Perfecționismul - blestem sau binecuvântare?

Perfecționismul este trăsătură de personalitate prezentă la foarte mulți dintre noi. El este, după cum spunea odată formatoarea mea, “un dresaj continuu cu moțul în copilărie (Mara Priceputu, 2019). Scriam într-un articol anterior despre stadiile dezvoltării umane în prima etapă a vieții. Ei bine, această trăsătură se schițează în perioada de viață 3-6 ani, când copilul învață să aibă inițiativă sau, din contră, învață să se simtă vinovat pentru tot ce se petrece în jurul său, în funcție de tipul și de gradul nostru de perfecționism, de cât de critici sau validanți suntem cu el. În etapa următoare de vârstă însă, 6-12 ani, în funcție de măsura în care vom fi schimbat sau nu ceva în atitudinea noastră față de copil vom hrăni în el hărnicia sau, din contră, inferioritatea.

Auzim frecvent că acest perfecționism este un fel de bau-bau al personalității, însă poate este bine să știți că, în realitate, el are de fapt două fațete: perfecționismul resursă și perfecționismul limită. Ca orice lucru pe această lume, de altfel. Orice eveniment, trăsătură, element pe care îl privim are umbre și zone luminoase, are bun și rău deopotrivă, are frumos și urât, limite și resurse.

Perfecționismul resursă are la bază motivația intrinsecă de a da din noi tot ce e mai bun pentru a ne atinge obiectivele, scopul principal fiind acela de a obține bucuria lucrului bine făcut, de ne bucura de proces, de rezultat, de performanța obținută și cam atât.

Când perfecționismul începe să doară, atunci devine limită. Perfecționismul care doare are la bază motivația (extrinsecă) de a demonstra celor din jur că putem, că și noi suntem valoroși, că nu existăm în zadar.

Cum ne dăm seama că noi și copiii noștri avem perfecționism limită:

- amânăm constant să ne apucăm de un proiect

- ne împotmolim în detalii

- avem o meticulozitate excesivă

- suntem foarte critici atât cu noi înșine, cât și cu cei din jur

- ne pierdem focusul de la obiectivul final

- căutăm mereu validare la cei din jur, iar când o primim, rămânem tot nemulțumiți

- facem lucrurile pe ultima sută de metri

Sigur că, atunci când perfecționismul devine extrem de invalidant, afectează puternic funcționarea în viața de zi cu zi, este important să se apeleze la un psiholog clinician (pentru o primă evaluare), iar apoi, dacă va fi cazul, la un psihiatru. Cum am mai spus, citându-l pe Freud, “diferența între sănătate și patologie ține doar de grad”. Ceea ce am prezentat mai sus nu se încadrează în dimensiunea patologică, ci reprezintă doar o disfuncționalitate întâlnită la foarte multe persoane și care poate fi prevenită (în cazul copiilor) sau îndreptată.

Cum putem hrăni perfecționismul resursă la copiii noștri și chiar la noi înșine:

- validându-i pentru fiecare inițiativă, pentru fiecare lucru făcut, însă accentuând acțiunea lor, nu starea noastră de mulțumire. Cum spunea Alfie Kohn, un simplu “Bravo!” nu îi transmite decât că noi suntem mulțumiți de ei, ceea ce înseamnă automat că atunci când nu fac ceva care să ne impresioneze, noi nu mai suntem mulțumiți de ei, iar asta îi învață să se valorizeze prin ceea ce fac, nu prin ceea ce sunt. O validare hrănitoare este una de genul: “Observ că ai exersat mult până ai obținut această mișcare de kung-fu. Felicitări! Cred că ești foarte mândru de tine pentru asta.”  

- spunându-le că orice om poate greși, e firesc, natural și nu e altceva decât o ocazie de a învăța. Totul este să remediem greșeala în măsura în care se poate și să ne străduim să nu o repetăm.

- renunțând la procrastinare (amânare) - cândva am să scriu un articol separat pe această temă. Există și aici o poveste interesantă. :) Pur și simplu fă-ți un plan și apucă-te de el.

- punând întrebări ca: merită să mă ocup acum de acest detaliu? Îmi pot atinge obiectivul și fără acest detaliu?

- setând așteptări realiste.

- învățând acceptarea de sine - da, știu, e ușor de spus, greu de făcut, însă într-un demers psihoterapeutic aveți șansa de a regla acest aspect și de a oferi copilului un model funcțional, dar și hrana afectivă de care are nevoie. Copiii învață acceptarea de sine dacă noi îi acceptăm și iubim necondiționat. Dacă însă nu ne putem accepta pe noi înșine, acceptarea necondiționată a copilului va fi doar din cuvinte, iar el va percepe încordarea, forțarea noastră.

Voi ce perfecționism hrăniți la voi și la copiii voștri?

 

 

Image by Gerd Altmann from Pixabay

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

  Ți se întâmplă frecvent ca la anumite tipuri de situații, în special cele create de copilul tău, să reacționezi altfel decât ți-ai fi dorit? Ai simțit că pierzi controlul asupra propriului tău comportament și că un văl de emoții parcă îți inundă capul și-ți încețoșează mintea?      
Câți dintre voi ați auzit în ultimele zile expresia ”Totul va fi bine”? Câți dintre voi cred cu tărie că așa va fi? Ați vrea să știți, dincolo de optimism și dorința fiecăruia, de ce va fi bine? Dacă da, atunci te invit să rămâi pe site și să citești mai departe. Nu îmi propun să conving pe cineva să mă creadă pe cuvânt, ci doar să explic mecanismele psihologice din spatele lui ”totul va fi bine”.
   Dresează-ți demonii care te mănâncă din interior în cea mai deplină și sumbră tăcere. Privește-i în ochi. Înfruntă-i. Ordonă-le să te privească. Privește-i cum așteaptă flămânzi, cum ar vrea să scape din temnița sufletului tău și să pârjolească totul în jur. Abia așteaptă să le întorci iar spatele și să scuipe foc, să-ți sfâșie sufletul și să se elibereze din tine. Privește-le disperarea, foamea, suferința. Ei sunt durere pură. Privește-i în continuare, nu-i scăpa din ochi. Nu le scăpa privirea. Din ochii tăi curge iubire, iar asta îi împiedică să-ți facă vreun rău. Privește-i cum se-așază neputincioși la picioarele tale. Privește-i cum toți devin ușor, ușor unul singur... Privește-l. Privește-l cum se face mic, tot mai mic... E neputincios acum. Privește-l în neputința lui. Fă pace cu el. Acum este doar un copil neajutorat. Privește-l. Câți ani are? Cum arată? Cine este acel copil? Ce are nevoie? Ascultă-l cu inima. Privește-l. Iubește-l. Oferă-i ce are nevoie. Tu ești adult, el e copil. Îl vezi?