Ce pot ascunde reacțiile tale exagerate?

  Ți se întâmplă frecvent ca la anumite tipuri de situații, în special cele create de copilul tău, să reacționezi altfel decât ți-ai fi dorit? Ai simțit că pierzi controlul asupra propriului tău comportament și că un văl de emoții parcă îți inundă capul și-ți încețoșează mintea?      

   Atunci poate e bine să afli că acolo unde există o reacție disproporționată la un stimul, se află de fapt o rană sufletească, o traumă. Iar trauma are nevoie de tratament special, nu să fie ascunsă, nu să fie negată, nici să fie adâncită. Netratată, trauma are tendința să se adâncească, la fel ca orice rană ignorată, indiferent dacă e în suflet sau pe corp. Și nu mă refer la zgârieturi aici, cum nu mă refer nici la disconfortul psihologic creat de anumite evenimente; acestea au rolul lor adaptativ, de protecție, evoluție, dar și în capacitatea de autoreglare afectivă și comportamentală.

   Am să dau câteva exemple de situații mai dificile/delicate/provocatoare din viața de zi cu zi, apoi exemple de reacții disproporționate la acele situații, iar la final, veți găsi exemplele de reacții rezonabile, adaptate contextului.

   Exemple de situații declanșatoare:

➡️ Copilul are un tantrum. Se trântește în fund în mijlocul magazinului și începe să urle cât îl țin plămânii că vrea jucăria/bomboana/ciocolata etc aia ACUM.
➡️ copilul cade și începe să plângă tare
➡️ copilul ia jucăria altui copil într-un mod nepoliticos
➡️ copilul sparge un vas / dărâmă / zdrăngăne
➡️ copilul se cațără pe unde apucă
➡️ copilul iese în pijamale afară iarna, să caute pisica
➡️ copilul refuză să își facă tabieturile de dimineață
➡️ copilul are un comportament nepoliticos (care nu se regăsește în comportamentul celor de acasă)
➡️ copilul a furat obiecte / jucării / etc
➡️ copilul a lovit un alt copil
➡️ copilul a măzgălit toată casa cu acuarele / lut / etc.

Reacții disproporționate:

 simți că ți se urcă sângele în cap, îți crește pulsul semnificativ
 încep să îți tremure mâinile de furie
începi să plângi și tu alături de copil, copleșit(ă) de neputință
 îl iei de o mână și îl smucești
 îl plesnești
 țipi la el
 îi faci morală două ore (sau cinci minute, cam tot aia e)
 simți că emoțiile tale au o intensitate atât de mare, încât pur și simplu nu le poți stăpâni sau le stăpânești cu mare dificultate
 percepi comportamentul copilului ca fiind o pedeapsă pentru tine sau un șantaj (adică iei personal tot ce se petrece acolo)
 după toată povestea asta în care ai reușit să nu dai cu el de pământ și ai reușit să nu faci scandal cot la cot cu el, ai dureri de cap sau de stomac (pentru că și reprimarea doare)
după ce s-a încheiat episodul dramatic, dai buzna în frigider și înfuleci clocotind tot ce găsești pe acolo
 îți aprinzi 10 țigări și le sudezi una după alta (tot imediat după episod);
percepi suferința sau starea afectivă a copilului ca și când ar fi a ta (adică te lași ”contagiat” de starea lui)
 îți este greu în restul zilei să te mai concentrezi la ceva, îți zboră gândul numai la evenimentul cu pricina
 îți pui obsesiv întrebarea ”cu cea am greșit eu ca să trec prin așa ceva?”
 ți-e rușine cu copilul tău; te învinovățești pentru că nu ți-ai educat copilul ”să fie ascultător”.
 după ce realizezi că te-ai purtat inadecvat, îl sufoci cu dragostea ta și devii supraprotectiv(ă), în speranța de a compensa ceea ce s-a întâmplat

Reacții mature, echilibrate, adaptate situației:

 Observi și înțelegi faptul că al tău copil are o suferință
 Verifici calm starea fizică a copilului pentru a elimina eventualele cauze fizice ale suferinței, cauze care i-ar putea pune în pericol sănătatea
 Diferențiezi un accident minor de unul grav!
 Dacă e o rană fizică minoră, acționezi adecvat: frecat, pus ceva rece, curățat, pansat, etc.
Dacă e o rană mai gravă, dus copilul la medic urgent. În acest caz este firesc să fii îngrijorat.
❗️ Când sănătatea fizică sau emoțională a copilului este ușor amenințată, îngrijorarea este firească, panica nu. Panica apare și este firească doar în situații extreme, în care viața ta sau a celor apropiați se află în pericol și nu ai idee cum să acționezi, nivelul de incertitudine chiar este foarte ridicat și amenințător. În alte condiții, în care știi deja ce ai de făcut (inclusiv urcat copilul în mașină și dus la spital), panica nu este justificată.
 Tolerezi faptul că pentru moment nu știi care e suferința lui (toleranța la incertitudine este indicator pentru maturitate psihoemoțională)
 Tolerezi faptul că, uneori, chiar nu poți face fizic nimic și găsești o formă de a fi un sprijin afectiv, fără a deveni sufocant(ă) sau intruziv(ă)
 Ai suficientă răbdare să aștepți până copilul se calmează
 Te simți stăpân pe situație și NU te indentifici cu suferința copilului, ci îl însoțești calm, empatic, cu iubire, în travaliul lui de exprimare și eliberare a emoțiilor
Simți în interiorul tău pace, iubire, compasiune față de copil și înțelegere față de starea lui emoțională
Ești pe deplin conștient de felul în care ai educat copilul, iar când greșește poți tolera faptul că acesta doar explorează și alte căi decât cele propuse de tine. Prin urmare, îți înțelegi pe deplin rolul de îndrumător, de deschizător de drumuri și îl înveți în ce fel se folosește ceea ce vrea să experimenteze (de exemplu, dacă a furat o jucărie, înseamnă că și-a dorit mult jucăria cu pricina și că nu a știut cum să o obțină altfel, poate a văzut undeva un astfel de gest și i s-a părut facil de acționat în modul acela, prin urmare îl înveți să o ceară)
Îi repeți cu răbdare informațiile pe care are nevoie să le audă iar și iar (copilul are nevoie să audă o informație de foarte multe ori pentru a o reține. Tu de câte ori ai nevoie să auzi o strofă a unei poezii ca să o reții?)
Ești capabil(ă) să îți conștientizezi emoțiile proprii, să le diferențiezi de ale copilului și să le exprimi clar, dar blând
Pui limite cu fermitate, dar și cu blândețe (adică atitudine fermă și cuvinte pline de iubire)
Îi oglindești blând copilului propriile lui emoții
Îi identifici copilului nevoile și i le satisfaci
Poți să faci diferența între o nevoie și o dorință
Este firesc să simți și tristețe uneori, dezamăgire, enervare, însă intensitatea emoțiilor este rezonabilă, nu e de nestăpânit, astfel că există spațiul de a fi exprimate toate acestea cu blândețe.

   Desigur că lista nu se oprește aici, iar dacă simțiți să o completați, vă invit să o faceți în comentarii.

   Reacții disproporționate apar pentru că stimulul este de fapt un trigger, un factor declanșator. Ele pot apărea și doar din când în când, pe fondul unei oboseli sau într-o situație de tensiune într-un alt plan. Însă ele sunt doar ocazionale, iar în acele cazuri sunteți pe deplin conștient de situație, aveți capacitatea de a regla imediat situația, fără a face exces de zel. Din când în când înseamnă că sub nicio formă nu se întâmplă zilnic sau săptămânal, ci mai rar de atât, iar stimulul nu vă produce în general astfel de stări.

   Nu e folositor absolut deloc să vă învinovățiți dacă recunoașteți în propriul comportament exemple de reacții disproporționate, ci important este să priviți rănile care vă sufocă și vă sabotează a fi în controlul propriilor manifestări. E important să le acordați atenția cuvenită și să știți că rănile sufletești care au declanșat deja o patologie clinică (depresie, anxietate, alte tipuri de nevroze sau, în cazurile cele mai grave, când apar decompensări și se alunecă spre panta întunecată a psihozelor) se tratează în cabinetele de psihoterapie, nu la vraci, vrăjitoare sau prieteni. De pildă, una dintre cele mai întâlnite afecțiuni emoționale în cabinetele de psihoterapie este depresia. Aceasta, netratată corespunzător, se poate agrava în timp atât de mult, încât se poate transforma chiar și în depresie severă cu episoade psihotice (adică atunci când începi să ai halucinații de diverse tipuri și / sau idei delirante de tot felul) sau poate chiar cu ideație suicidară. Așasar, nu este sub nicio formă de neglijat.

   Vreau să specific faptul că, în mod normal, acolo unde există echilibru și sănătate emoțională, nimic din comportamentul unui copil nu poate fi copleșitor. Părintele care a făcut pace cu trecutul său are reacții cât se poate de firești, adaptate situației date, indiferent de nivelul lui de cunoștințe în domeniul parentingului.

   Suferința care provoacă traumă poate apărea la oricine, nu este întotdeauna ceva ce se află în controlul nostru. Ceea ce este însă în controlul nostru e ceea ce vom face cu acea traumă. Nu este vina noastră că avem traume, însă este responsabilitatea noastră să le tratăm corespunzător, astfel încât să nu le provocăm suferință celor din jurul nostru. Nu cred că există în această lume o persoană care să nu aibă măcar o traumă, însă cei mai mulți oameni nu prea știu ce să facă în legătură cu aceasta. Menținerea și accentuarea suferinței la nivel național este o stare de normalitate din păcate, așa că dacă vrem să schimbăm ceva semnificativ în acest plan, dacă vrem să lăsăm urmașilor noștri o lume mai bună, avem responsabilitatea să ne tratăm traumele, astfel încât să reușim să ne creștem copiii conștient și echilibrat, iar copiii noștri să pună bazele unei societăți noi, evoluate nu doar în plan tehnologic, cum este cea de astăzi, ci și în plan afectiv, cognitiv și comportamental. Avem responsabilitatea să creștem copii capabili de a face față lumii lor interioare, nu copii care aleg să evadeze într-o realitate exterioară amețitoare. Echilibrul și maturitatea implică puterea de a trăi deopotrivă atât în interiorul tău, cât și în exteriorul tău, indiferent ce se află acolo.  

   Vă doresc să aveți curajul de a vă privi de fără lentile colorate emoțiile ce zac în voi și curajul de a vă pansa rănile care încă dor.

 

Image by Prettysleepy from Pixabay 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  

Articole

Astăzi mă simt un fel de avocat al copilului, dar și un soi de porta-voce a sufletului tău de copil. Vreau să îți spun câteva cuvinte despre furie. Ce urmează s-ar putea să-ți sune un pic dur... însă te îndemn să le citești nu gândindu-te la faptele tale, ci la ce ai experimentat atunci când erai copil și adulții din viața ta se purtau după cum voi descrie mai jos. Dacă ceva din comportamentul manifestat astăzi este diferit de ceea ce îți dorești, privește în urmă mai degrabă decât să te învinovățești. Privești o clipă la povestea ta și urmează șirul evenimentelor, găseștei sursa. Vinovați nu vei găsi nicicând... căci ei nu există decât în mințile noastre. Iar mintea, știm că poate fi înșelătoare uneori. Cauze însă există. Iar ele cer să fie văzute, conștientizate și integrate, astfel încât să putem aduce schimbare în personalitatea noastră, în felul în care ne comportăm, în maniera de relaționare, în modul de gândire și prin urmare, în viața voastră.
   În trecutul foarte îndepărtat, oamenii erau expuși constant pericolelor, așa că frica i-a ajutat să supraviețuiască. Imaginează-ți cum ar fi fost dacă un preistoric, în loc să fugă la vederea leului, se apuca să facă o incantație ca să-i treacă frica. În astfel de cazuri este foarte sănătos să simți frică și să acționezi în consecință pentru a te proteja.
Auzim adesea despre destin, poate încă din copilărie, și îl percepem ca pe ceva ce ne este dat, ca pe o pecete pe care o purtăm toată viața. Uneori pare un blestem, alteori o binecuvântare și parcă ne simțim neputincioși în fața sa. Ei bine, să știți că lucrurile stau un pic diferit. Se pare că nu suntem chiar neputincioși în fața destinului și am să vă explic în cele ce urmează de ce și cum putem să ne rescriem cartea vieții, povestea noastră de viață.