemnat este unul care a învățat despre sine că orice ar face, nimic nu contează. E fără speranță... este un sentiment tare de dureros. Resemnarea predispune puternic la dependențe. Dependețe de orice fel, în funcție de intensitatea suferinței și de ceea ce are nenorocul să întâlnească în calea sa. În categoria dependențelor includem: supra-alimentarea (vedeți prevalența obezității în România), fumatul, consumul excesiv și constant de alcool, consumul de droguri etc. Iar când acestea nu mai aduc amorțirea sufletească după care tânjesc, pot ajunge chiar să își piardă sensul de a-și mai continua existența... și să decurgă chiar la comportamente suicidare. Desigur, nu vreau să alarmez mai mult decât este cazul, vorbim de situații extreme, în care astfel de comportamente din partea părinților vin la pachet și cu altfel de abuzuri, toate la intensitate foarte mare. Depinde, de asemenea, și de modul în care copilul percepe evenimentul, iar modul în care percepe acesta un eveniment din viața sa este influențat și de rezilieța sa psihică (într-o bună măsură dobândită genetic).

Ce e potrivit să facem când copilul e furios (indiferent de vârstă; unele recomandări pot fi aplicate chiar și de noi, adulții):

 Să numim emoția – asta e valabil încă din perioada tantrumurilor, însă e bine să păstrăm acest obicei de a numi emoția.

 Să reacționăm cu empatie: “îmi pot imagina cât de separator este pentru tine acest lucru” (atenție la exprimare: nu poate ști nimeni cum e să fii în pielea altcuiva, așa că e bine să evitați să spuneți că știți cum e, chiar dacă ați trecut prin situația respectivă. Fiecare percepe lucrurile diferit, astfel că nu puteți decât să vă imaginați prin ce trece altcineva!)

 Să normalizăm un pic situația: “E firesc să te simți nervos uneori. Cu toții uneori suntem furioși, cum ești tu acum”.

 Putem să îi povestim o situație din viața noastră în care am fost furioși și ce am simțit, cum ne-am comportat și cum ne-am liniștit (dacă e deschis să audă asta, dacă nu, îl lăsăm în pace)

 Să fim acolo, prezenți, securizanți: “Sunt aici, lângă tine”, “eu te iubesc și așa, furios”, “când te simți pregătit, brațele mele te așteaptă”

 Să îl încurajăm să elibereze furia. Putem face asta prin joc, mai ales că tendința multora dintre copii este să (ne) lovească, ceea ce nu este sub nicio formă de tolerat. Este important să oprim comportamentul distructiv, dar să nu încurajăm reprimarea emoției. Iata câteva exemple de jocuri / activități de eliberare controlată a furiei:

 Să pornim o bătaie cu perne. Asta va ajuta copilul să își consume emoția într-o manieră inofensivă, se va elibera și ne vom și conecta. În plus, din furie vom aluneca frumos spre distracție. Jocul este eliberator și pentru noi, adulții, întrucât foarte posibil ca, asistând la trăirile intense ale copilului nostru, să ne fie trezit copilul interior și să ne identificăm și noi cu propriul copil “exterior”, devenind la fel de furioși. E testată de noi, succes garantat!

 Să îl încurajăm să dea afară furia într-un joc în care ciocnim mașinuțe ca în desenele cu Fulger MCQueen (dacă știți filmul acela în care Fulger a fost prins în arena cu noroi și mașini care se trosneau până de demontau de tot). Are, de asemenea, efect terapeutic (la noi a fost eeeextasiastic). 

 Să îi propunem Bătălia plușilor – nu vreți să știți ce zboară pe la noi prin casă în unele seri. Fiind moi (atenție să nu pice în mână vreunul din aceia cu nisip în picioare) chiar poți arunca tare. 

 Sacul de box – altă achiziție mirobolantă, pe care îl folosim cu încredere toți când e gravă rău treaba. Ca pont , dacă nu sunteți prea mari fani să loviți cu pumnii (eu pe pildă nu sunt), vă recomand coada de mătură. )) Nu aveți idee cât poate fi de eliberator. Imaginați-vă cât de hilară e pentru oricine imaginea unei mame furibunde care ia mătura și se apucă să dea cu ea în sacul de box (am o filmare cu mine făcând asta...îîînsă nu mă simt pregătită să o fac publică. E prea hilară). ???? Luca mai să pice din picioare de râs. Și, desigur, o ocazie minunată de a învăța să își elibereze controlat furia. Dacă nu aveți sac de box, merge la fel de bine cu salteaua sau o pernă. Abia scoateți praful din ele. Mai știți când eram mici și scoteau părinții noștri covoarele afară pe bară? Și le băteau cu paleta aceea să iasă praful din ele? Terapie gratis, ce să mai!

 Bătaia cu apă (de preferat vara).
 Sublimarea prin artă sau sport (pictură, cântat, dans, arte marțiale etc) – acestea sunt modalități super adaptative de manifestare a oricăror emoții.
 Și... ciocnirea pernelor din piele. Adică iei o pernă tu și una copilul, copilul își ia avât și vă ciocniți din plin cu pernele. Atât zgomotul produs, cât și impactul permit descărcarea catarsică. Aceasta este invenția fiului meu, Luca și obișnuiam să o practicăm destul de des. Acum își canalizează energia mai mult în kungfu și descarcă acolo.  
 Să îi atragem într-un joc de păpuși 

Subliniez că orice joc în care îl atragem în momentele acestea de furie implică o doză considerabilă de respect față de copil din partea părintelui. Invitația să fie una plină de empatie, nicidecum însoțită de sarcasm sau menită să tachineze. Ba chiar ar fi potrivit să îi permiteți să domine jocul, să îi lăsați spațiu să se simtă puternic. 
După ce emoția a fost consumată, abia atunci se poate discuta despre ce s-a întâmplat. Copilul va fi receptiv și deschis, întrucât se va simți în siguranță și conectat cu părintele.
Dacă e mititel, discuția posibil să nu fie prea interesantă pentru el, însă un joc de rol cu păpuși/plușuri/mașini vorbitoare etc cu siguranță pe placul său. În plus, copiii au nevoie ca și părinții lor să se joace din când în când cu ei. Chiar au nevoie de asta... Nu este o sarcină ce poate fi delegată altor persoane, fără ca micuțul să perceapă asta într-un mod semnificativ pentru relația voastră. 

Voi ce alte modalități de eliberare controlată a furiei ați încercat și au mers?




*Image from Pixabay

Comentarii

C
Catalina Gherman
09 Feb 2021

Am si o intrebare ????
Atunci cand copiii sunt mici ( ~3ani) si observam un comportament deosebit ( devine mai "galagios" sau dimpotriva, mai "linistit" ) si noi ca parinti nu intelegem ce se intampla cu copilul, cum putem 1. sa numim noi emotia ( pentru ca poate fi furie..dar foarte bine poate fi si bucurie) copilul nestiind sa faca asta si 2. cum gestionam noi schimbarea de stare in asa fel incat si copilul sa se autoobserve ?
Multumesc
S
Shinka
Bună, Cătălina!

Mulțumesc pentru feedback și pentru întrebare!
Eu, personal, nu sunt adepta rețetelor universale. Fiecare persoană are particularitățile ei, nevoile proprii și, prin urmare, soluții proprii. Însă uneori poate fi util să ne inspirăm din exemplele celor din jur, fără a ne limita la ele. Sensul e să permitem creativității dinăuntrul nostru să se manifeste. De aceea ”rețetele” uneori ne ies, alteori nu.

Ajută însă mult să ne informăm cu privire la aspecte generale care țin de psihologia copilului, de etapele de dezvoltare, etc. Pornind de la aceste informații, vom construi cu mai multă încredere soluții optime pentru provocările de zi cu zi.

Acum, acestea fiind spuse, revin la întrebarea ta. Dacă înțeleg corect, dilema ta e cum să indentifici emoția copilului (căci pentru a o numi, e nevoie întâi să știi ce să numești)?
Cum să faci diferența între emoțiile manifestate comportamental de copil?

Aceasta este o provocare des întâlnită la părinți. Întrucât nici ai noștri părinți nu au știut să ne oglindească emoțiile, nici noi nu am avut șansa de a învăța să recunoaștem la noi sau la alții prea bine. Doar gândește-te cam câte emoții poți numi tu în decursul unei zile?
Îți poți reprezenta mintal cum arată chipul tău atunci când exprimi o anumită emoție?

Există pe piață atât cursuri, cât și cărți, planșe, carduri, cărticele diverse care te învață să identifici emoțiile. Poți învăța toate lucrurile acesta împreună cu fiul tău. Veți crea împreună un moment de conectare și de învățare totodată.

Emoțiile pot fi, de asemenea, și foarte complexe. De pildă, rușinea este o emoție alcătuită din tristețe + frică + acceptare, unde frică + acceptare = supunere, tristețe + acceptare = resemnare, iar frică + tristețe + frică = jenă (Boncu & Nastas, 2015).

De aceea, uneori părinții ne pot simți nesiguri când vine vorba de emoțiile copiilor. Apar întrebări ca: acum simte jenă sau rușine? O fi sau nu o fi timiditate? Manifestarea comportamentală și expresia facială vor fi foarte asemănătoare, deci greu de diferențiat.

Una peste alta, în această privință, informarea și învățarea este calea. Nu ne-am născut învățați. Iar asta, că vrem sau nu, o facem toată viața. Și de nu vrem, viața ne va oferi mereu ”glume” din care să învățăm ceva. :)

Când copilul e gălăgios de bucurie, cel mai probabil vei vedea un zâmbet în timp ce chiuie sau ”ceartă” în joacă, vreo jucărie. Oricum, seninătatea din ochii unui copil nu știu dacă poate fi descrisă prea detaliat. Când e trist, vezi cum s-au coborât colțurile exterioare ochișorilor și ale guriței. E o mimică specifică. Dacă e frustrat de ceva ce a ieșit diferit de cum ar fi vrut, vei surprinde pe chip o încruntare, dar această încruntare poate să semene și celei de concentrare a atenției sau chiar de tristețe.

Mulți părinți se tem când văd tristețe pe chipul copiilor lor. Dar tristețea e o emoție la fel de firească după cum e și bucuria. Uneori apare pentru că nu au găsit o soluție la o situație care îi frământă, alteori pentru că nu le-au fost îndeplinite anumite dorințe sau nevoi. Adesea părinții se simt inadecvat și vinovați când surprind tristețe și își spun că ei nu au făcut ceva corect sau suficient și tind să supracompenseze, evitând să pună limite copiilor. Dar când copiii nu au limite setetate de părinți (limitele sunt sănătoase și necesare dacă sunt și cu sens și dacă nu limitează împlinirea nevoilor fiziologice sau psihologice ale copilului! Nevoile sunt diferite de dorințe!!!), ei se simt de fapt copleșiți și împovărați și eșuează în a-și crește toleranța la frustrare. De aici, lucrurile tind să se complice în relația părinte-copil.

Ca să sumarizăm:
- exersează învățarea emoțiilor
- acceptă emoțiile copilului, chiar dacă uneori nu le înțelegi (uneori nu trebuie SĂ FACI ceva concret, ci e SUFICIENT SĂ FII acolo, prezentă și în acceptare, curioasă pentru copilul tău)
- oprește-te din a mai pune presiune pe tine ca mamă și din a-ți mai căuta nod în papură! :) Respiră! Nu trebuie să știi tot. Nimeni nu știe tot. NU trebuie să fii perfectă, e suficient să fii prezentă!

Te îmbrățișez cu drag! :*
P.S.: Legat de autoobservare: cum îți reprezinți tu autoobservarea la copil? Adică ce te aștepți ca el să facă? Poți să îmi dai un exemplu concret?
C
Catalina Gherman
09 Feb 2021

Ola ! Imi place tare mult articolul pentru ca ofera solutii "cu liniuta" (le zic eu ). Uite, Flaviu este "deschis" in a afla tot felul de explicatii, insa imediat intreaba:" Bine, bine, am inteles, dar care I rezolvarea ?!?...Super , articol ! ( chiar suntem intr-o perioada cu vorbit foarte tare, tipat, lovit...pff...discotecaa!)

Adauga un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

Ne aflăm deja în cea de-a 39 zi de distanțare socială. Presiunea devine tot mai mare, adevărurile despre noi, despre familiile noastre, despre relațiile noastre, despre viața noastră sunt parcă tot mai apăsătoare. Nu mai avem unde să mai fugim... nu mai avem cum să evităm realitatea, contactul, trecutul sau prezentul, pe noi sau pe cei care ne cunosc mai bine decât poate ne-am fi dorit. Rănile atent ascunse până de curând sub make-up-ul unor zâmbete forțate, filtrate prin programe de face-lift electronic, dar și prin comportamente provizorii și de fațadă încep să se inflameze tot mai mult. Apoi încep să bubuie una câte una, împroșcând suferința ascunsă ani de-a rândul peste toți cei din jur. Împroșcăm cu critici la adresa tuturor, de la copii, soți, prieteni, colegi și până la medici și guvernanți. N-aș vrea să fiu în locul niciunuia dintre ei. N-aș vrea să fiu în poziția de a lua decizii prin care să aleg între viață și economie (deci...tot viață), nici între sănătate fizică și cea psiho-afectivă (care sunt interdependente), nici între viața unui vârstnic sau viața unui tânăr. Nici dacă îi țin pe toți fără acces la educație pentru că o parte nu au resursele necesare, prin urmare sunt discriminați, sau îi trimit pe toți să fie educați, cu riscul ca unii dintre ei să rămână orfani sau fără dascăli din cauza contaminării cu Covid-19, virusul crudului-adevăr.
A fost o dată, ca niciodată, un gândăcel miiiic, mic de tot, atât de mic încât nu se putea vedea cu ochiul liber. El trăia pe planeta Wu-Wu-Zi, alături de toată familia lui. Avea acolo o mulțime de prieteni și colegi pe care tare mult îi îndrăgea. Se jucau împreună din zori și până în seară. În joaca lor ei învățau o mulțime de lucruri noi despre planeta pe care trăiau și inventau tot felul de mașinării care mai de care mai spectaculoase.
V-ați gândit vreodată că a “a da” și “a lua” sunt două acțiuni care pot aluneca în orice clipă în zona abuzului? Situații abuzive prin “a lua” sunt expuse la tot pasul (mă refer, evident, la furt), însă, știați că și acțiunea de “a da”, în anumite situații este tot abuzivă?