Frica - prieten sau inamic?

   Apar însă anumite situații în viață când frica nu este una rațională. Ba mai mult decât atât, este și invalidantă, punând stăpânire pe tine, invadându-ți gândurile și influențându-ți semnificativ deciziile, modul de a acționa, comportamentul și, prin urmare, relațiile. Multe dintre frici sunt atât de subtile, că te domină, îți controlează viața și nici nu îți dai seama de asta. Reacțiile parcă nu îți mai aparțin, te surprind și pe tine uneori, apoi apare regretul, vinovăția. Alteori nu apare nimic. Îți pui o platoșă și te baricadezi în spatele unui zid suficient de gros, încât nimeni să nu te poată răni vreodată. Și afișezi un eu ideal, un eu despre care crezi că este puternic, invulnerabil, un eu care nu poate fi doborât de nimeni și de nimic. Afișezi un eu care lovește preventiv, pentru a se asigura iar și iar că nu va fi rănit niciodată. Dar surpriză, se rănește singur. Sau poate alegi (inconștient, desigur) să afișezi un eu care e veșnic în defensivă, care se scuză încontinuu și care își justifică fiecare pas. Alteori poate afișezi un eu care evită, care e mereu circumspect sau care vrea să controleze totul, trăind iluzia că dacă se află la comandă, este în siguranță.  

   Frica face parte din noi, la fel cum și curajul este parte din noi, alături de curiozitate. Lumea noastră este o lume a contrariilor, o lume duală, avem în noi lumină și întuneric, avem bine și rău, avem frumos și urât, putere și slăbiciune... iar toate acestea crează un tot plin de nuanțe. Cum poate exista lumina fără întuneric sau întunericul fără lumină?

   Ce te face să negi ceva ce face parte din tine, din firescul existenței tale?

   Ce te face să renunți cu atâta ușurință la forța pe care ți-o oferă complexitatea ființei tale?

   Ce te face să-ți dorești a folosi doar forța curajului, dar nu și pe cea a fricii?

   Ce te face să crezi că dacă fugi de ea, dispare?

   A-ți conștientiza și accepta frica, te ajută să redevii tu stăpânul ei și nu ea stăpâna ta. Te ajută să îți câștigi autonomia, acea libertate la care poate visezi, dar față de care ai încă sentimente ambivalente. O vrei și nu o vrei. Vrei beneficiile, dar fără a plăti prețul. Pentru că ți-e frică de acel preț. Ai uitat că te-ai născut pentru a fi liber. Ai uitat că în tine zace o forță inimaginabilă și că, după cum spunea un personaj-bufniță într-o frumoasă carte pentru copii, “imposbil este doar un cuvânt” (Alex Donovici, ”Țup. Imposibil e doar un cuvânt”). În zadar fugi de frică, o reprimi și atunci ea te controleaza și devine o piedică în calea obiectivelor tale. Când o stăpânești, ea devine un motor pentru tine, îti dă energie, îți potențează curajul și curiozitatea. Prin urmare, devii stăpân pe energia ei și poți construi cu ea orice te îndeamnă imaginația.

   De exemplu: te afli într-o relație toxică, ai toate argumentele că relația e toxică și că îți face rău. Totuși, rămâi în relație pentru că ești paralizat de frica de incertitudini, de ceea ce ai putea pierde, te temi de viitor. Apar gânduri obsesive și uneori iraționale cum ar fi "dacă greșesc" (teama de eșec), "dacă nu voi mai găsi pe cineva mai bun ca x" (teama de singurătate), "dacă mă va durea prea tare" (teama absolut firească de suferință) etc. Toate aceste gânduri, pe care, din când în când, le aveam cu toții, ne blochează, ne împiedică să ne oferim șansa de a avea o viață așa cum merităm. Desigur că o evaluare a riscurilor și a beneficiilor este binevenită și necesară, însă dacă doar întrebăm fără a căuta răspuns, nu vom face decât să lungim agonia. 

   Cum ar fi să vedem ce se află la baza acestor gânduri și temeri? De regulă, sunt convingeri despre noi inșine (eu nu pot, eu nu merit etc.) pe care adulții ce au avut grijă de noi în copilărie ni le-au implementat și care, în multe dintre cazuri, sunt false. Ne putem adresa atunci întrebări ca: ”Ce s-ar întâmpla totuși dacă aș greși / dacă aș fi singură o vreme / dacă voi suferi un timp / dacă orice". Și continui șirul de ”ce s-ar întâmpla dacă” până când ajungi la convingere, la rădăcină. De regulă, acest proces are loc într-un demers psihoterapeutic, astfel încât cineva să te însoțească în acest travaliu dureros, până când înveți să aplici singur acasă. Ca în basmul cu Harap Alb, care a fost însoțit de calul nărăvaș în procesul lui de maturizare. E uimitor câtă înțelepciune zace în basmul românesc. Și cred că nu doar în cel românesc, ci în toate basmele.

   Odată ce ai descoperit convingerea, te întrebi cine ți-a spus constant asta despre tine în copilărie. Cui aparține de fapt acea credință? Atunci vei înțelege că este ceea ce cred alții despre tine și viață, nu realitatea!

   Ești tu oare ceea ce cred părinții tăi despre tine? Sau ești ceea ce tu decizi TU să fii! Odată ce ai înțeles asta cu toata ființa ta, posibil să simți întâi suferință, dezamăgire, poate chiar furie pentru că toată viața ta până atunci ai trăit o iluzie, însă oricare ar fi acea emoție, ai dreptul să o trăiești. Las-o să existe până când se va consuma singură. Dă-ți voie să simți tot ce îți vine să simti. Ești în siguranță. A simți nu e totuna cu a pune în act, cu a înfăptui. Vindecarea, sau mai bine spus, integrarea, acceptarea vin mereu după un travaliu, nu prin magie. Iertarea și acceptarea vin după ce ai simțit și negare, și furie, și vinovăție, și tristețe, si resemnare. Apoi, după acceptare, iertare, începi să simți că prinzi forță să te ridici și să renaști. Atunci întelegi că frica ta e doar armăsarul pe care te urci, ale cărui hățuri le apuci și îl mâni spre viața pe care ți-o dorești cu adevărat.

   Care este frica ta cea mai mare?



Image by Stefan Keller from Pixabay