Frica - prieten sau inamic?

   În trecutul foarte îndepărtat, oamenii erau expuși constant pericolelor, așa că frica i-a ajutat să supraviețuiască. Imaginează-ți cum ar fi fost dacă un preistoric, în loc să fugă la vederea leului, se apuca să facă o incantație ca să-i treacă frica. În astfel de cazuri este foarte sănătos să simți frică și să acționezi în consecință pentru a te proteja.

   Apar însă anumite situații în viață când frica nu este una rațională. Ba mai mult decât atât, este și invalidantă, punând stăpânire pe tine, invadându-ți gândurile și influențându-ți semnificativ deciziile, modul de a acționa, comportamentul și, prin urmare, relațiile. Multe dintre frici sunt atât de subtile, că te domină, îți controlează viața și nici nu îți dai seama de asta. Reacțiile parcă nu îți mai aparțin, te surprind și pe tine uneori, apoi apare regretul, vinovăția. Alteori nu apare nimic. Îți pui o platoșă și te baricadezi în spatele unui zid suficient de gros, încât nimeni să nu te poată răni vreodată. Și afișezi un eu ideal, un eu despre care crezi că este puternic, invulnerabil, un eu care nu poate fi doborât de nimeni și de nimic. Afișezi un eu care lovește preventiv, pentru a se asigura iar și iar că nu va fi rănit niciodată. Dar surpriză, se rănește singur. Sau poate alegi (inconștient, desigur) să afișezi un eu care e veșnic în defensivă, care se scuză încontinuu și care își justifică fiecare pas. Alteori poate afișezi un eu care evită, care e mereu circumspect sau care vrea să controleze totul, trăind iluzia că dacă se află la comandă, este în siguranță.  

   Frica face parte din noi, la fel cum și curajul este parte din noi, alături de curiozitate. Lumea noastră este o lume a contrariilor, o lume duală, avem în noi lumină și întuneric, avem bine și rău, avem frumos și urât, putere și slăbiciune... iar toate acestea crează un tot plin de nuanțe. Cum poate exista lumina fără întuneric sau întunericul fără lumină?

   Ce te face să negi ceva ce face parte din tine, din firescul existenței tale?

   Ce te face să renunți cu atâta ușurință la forța pe care ți-o oferă complexitatea ființei tale?

   Ce te face să-ți dorești a folosi doar forța curajului, dar nu și pe cea a fricii?

   Ce te face să crezi că dacă fugi de ea, dispare?

   A-ți conștientiza și accepta frica, te ajută să redevii tu stăpânul ei și nu ea stăpâna ta. Te ajută să îți câștigi autonomia, acea libertate la care poate visezi, dar față de care ai încă sentimente ambivalente. O vrei și nu o vrei. Vrei beneficiile, dar fără a plăti prețul. Pentru că ți-e frică de acel preț. Ai uitat că te-ai născut pentru a fi liber. Ai uitat că în tine zace o forță inimaginabilă și că, după cum spunea un personaj-bufniță într-o frumoasă carte pentru copii, “imposbil este doar un cuvânt” (Alex Donovici, ”Țup. Imposibil e doar un cuvânt”). În zadar fugi de frică, o reprimi și atunci ea te controleaza și devine o piedică în calea obiectivelor tale. Când o stăpânești, ea devine un motor pentru tine, îti dă energie, îți potențează curajul și curiozitatea. Prin urmare, devii stăpân pe energia ei și poți construi cu ea orice te îndeamnă imaginația.

   De exemplu: te afli într-o relație toxică, ai toate argumentele că relația e toxică și că îți face rău. Totuși, rămâi în relație pentru că ești paralizat de frica de incertitudini, de ceea ce ai putea pierde, te temi de viitor. Apar gânduri obsesive și uneori iraționale cum ar fi "dacă greșesc" (teama de eșec), "dacă nu voi mai găsi pe cineva mai bun ca x" (teama de singurătate), "dacă mă va durea prea tare" (teama absolut firească de suferință) etc. Toate aceste gânduri, pe care, din când în când, le aveam cu toții, ne blochează, ne împiedică să ne oferim șansa de a avea o viață așa cum merităm. Desigur că o evaluare a riscurilor și a beneficiilor este binevenită și necesară, însă dacă doar întrebăm fără a căuta răspuns, nu vom face decât să lungim agonia. 

   Cum ar fi să vedem ce se află la baza acestor gânduri și temeri? De regulă, sunt convingeri despre noi inșine (eu nu pot, eu nu merit etc.) pe care adulții ce au avut grijă de noi în copilărie ni le-au implementat și care, în multe dintre cazuri, sunt false. Ne putem adresa atunci întrebări ca: ”Ce s-ar întâmpla totuși dacă aș greși / dacă aș fi singură o vreme / dacă voi suferi un timp / dacă orice". Și continui șirul de ”ce s-ar întâmpla dacă” până când ajungi la convingere, la rădăcină. De regulă, acest proces are loc într-un demers psihoterapeutic, astfel încât cineva să te însoțească în acest travaliu dureros, până când înveți să aplici singur acasă. Ca în basmul cu Harap Alb, care a fost însoțit de calul nărăvaș în procesul lui de maturizare. E uimitor câtă înțelepciune zace în basmul românesc. Și cred că nu doar în cel românesc, ci în toate basmele.

   Odată ce ai descoperit convingerea, te întrebi cine ți-a spus constant asta despre tine în copilărie. Cui aparține de fapt acea credință? Atunci vei înțelege că este ceea ce cred alții despre tine și viață, nu realitatea!

   Ești tu oare ceea ce cred părinții tăi despre tine? Sau ești ceea ce tu decizi TU să fii! Odată ce ai înțeles asta cu toata ființa ta, posibil să simți întâi suferință, dezamăgire, poate chiar furie pentru că toată viața ta până atunci ai trăit o iluzie, însă oricare ar fi acea emoție, ai dreptul să o trăiești. Las-o să existe până când se va consuma singură. Dă-ți voie să simți tot ce îți vine să simti. Ești în siguranță. A simți nu e totuna cu a pune în act, cu a înfăptui. Vindecarea, sau mai bine spus, integrarea, acceptarea vin mereu după un travaliu, nu prin magie. Iertarea și acceptarea vin după ce ai simțit și negare, și furie, și vinovăție, și tristețe, si resemnare. Apoi, după acceptare, iertare, începi să simți că prinzi forță să te ridici și să renaști. Atunci întelegi că frica ta e doar armăsarul pe care te urci, ale cărui hățuri le apuci și îl mâni spre viața pe care ți-o dorești cu adevărat.

   Care este frica ta cea mai mare?



Image by Stefan Keller from Pixabay 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
Înainte de a explica pe larg ce înseamnă iertarea, am să povestesc o întâmplare. Cândva, Luca, fiul meu în vârstă de 7 ani, m-a întrebat: “Mami, de ce unii copii nu își ascultă corpul?”. Mi-a povestit despre un prieten mai mare decât el cu vreo 2 ani care tot amâna să meargă la toaletă, deși abia se mai putea ține. Atunci i-am spus că nu toți părinții știu despre importanța de a-ți asculta corpul, așa cum nu știu despre multe altele, iar din această cauză nu au putut să îi învețe pe copilașii lor lucrurile acestea. El era contrariat cum de nu știu. Atunci i-am spus că, atunci când era el foarte mic, nici eu nu știam așa de multe.
Ce emoții vă încearcă zilele acestea? Cum vă marchează viața măsurile luate de autorități? Cum vă fac să vă simțiți toate informațiile din ultima vreme? Unele persoane mi-au spus că se simt ”hărțuite informațional”, intoxicate. Că au obosit să caute în zece părți și că nu mai știu pe cine și ce să creadă... Îmi imaginez că poate vă simțiți uneori îngrijorați, poate triști, nemulțumiți de situație... Cred că cei mai mulți dintre noi au trăirile acestea... Nu tot timpul, doar uneori. Însă vreau să știți că este perfect normal și sănătos să ne simțim și în acest mod. Și da, e firesc să ne simțim îngrijorați pentru cei dragi nouă, pentru bunici, părinți, alte rude expuse, prieteni, mai ales dacă aceștia nu sunt foarte complianți la măsurile recomandate/impuse de autorități sau dacă locul de muncă nu le permite să rămână acasă, în siguranță.