Ce poți face pentru o mămică în depresie?

   Am scris versurile de mai jos inspirată de cazurile de depresie post-partum întâlnite tot mai des în cabinetele de psihoterapie. Și m-am gândit apoi la importanța pe care suportul social îl are în viețile proaspeților părinți.

 

Cărarea din tine

Oprește-te, mămico, din a te-nsingura!

Ia-ți inima în dinți și scrie-ți viața ta.

Oprește-te din a mai rupe al tău suflet

În zeci de cioburi vii, ce ți le-ascunzi în cuget.

 

Privește către tine și vezi ce-adăpostești

În blânda ta ființă, comoara ți-o găsești.

Căci tot ce zace-n tine-i ca să devii iar Tu,

Un Tu întreg și mândru, un Tu cu-al tău atu.

 

Și spre acea potecă spre care te îndrepți

Păstrează lângă tine prieteni buni și drepți.

Primește-ale lor brațe pe drum să te-nsoțească

Și dragostea lor toată ce vor să-ți dăruiască.

 

Deschide-te, mămico! Hai, ieși din șorț acum,

Mai lasă oala aia, hai, dă-ți și puțin parfum.

Împodobește-ți trupul cu ce ai mai frumos

Și pune-n al tău suflet, desertul delicios.

 

Primește-acum iubire, primește acceptare,

Primește-un braț de sprijin când calci pe-a ta cărare.

Oprește-te, mămico, din a te-nsingura,

Privește-te în mine și vezi resursa ta.

   
Asta este un strop din ceea ce îmi doresc să transmit mămicilor care se simt singure, vulnerabile, copleșite... și ar fi minunat dacă fiecare din noi am reuși să facem mici gesturi care să le ajute să depășească etapele dificile ale vieții lor. De fapt...nu doar pe ele, ci pe oricine ne iese în cale. Dar astăzi scriu despre ele. Și despre suportul social.  

    Ce este suportul social?

   Suportul social reprezintă sprijinul pe care mama îl primește de la cei din jurul său: soț, bunicii materni și paterni ai copilului, nași, prieteni, poate chiar vecini.

În vechime, când oamenii trăiau în comunități cu mult mai mici decât cele actuale, trăiau îndeosebi la sat, proaspetele mămici erau înconjurate și ajutate de rude și consăteni. Responsabilitatea creșterii și educării copiilor se împărțea la toți membrii grupului, iar interesul față de aceste aspecte (nu neapărat un interes conștientizat - adică nu făceau neapărat ) era deosebit de mare.

În zilele noastre, lucrurile s-au schimbat mult, familia extinsă nu mai este atât de mult implicată în viața tinerilor proaspăt căsătoriți și, de asemenea, comunitatea și-a pierdut rolul protector și importanța pe care le avea odinioară. În trecut, familiile nou întemeiate se stabileau pe lângă una din casele părintești, astfel că tânăra mamă primea de la soacră sau chiar de la propria mamă (însă mai des de la soacră) învățăminte prețioase despre îngrijirea copilului. Tradiția venea la pachet cu avantaje numeroase, dar și cu dezavantaje. Faptul că mămica avea sprijin și primea învățături transmise din generație în generație era destul de securizant. Pe de altă parte, această moștenire oferea nu doar resurse, ci și limite. Tiparele de comportament și de raportare la realitate nu tocmai benefice, nici propice dezvoltării și evoluției umane erau implementate în mințile fragede și curioase ale fiecărei noi generații.

 Acum, întâlnim tot mai des mămici care sunt nevoite să se descurce singure cu creșterea copiilor. Soții lucrează din zori și până-n seară, bunicii copilului încă nu s-au pensionat sau sunt departe de copiii lor, iar prin grupul de prieteni devine tot mai dificil să găsească sprijinul de care au nevoie. Astfel, și așa copleșite de hormonii care le dau stări emoționale intense și variate, cu sânii aproape explodați și laptele târâș după ele (eventual prelins pe burtă până în pantaloni), se trezesc dintr-o dată bombardate de vocea unei societăți critice, perfecționiste până în măduva oaselor și tăbărâte de zecile de ”trebuie”, care toate trebuie îndeplinite dacă se poate în același timp, acum și la standardele cele mai înalte. Casa să fie lună, ingredientele pentru mâncare luate nu de la colțul blocului, că sunt ”trio”, ci de la magazinul y unde sunt bio, mâncarea să fie gătită după noile trenduri în materie de artă culinară, (deci fă cumva să te pui la curent cu trendul), hainele călcate, așezate la dungă și pe culori în dulap, perdelele, draperiile, ferestrele impecabile și, desigur, să nu uităm minunatele prosoape și așternuturi care nu pot sta în dulap, pe pat sau agățate în cui (după caz) decât după ce au fost bine călcate. Apoi urmează îngrijirea copilului care oricum ocupă 90% din timp. Iar dacă nu au mai avut timp și energie să se documenteze cu privire la ultimele studii despre creșterea și educarea copiilor, deja pot să își pună singure eticheta de mame denaturate. După toate astea, societatea se așteaptă ca seara, când vine soțul, să fie deja cățărate pe tocuri, cu cina gata, parfumate (nu cumva să miroasă a ciorbă!), aranjate, copilul culcat, gata de a-și destinde soțul, că doar, nu-i așa, doar în felul acesta ții bărbatul fidel acasă!

Am scris toate cele de mai sus și pur și simplu am simțit că mi se străpezesc dinții și încleștează degetele pe taste de frustrare și dezgust cu privire la paradigma asta pe care ÎNCĂ o mai găsesc adusă în cabinet. Credeam că nu mai este valabilă, că s-au dus vremurile acelea, însă realitatea m-a izbit de nu m-am văzut.

Soții nu se țin acasă, soții sunt oameni liberi și se întorc plini de respect și fideli la soțiile lor pentru că le iubesc. Și pentru că le iubesc, sunt empatici și se implică în creșterea copilului, în treburile casei. Soțul și soția fac echipă, nu se află în luptă de putere sau de dominare.

Soția nu trebuie să întindă covorul roșu soțului, căci nu îi este supusă, ci îi este egală și dacă vor covor roșu, îl întind împreună și calcă împreună pe el. Fiecare dintre cei doi are rolul său în familie, responsabilitățile se împart, astfel încât fiecare să își poată pune în valoare priceperea și să fie ok cu asta. De exemplu, dacă soțului îi place să gătească și soției să monteze dulapuri, este foarte în regulă dacă fiecare face ce știe mai bine și îi face mai multă plăcere. Creșterea și îngrijirea copilului este în sarcina ambilor părinți, nu doar a mamei sau doar a tatălui.

Submisivitatea (supunerea) aceasta moștenită din moși-strămoși ne face loiali unor cutume perimate, provenite din timpuri în care mamele erau mult ajutate, ne face să fim loiali  unor așteptări nerealiste zilelor noastre, de-a dreptul crude și lipsite de empatie.

Am devenit hipercritici și ne mâhnim prețios când vedem o mămică copleșită de îngrijirea celor doi copii, în loc să îi sărim în ajutor și să o ascultăm pur și simplu. Dacă inspirația nu ajută să spunem o vorbă bună, poate măcar ascultăm în tăcere. O privire plină de compasiune face mai mult decât 1000 de cuvinte.

 Blamăm mămicile care au eșuat în a ajuta copilul să își structureze atașament securizant, sau că nu au reușit să îl stimuleze suficient încât să depăsească standardele specifice etapei de vârstă, fără a putea privi și la rănile care le împiedică să facă toate astea. Iar dacă vorbim de atașament, atunci poate e bine să ne uităm și la faptul că tiparul de atașament al copilului este influențat într-o mare măsură și de suportul social de care mămica beneficiază.

   Copleșiți de propria suferință și înecați într-un perfecționism-limită, uităm să privim omul, poate că suferința lor ne înspăimântă, iar atunci ne închidem ochii și sufletul. Așa, orbecăind, nu mai vedem că toate cele descrise mai sus sunt semne ale depresiei, sunt semne ale unei suferințe copleșitoare a ființei ce stă în fața noastră...

Apoi bagatelizăm această suferință. Depresia este copleșitoare și afectează întregul sistem (micro și macro). Suferința care îi guvernează acum viața afectează relația cu soțul, soțul care nu o înțelege îi produce (poate involuntar) suferință și mai mare, apoi suferința e revărsată pe copil. Apoi iese din casă și cere ajutor, dar nu reușește să obțină decât dezgust, critică sau ignorare... pentru că depresia nu este deloc seductivă. Depresia te face să mergi aplecată, cu umerii lăsați, de sleiește de vlagă, de creativitate, depresia îți tulbură gândirea, universul interior devine atât de sumbru, că simți că porți cu tine pe umeri o haină grea, de plumb, neagră și urâtă. Depresia te face să te simți urâtă și dacă ești Miss Univers. Depresia te face să te simți netoată și dacă ești soră cu Einstein. Depresia te face să simți că ești incapabilă, inadecvată, inferioară, strâmbă, șleampătă. Iar când cineva îți spune că ești frumoasă, depresia te face să crezi că te minte, că face mișto de tine. Depresia te face să te simți atât de nemernică, încât te însingurezi...te închizi în tine și în casă.

Să învățăm să însoțim mămicile în depresie. Ele au nevoie să fie oglindite, însă nu le oglindi limitele...pe alea le știu prea bine și n-au nevoie să le audă iar. Oglindește-le resursele. Privește-le și spune-le sincer ce vezi frumos și bun în ele. Fii acolo, prezent și răbdător când vor să povestească, să-și spună oful ce le apasă sufletul. Ascultă și încearcă să îți imaginezi cum ar fi să stai în locul lor, în povestea lor. Nu-i cazul nici să întărești drama prin lamentări necerute. Ascultă și atât. Încurajeaz-o să dea afară tot ce îi produce suferință și subliniază tot ce face bine. TOT. Cu siguranță sunt multe lucruri minunate pe care nu reușește să le vadă la ea. Ia-o în brațe, dacă-i ești soț, oferă-i alinare, mângăiere, fă-o să simtă că ești acolo, securizeaz-o, spune-i că o iubești. Asta va fi sublim pentru ea. Dacă îi ești prieten, spune-i că-i ești alături și fii-i alături, n-o amăgi. Dacă-i ești mamă, ori poate soacră, sun-o doar ca să o întrebi dacă o poți ajuta cu ceva și ajut-o cu ce-ți cere, nu cu ce ai vrea tu să îți ceară... dacă poți. Dacă nu, măcar ascult-o fără să o judeci. Fii sigură că face tot ce poate și cum poate mai bine. Întreab-o înainte dacă vrea un sfat, nu o sufoca mai mult decât deja se sufocă singură în propria-i depresie. Domolește-ți așteptările despre nepoți perfecți. Nici tu nu ești perfect, nici ea, nici nimeni. Oprește-te din comparații. Nu ați trăit aceeași viață, nici n-ați trăit sub același acoperiș. Oamenii sunt diferiți, iar asta-i minunat. Din diferențe și diversitate ia naștere progresul.

Mămico, ești frumoasă, ești isteață, ești descurcăreață și poți să ieși din asta. Ieși din casă și cere suportul pe care îl meriți. Nimeni nu trebuie să treacă singur prin așa ceva! Este dureros, iar o mână care să te însoțească este ca o anestezie în timpul unei operații. Un braț pe care să te sprijini când ți-e greu e tare prețios. 

 
Image by Enrique Meseguer from Pixabay 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?
   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
   Am constatat pe multe dintre grupurile de părinți, dar și pe multe dintre site-urile de parenting o mulțime de ghiduri de self help. Și sunt toate foarte utile, mai ales că fiecare din noi cred că ne-am spus cel puțin o dată: ”bine, bine...am înțeles că aici greșesc, dar cum pot să fac diferit și cum pot să fac să nu mai repet?”. Există o nevoie imensă de a primi rețete, hint-uri de „cum să fac” și este extraordinar că le și găsim cu multă ușurință.