Ce pot ascunde reacțiile tale exagerate?

  Ți se întâmplă frecvent ca la anumite tipuri de situații, în special cele create de copilul tău, să reacționezi altfel decât ți-ai fi dorit? Ai simțit că pierzi controlul asupra propriului tău comportament și că un văl de emoții parcă îți inundă capul și-ți încețoșează mintea?      

   Atunci poate e bine să afli că acolo unde există o reacție disproporționată la un stimul, se află de fapt o rană sufletească, o traumă. Iar trauma are nevoie de tratament special, nu să fie ascunsă, nu să fie negată, nici să fie adâncită. Netratată, trauma are tendința să se adâncească, la fel ca orice rană ignorată, indiferent dacă e în suflet sau pe corp. Și nu mă refer la zgârieturi aici, cum nu mă refer nici la disconfortul psihologic creat de anumite evenimente; acestea au rolul lor adaptativ, de protecție, evoluție, dar și în capacitatea de autoreglare afectivă și comportamentală.

   Am să dau câteva exemple de situații mai dificile/delicate/provocatoare din viața de zi cu zi, apoi exemple de reacții disproporționate la acele situații, iar la final, veți găsi exemplele de reacții rezonabile, adaptate contextului.

   Exemple de situații declanșatoare:

➡️ Copilul are un tantrum. Se trântește în fund în mijlocul magazinului și începe să urle cât îl țin plămânii că vrea jucăria/bomboana/ciocolata etc aia ACUM.
➡️ copilul cade și începe să plângă tare
➡️ copilul ia jucăria altui copil într-un mod nepoliticos
➡️ copilul sparge un vas / dărâmă / zdrăngăne
➡️ copilul se cațără pe unde apucă
➡️ copilul iese în pijamale afară iarna, să caute pisica
➡️ copilul refuză să își facă tabieturile de dimineață
➡️ copilul are un comportament nepoliticos (care nu se regăsește în comportamentul celor de acasă)
➡️ copilul a furat obiecte / jucării / etc
➡️ copilul a lovit un alt copil
➡️ copilul a măzgălit toată casa cu acuarele / lut / etc.

Reacții disproporționate:

 simți că ți se urcă sângele în cap, îți crește pulsul semnificativ
 încep să îți tremure mâinile de furie
începi să plângi și tu alături de copil, copleșit(ă) de neputință
 îl iei de o mână și îl smucești
 îl plesnești
 țipi la el
 îi faci morală două ore (sau cinci minute, cam tot aia e)
 simți că emoțiile tale au o intensitate atât de mare, încât pur și simplu nu le poți stăpâni sau le stăpânești cu mare dificultate
 percepi comportamentul copilului ca fiind o pedeapsă pentru tine sau un șantaj (adică iei personal tot ce se petrece acolo)
 după toată povestea asta în care ai reușit să nu dai cu el de pământ și ai reușit să nu faci scandal cot la cot cu el, ai dureri de cap sau de stomac (pentru că și reprimarea doare)
după ce s-a încheiat episodul dramatic, dai buzna în frigider și înfuleci clocotind tot ce găsești pe acolo
 îți aprinzi 10 țigări și le sudezi una după alta (tot imediat după episod);
percepi suferința sau starea afectivă a copilului ca și când ar fi a ta (adică te lași ”contagiat” de starea lui)
 îți este greu în restul zilei să te mai concentrezi la ceva, îți zboră gândul numai la evenimentul cu pricina
 îți pui obsesiv întrebarea ”cu cea am greșit eu ca să trec prin așa ceva?”
 ți-e rușine cu copilul tău; te învinovățești pentru că nu ți-ai educat copilul ”să fie ascultător”.
 după ce realizezi că te-ai purtat inadecvat, îl sufoci cu dragostea ta și devii supraprotectiv(ă), în speranța de a compensa ceea ce s-a întâmplat

Reacții mature, echilibrate, adaptate situației:

 Observi și înțelegi faptul că al tău copil are o suferință
 Verifici calm starea fizică a copilului pentru a elimina eventualele cauze fizice ale suferinței, cauze care i-ar putea pune în pericol sănătatea
 Diferențiezi un accident minor de unul grav!
 Dacă e o rană fizică minoră, acționezi adecvat: frecat, pus ceva rece, curățat, pansat, etc.
Dacă e o rană mai gravă, dus copilul la medic urgent. În acest caz este firesc să fii îngrijorat.
❗️ Când sănătatea fizică sau emoțională a copilului este ușor amenințată, îngrijorarea este firească, panica nu. Panica apare și este firească doar în situații extreme, în care viața ta sau a celor apropiați se află în pericol și nu ai idee cum să acționezi, nivelul de incertitudine chiar este foarte ridicat și amenințător. În alte condiții, în care știi deja ce ai de făcut (inclusiv urcat copilul în mașină și dus la spital), panica nu este justificată.
 Tolerezi faptul că pentru moment nu știi care e suferința lui (toleranța la incertitudine este indicator pentru maturitate psihoemoțională)
 Tolerezi faptul că, uneori, chiar nu poți face fizic nimic și găsești o formă de a fi un sprijin afectiv, fără a deveni sufocant(ă) sau intruziv(ă)
 Ai suficientă răbdare să aștepți până copilul se calmează
 Te simți stăpân pe situație și NU te indentifici cu suferința copilului, ci îl însoțești calm, empatic, cu iubire, în travaliul lui de exprimare și eliberare a emoțiilor
Simți în interiorul tău pace, iubire, compasiune față de copil și înțelegere față de starea lui emoțională
Ești pe deplin conștient de felul în care ai educat copilul, iar când greșește poți tolera faptul că acesta doar explorează și alte căi decât cele propuse de tine. Prin urmare, îți înțelegi pe deplin rolul de îndrumător, de deschizător de drumuri și îl înveți în ce fel se folosește ceea ce vrea să experimenteze (de exemplu, dacă a furat o jucărie, înseamnă că și-a dorit mult jucăria cu pricina și că nu a știut cum să o obțină altfel, poate a văzut undeva un astfel de gest și i s-a părut facil de acționat în modul acela, prin urmare îl înveți să o ceară)
Îi repeți cu răbdare informațiile pe care are nevoie să le audă iar și iar (copilul are nevoie să audă o informație de foarte multe ori pentru a o reține. Tu de câte ori ai nevoie să auzi o strofă a unei poezii ca să o reții?)
Ești capabil(ă) să îți conștientizezi emoțiile proprii, să le diferențiezi de ale copilului și să le exprimi clar, dar blând
Pui limite cu fermitate, dar și cu blândețe (adică atitudine fermă și cuvinte pline de iubire)
Îi oglindești blând copilului propriile lui emoții
Îi identifici copilului nevoile și i le satisfaci
Poți să faci diferența între o nevoie și o dorință
Este firesc să simți și tristețe uneori, dezamăgire, enervare, însă intensitatea emoțiilor este rezonabilă, nu e de nestăpânit, astfel că există spațiul de a fi exprimate toate acestea cu blândețe.

   Desigur că lista nu se oprește aici, iar dacă simțiți să o completați, vă invit să o faceți în comentarii.

   Reacții disproporționate apar pentru că stimulul este de fapt un trigger, un factor declanșator. Ele pot apărea și doar din când în când, pe fondul unei oboseli sau într-o situație de tensiune într-un alt plan. Însă ele sunt doar ocazionale, iar în acele cazuri sunteți pe deplin conștient de situație, aveți capacitatea de a regla imediat situația, fără a face exces de zel. Din când în când înseamnă că sub nicio formă nu se întâmplă zilnic sau săptămânal, ci mai rar de atât, iar stimulul nu vă produce în general astfel de stări.

   Nu e folositor absolut deloc să vă învinovățiți dacă recunoașteți în propriul comportament exemple de reacții disproporționate, ci important este să priviți rănile care vă sufocă și vă sabotează a fi în controlul propriilor manifestări. E important să le acordați atenția cuvenită și să știți că rănile sufletești care au declanșat deja o patologie clinică (depresie, anxietate, alte tipuri de nevroze sau, în cazurile cele mai grave, când apar decompensări și se alunecă spre panta întunecată a psihozelor) se tratează în cabinetele de psihoterapie, nu la vraci, vrăjitoare sau prieteni. De pildă, una dintre cele mai întâlnite afecțiuni emoționale în cabinetele de psihoterapie este depresia. Aceasta, netratată corespunzător, se poate agrava în timp atât de mult, încât se poate transforma chiar și în depresie severă cu episoade psihotice (adică atunci când începi să ai halucinații de diverse tipuri și / sau idei delirante de tot felul) sau poate chiar cu ideație suicidară. Așasar, nu este sub nicio formă de neglijat.

   Vreau să specific faptul că, în mod normal, acolo unde există echilibru și sănătate emoțională, nimic din comportamentul unui copil nu poate fi copleșitor. Părintele care a făcut pace cu trecutul său are reacții cât se poate de firești, adaptate situației date, indiferent de nivelul lui de cunoștințe în domeniul parentingului.

   Suferința care provoacă traumă poate apărea la oricine, nu este întotdeauna ceva ce se află în controlul nostru. Ceea ce este însă în controlul nostru e ceea ce vom face cu acea traumă. Nu este vina noastră că avem traume, însă este responsabilitatea noastră să le tratăm corespunzător, astfel încât să nu le provocăm suferință celor din jurul nostru. Nu cred că există în această lume o persoană care să nu aibă măcar o traumă, însă cei mai mulți oameni nu prea știu ce să facă în legătură cu aceasta. Menținerea și accentuarea suferinței la nivel național este o stare de normalitate din păcate, așa că dacă vrem să schimbăm ceva semnificativ în acest plan, dacă vrem să lăsăm urmașilor noștri o lume mai bună, avem responsabilitatea să ne tratăm traumele, astfel încât să reușim să ne creștem copiii conștient și echilibrat, iar copiii noștri să pună bazele unei societăți noi, evoluate nu doar în plan tehnologic, cum este cea de astăzi, ci și în plan afectiv, cognitiv și comportamental. Avem responsabilitatea să creștem copii capabili de a face față lumii lor interioare, nu copii care aleg să evadeze într-o realitate exterioară amețitoare. Echilibrul și maturitatea implică puterea de a trăi deopotrivă atât în interiorul tău, cât și în exteriorul tău, indiferent ce se află acolo.  

   Vă doresc să aveți curajul de a vă privi de fără lentile colorate emoțiile ce zac în voi și curajul de a vă pansa rănile care încă dor.

 

Image by Prettysleepy from Pixabay 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?
   Una dintre dificultățile întâmpinate de mulți dintre părinți este legată de această noțiune de tranziție blândă. Vrem înțărcare blândă, mutare blândă din patul matrimonial în cel propriu (al copilului, desigur), adaptare la grădiniță blândă, chiar și mustrare blândă. Am tot primit această întrebare: blând, blând, dar cum e cu blândețea asta???
   Pentru ca un copil să poată avea încredere în părinții săi, este esențial ca aceștia să facă tot posibililul să fie sinceri cu acesta, fără însă a-l împovăra cu detalii inutile sau informații nepotrivite vârstei sale. Dacă este posibil și să nu-i strivim copilăria cu explicații mult prea raționale sau alungând fantezia din viața lui, atunci este și mai bine. Totuși, cum facem când vine vorba despre Moș Crăciun, zâne, nimfe și alte ființe magice? Cum facem să rămânem totuși onești în fața lor?