Perfecționismul - blestem sau binecuvântare?

Auzim frecvent că acest perfecționism este un fel de bau-bau al personalității, însă poate este bine să știți că, în realitate, el are de fapt două fațete: perfecționismul resursă și perfecționismul limită. Ca orice lucru pe această lume, de altfel. Orice eveniment, trăsătură, element pe care îl privim are umbre și zone luminoase, are bun și rău deopotrivă, are frumos și urât, limite și resurse.

Perfecționismul resursă are la bază motivația intrinsecă de a da din noi tot ce e mai bun pentru a ne atinge obiectivele, scopul principal fiind acela de a obține bucuria lucrului bine făcut, de ne bucura de proces, de rezultat, de performanța obținută și cam atât.

Când perfecționismul începe să doară, atunci devine limită. Perfecționismul care doare are la bază motivația (extrinsecă) de a demonstra celor din jur că putem, că și noi suntem valoroși, că nu existăm în zadar.

Cum ne dăm seama că noi și copiii noștri avem perfecționism limită:

- amânăm constant să ne apucăm de un proiect

- ne împotmolim în detalii

- avem o meticulozitate excesivă

- suntem foarte critici atât cu noi înșine, cât și cu cei din jur

- ne pierdem focusul de la obiectivul final

- căutăm mereu validare la cei din jur, iar când o primim, rămânem tot nemulțumiți

- facem lucrurile pe ultima sută de metri

Sigur că, atunci când perfecționismul devine extrem de invalidant, afectează puternic funcționarea în viața de zi cu zi, este important să se apeleze la un psiholog clinician (pentru o primă evaluare), iar apoi, dacă va fi cazul, la un psihiatru. Cum am mai spus, citându-l pe Freud, “diferența între sănătate și patologie ține doar de grad”. Ceea ce am prezentat mai sus nu se încadrează în dimensiunea patologică, ci reprezintă doar o disfuncționalitate întâlnită la foarte multe persoane și care poate fi prevenită (în cazul copiilor) sau îndreptată.

Cum putem hrăni perfecționismul resursă la copiii noștri și chiar la noi înșine:

- validându-i pentru fiecare inițiativă, pentru fiecare lucru făcut, însă accentuând acțiunea lor, nu starea noastră de mulțumire. Cum spunea Alfie Kohn, un simplu “Bravo!” nu îi transmite decât că noi suntem mulțumiți de ei, ceea ce înseamnă automat că atunci când nu fac ceva care să ne impresioneze, noi nu mai suntem mulțumiți de ei, iar asta îi învață să se valorizeze prin ceea ce fac, nu prin ceea ce sunt. O validare hrănitoare este una de genul: “Observ că ai exersat mult până ai obținut această mișcare de kung-fu. Felicitări! Cred că ești foarte mândru de tine pentru asta.”  

- spunându-le că orice om poate greși, e firesc, natural și nu e altceva decât o ocazie de a învăța. Totul este să remediem greșeala în măsura în care se poate și să ne străduim să nu o repetăm.

- renunțând la procrastinare (amânare) - cândva am să scriu un articol separat pe această temă. Există și aici o poveste interesantă. :) Pur și simplu fă-ți un plan și apucă-te de el.

- punând întrebări ca: merită să mă ocup acum de acest detaliu? Îmi pot atinge obiectivul și fără acest detaliu?

- setând așteptări realiste.

- învățând acceptarea de sine - da, știu, e ușor de spus, greu de făcut, însă într-un demers psihoterapeutic aveți șansa de a regla acest aspect și de a oferi copilului un model funcțional, dar și hrana afectivă de care are nevoie. Copiii învață acceptarea de sine dacă noi îi acceptăm și iubim necondiționat. Dacă însă nu ne putem accepta pe noi înșine, acceptarea necondiționată a copilului va fi doar din cuvinte, iar el va percepe încordarea, forțarea noastră.

Voi ce perfecționism hrăniți la voi și la copiii voștri?

Image by Gerd Altmann from Pixabay