Spune-mi cum au fost primii trei ani din viața ta și îți spun cum stai cu dragostea

   Nu este vorba de nicio magie, ci de știință pură și capacitate de predicție pe baza unor studii efectuate de-a lungul timpului. Să vă explic mai pe-ndelete cum vine asta. Este vorba despre teoria atașamentului, despre care v-am mai vorbit și aici, și despre modul în care tiparul nostru de atașament influențează modul în care ne alegem partenerii de cuplu.

   Relațiile sociale, prin urmare și relația de cuplu, au la bază tiparul de relaționare cu adulții din copilăria noastră. Potrivit lui Jean Piaget, un psiholog clinician elvețian renumit pentru contribuțiile aduse psihologiei dezvoltării, copilul își reprezintă lumea explorând-o. Prin urmare, felul în care noi reușim să ne reprezentăm realitatea și să ne raportăm la aceasta ține într-o bună măsură de felul în care am perceput-o în copilăria mică. Asta ne și face de altfel atât de diferiți. 

   Totodată, felul în care un copil își poate reprezenta lumea din punct de vedere al relațiilor interumane depinde foarte mult de percepția mamei asupra acestora. Cu alte cuvinte, în primii trei ani de viață, copilul își reprezintă lumea prin ochii părinților (sau ai adulților care îl îngrijesc). 

   Este foarte important să înțelegem și să reținem faptul că relația părinte - copil este unidirecțională: copilul cere, adultul oferă! Și atât. Relația de dragoste, însă, este o relație bilaterală, specifică adultului matur în care ei își oferă dragoste și primesc dragoste. Adică există reciprocitate. 

   Când avem de a face cu imaturitate, care apare în patologia nevrotică, atunci o să descoperim că și adultul are nevoie de protecție. Această patologie se poate baza pe un patern de atașament disfuncțional

   De pildă, în tulburarea nevrotică de tip dependent, persoana are așteptări de genul "ai tu grijă de mine", adică trebuința sa de protecție din copilărie nu a fost satisfăcută. 

   Persoanele cu personalitate accentuată histrionică (numită înainte isterie) are așteptări de la ceilalți de felul: "uită-te la mine". Adică nevoia ei de atenție din copilărie a rămas nesatisfacută.

   Atenție! Toate acestea sunt dificultăți, nu afecțiuni psihice propriu-zise. Adică nu e cazul de consult psihiatric, ci doar de intervenție psihoterapeutică. 

   Cel mai des întâlnit cuplu și cel mai bine sudat, într-un mod disfuncțional din păcate, nu prin iubire, ci prin dependență, este preocupatul și evitanta sau preocupata și evitantul.

Să luăm exemplul în care ea are atașament preocupat, iar el are atașament evitant.

Cum se întâlnesc?

   Principiul este foarte simplu: fiecare caută "hrana caldă de acasă", adică acele persoane care îi vor oferi experiențe afective familiare. Ambii parteneri au în comun anxietatea, doar că preocupatul o simte amplificat, în vreme ce evitantul o izolează, o ascunde și o neagă. Ambii au relaționat în primii 3 ani de viață cu o mamă (sau altă persoană de încredere) cu exact același tip de atașament.

   Persoanele cu atașament preocupat (ambivalent) au învățat în primii trei ani de viață, că doar dacă țipă tare se pot face auzite și văzute. Iar când primesc un strop din ce au nevoie, se tem atât de tare să nu piardă ce au primit, încât devin sufocante, la fel cum și mamele lor, auzind într-un final strigătul disperat al copilului, se îndreptă spre acesta pline de remușcări și devin supraprotective și sufocante, încercând să compenseze golul pe care observă că l-au creat.

   Persoanele cu atașament evitant au învățat că orice ar face, nu pot primi atât de râvnita hrană afectivă, drept urmare se resemnează și interpretează acest comportament ca fiind iubire. Ba mai mult, vor considera că oamenii puternici nu simt decât ce își propun să simtă și nimic în plus, iar pe cei care simt totul îi vor considera slabi, vulnerabili. În realitate, ei se tem de propria lor vulnerabilitate neacceptată.

   Nici evitanții, nici preocupații nu cunosc sentimentul de siguranță, drept urmare li se va părea nefiresc, ciudat un comportament care le oferă siguranță și conectare. Ei au învățat că normalitatea constă în a nega și a se resemna sau în a țipa tare ca să primească iubirea de care au nevoie. Desigur că fiecare dintre ei preiau acest comportament al mamei și, în relațiile lor, se poartă exact după cum au învățat.

   Așadar, ei își vor răspunde reciproc exact pe pattern: preocupata strigă și tânjește după simbioză, evitantul apare ca un prinț inabordabil, stârnind în partenera sa o dorință arzătoare de a-l prinde în mreje, pentru ca apoi să rămână lipită de el; doar asta au învățat să facă cel mai bine fiecare. Așa ia naștere o idilă care reproduce schema de funcționare din copilărie.

   Amândoi se află în eroare. De fapt, fiecare dintre ei confundă iubirea cu frica. Așa cum am mai spus, ei nu știu să recunoască iubirea. Dacă vor întâlni un posibil partener cu atașament securizant, acesta va fi perceput ca fiind extrem de anost! Cum să vină la Ea un El aranjat, frumos, parfumat, cu flori, să o invite politicos în oraș și să îi ofere afectivitate, însă fără a o pune pe jar??? E total neinteresant! Ba chiar un “papă-lapte”. Plictisitor. Să nu simtă ea deloc niciun strop de adrenalină? Apoi asta nu poate fi iubirea, fără joaca de-a “alba-neagra”. El, evitantul, este atât de prețios și inabordabil, încât nici n-ar putea să observe o posibilă parteneră cu atașament securizant. Și nici el nu ar putea fi văzut de ea, întrucât e prea…”hard to get”. Șansele ca cei doi să se întâlnească sunt minime prin urmare. Poate doar dacă evitantul are norocul să “se împiedice” (ca în bancul cu găina care se împiedică - dacă nu îl știți, cautați-l pe google, întrucât nu îmi permit să îl scriu aici ), altfel securizanta nu va fi dispusă să “alerge” prea tare după el.

Cum se desfășoară relația preocupat-evitant?

   Ei bine, relația aceasta arată ca o scenă din Tom (preocupata) și Jerry (evitantul): ea aleargă după el, până când obosește. Văzând asta, atunci evitantul se “împiedică” într-un final, iar preocupata îl ține tare, ca nu cumva să-i scape. O vreme le merge cum nu se poate mai bine, sunt cel mai simpatic și romantic cuplu. Până când evitantul începe să se simtă sufocat prea tare și face cumva să scape. Începe iar goana, până când o iau de la capăt. După mai multe reprize de felul acesta, preocupata obosește și zice “Gata. Stop joc. Ne despărțim”. Speriat, evitantul se duce spre ea să o împace. Căci el cumva ar vrea să stea precum câinele pe fân: nici nu o lasă în pace, să plece, nici nu îi oferă ce are nevoie, căci, deși nu poate să recunoască, deși nu poate să își dea voie să simtă așa ceva, în sinea lui de fapt are o colosală frică de a pierde relația. Așa că, alege să ofere numai jumătăți de măsură. Doar acasă tot prin jumătăți de măsură a învățat să primească și să dăruiască iubire (mătură doar jumătate de curte, ca să poată veni mama supărată că nu a făcut treaba bine, oferindu-i măcar astfel un strop din atenția sa).

   Și așa, povestea lor este un perpetuum mobile al insatisfacției, nefericirii și dependenței.

   Din păcate, acestea sunt strategiile de funcționare a multora dintre cupluri...însă vestea bună este următoarea (am să o citez iar pe draga mea supervizoare, Mara Priceputu):

  “Oricare două persoane pot funcționa în relație de cuplu romantică și sănătoasă dacă ambii parteneri au ajuns la maturitate din punct de vedere al dezvoltării psihosexuale”.

   Așadar, dacă ambii parteneri sunt dispuși să se crească pe ei înșiși, dacă evoluția fiecăruia dintre ei nu este mult prea diferită ca ritm, dar mai ales dacă își doresc să facă relația să funcționeze, atunci relația poate fi reparată. Excludem însă situațiile în care ruptura este atât de puternică încât devine imposibil de sudat... De aceea, dacă ne dorim o relație de cuplu frumoasă, sănătoasă, este important să acordăm toată atenția dezvoltării noastre personale și, acolo unde este cazul, restructurării tiparului de atașament. Optim este ca ambii parteneri să parcurgă întâi un demers psihoterapeutic individual, apoi, după ce au ajuns în punctul în care știu cât de cât cine sunt, au adus la același nivel vârsta fizică și cea psihologică, atunci pot decide în cunoștință de cauză, eliberați de vechile strategii disfuncționale de adaptare, dacă sunt sau nu dispuși să (re)clădească o relație romantică împreună cu partenerul lor. 

   Este important să știți că o persoană nu are doar un singur tipar pur de atașament, ci funcționează după după fiecare din ele, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție și de persoana din fața sa ori de context.

   Voi ce tipare de atașament identificați cel mai frecvent manifestându-se în stilul vostru de relaționare?

 

 

 

*Image by TheDigitalWay from Pixabay 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
Câți dintre voi ați auzit în ultimele zile expresia ”Totul va fi bine”? Câți dintre voi cred cu tărie că așa va fi? Ați vrea să știți, dincolo de optimism și dorința fiecăruia, de ce va fi bine? Dacă da, atunci te invit să rămâi pe site și să citești mai departe. Nu îmi propun să conving pe cineva să mă creadă pe cuvânt, ci doar să explic mecanismele psihologice din spatele lui ”totul va fi bine”.
Perfecționismul este trăsătură de personalitate prezentă la foarte mulți dintre noi. El este, după cum spunea odată formatoarea mea, “un dresaj continuu cu moțul în copilărie” (Mara Priceputu, 2019). Scriam într-un articol anterior despre stadiile dezvoltării umane în prima etapă a vieții. Ei bine, această trăsătură se schițează în perioada de viață 3-6 ani, când copilul învață să aibă inițiativă sau, din contră, învață să se simtă vinovat pentru tot ce se petrece în jurul său, în funcție de tipul și de gradul nostru de perfecționism, de cât de critici sau validanți suntem cu el. În etapa următoare de vârstă însă, 6-12 ani, în funcție de măsura în care vom fi schimbat sau nu ceva în atitudinea noastră față de copil vom hrăni în el hărnicia sau, din contră, inferioritatea.