A face și a fi, a fi și a avea

   Le luăm apoi acasă și începem să le aplicăm. Wow! Chiar funcționează. Mergem cu ele așa o vreme...apoi apare ceea ce în psihologie se numește „recăderea”. Adică revenim la vechile obiceiuri. Și te simți execrabil! O vinovăție apăsătoare pică pe umeri și pe ceafă și parcă îți vine să pleci unde oi vedea cu ochii. Înainte, când știai că greșești, dar nu știai cum să faci altfel, era parcă mai ușoară remușcarea. Acum însă sentimentul acesta de vinovăție parcă te înghesuie în cel mai strâmt ungher al sufletului tău și te împunge în piept.

   Apoi o iei de la capăt. Cauți alte căi și alte căi... Și cele mai multe chiar funcționează. Doar că mereu cazi de pe sârmă. Apoi întrebi: “cum fac sârma mai lată, ca să nu mai cad?”. Și faci ce faci și o lățești. Dar îți dai seama că tot mai pici, cum faci, cum nu faci, că te împiedici și tot nu e suficient. Și iar cauți soluții pentru cum să faci.

   Până obosești și nu mai vrei nimic. Te simți atât de vinovat după atâtea încercări, că ajungi la concluzia auzită prea des într-un trecut prea îndepărtat, pe care ți-o adresezi cu un dezgust copiat: “Nu ești în stare de nimic!”. Ai reușit. Tocmai ți-ai reconfirmat scenariul de viață pe care cineva ți l-a scris în primii ani. Mai trece o vreme, paharul neputinței se umple iar și o iei de la capăt. Alte căutări, alte răspunsuri, alte căi, reiei unele metode mai vechi... și ajungi la același rezultat într-un final, dar poate pe alte drumuri. Până când scenariul se pietrifică prin repetiție.

   Apoi, când auzi că sursa neputinței este departe, în trecutul tău, te revolți, în cel mai bun caz. Pentru că e copleșitor să accepți că toată viața ta ai construit acest drum. E copleșitor să accepți că ai muncit atâta să betonezi acea cale, iar acum un străin vine și îți spune că drumul acesta e un cerc vicios. E greu și prea dureros să accepți că un rezultat diferit necesită un alt drum, unul diferit și sănătos. Și că pentru asta, e nevoie să călătorești o vreme înapoi spre casă spre a-ți găsi resursele necesare pentru acest nou drum.

   Ai vrea să fugi departe, departe de acea casă. Acolo e suferință. De ce ar vrea cineva să mai treacă prin acel loc? Ai vrea să uiți ce-a fost acolo, să îngropi, să arzi, dar de la distanță. Acoperi cu idealizări tot ce e dureros. Faci nevăzut, neauzit, tot ce te-a zdrobit. Însă cine uită... repetă. E o regulă a vieții.

   Este o fugă de sine. Te scufunzi într-un ocean de „cum să fac” și eviți să te întrebi ”cum să devin”. Pentru că pare mai puțin amenințător să faci, decât să fii.

   Mai există o strategie de auto-invalidare, atunci când trăiești prin ”a avea”. Când faci colecție de planuri de acțiune, metode, tehnici, să fie la îndemână. Și strângi, și strângi, umpli laptopul de ele, prin casă te împiedici la fiecare pas de tot soiul de cărți, reviste, cartonașe, bilețele etc. Sunt utile, nu le contestă nimeni, însă când cea mai mare parte a timpului tău și așa prea limitat este consumat în direcția asta până la epuizare, doar, doar cândva le vei aplica, atunci e doar în zadar. Alteori, obosind strângând tehnici, începi să strângi lucruri. Și fugi atât de tare de tine, că nimic din ce ai nu mai pare satisfăcător. Începi să ai tot mai multe nevoi. Ai nevoie de o casă nouă, de o mașină nouă, de telefon nou în fiecare an, de mobilă nouă din 3 în 3 ani...și așa mai departe. Același cerc vicios în care-ți dai, dar nu-ți dai. Pentru că ce ai, a picat pe jos. Nu a putut să încapă acolo unde cu adevărat ai nevoie.

    Aș vrea să clarific faptul că a face, a fi și a avea nu se exclud sub nicio formă, ci se completează. Însă unul fără altul nu pot crea armonie.

   Domnul profesor Mircea Miclea, fost ministru al educației și psiholog de renume în România și profesor universitar la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj (Facultatea de Psihologie și Științele Educației a acestei universități este cea mai apreciată din țară) spunea într-un interviu (pe care îl puteți asculta în întregime aici) că este deosebit de important să ne oferim experiența de a sta cu noi, întrucât suferim de ”obezitate informțională”, iar asta produce mari dezechilibre în viețile noastre, pentru că suntem prinși într-o avalanșă de știri, informații din toate părțile pe care creierul uman nu o poate procesa. Suntem suprastimulați. De aceea, din când în când, sunt necesare ”cure” de retragere în sine. Domnia sa recomanda chiar pentru câteva zile să ne oferim experiența de a sta singuri, singurei, în intimite, fără telefon, fără niciun fel de tehnologie, fără oameni pe lângă noi, fără a face nimic. Astfel de ”cure” de aduc aproape de noi înșine, ne pun în contact cu noi și ne stimulează să ne adresăm întrebări profunde, cum ar fi: ”Eu încotro mă îndrept? Care este țelul meu? Ce îmi doresc eu cu adevărat de la această viață?”. Într-un alt interviu ( pe care îl puteți viziona aici ), domnul profesor Miclea explica foarte frumos despre sensul vieții. Spunea că viața nu are nevoie de un sens, însă oamenii au mare nevoie de a oferi un sens vieții lor, iar acest sens ar fi de dorit să îl reevaluăm o dată la fiecare 10 ani, întrucât eu cel de azi sunt diferit de eu, omul de acum 10 ani sau de acum 20 de ani. Este nerealist să pretindem de la propria persoană să facem lucruri pe care le făceam odinioară. Pentru asta însă, este nevoie să fim bine în contact cu noi înșine.

   Ce vreau să vă transmit prin toate acestea este faptul că toate tehnicile de a reacționa adaptat, toate metodele de a crește echilibrat copiii au nevoie să își găsească un sens în ființa noastră. Adică aplicarea lor vine din interiorul nostru, nu din exterior. Pentru a le putea aplica, e nevoie să le integrăm în noi; or, pentru a le integra, e nevoie ca ele să se potrivească personalității noastre. Altfel, vor fi doar o povară și un instrument de a ne demonstra iar și iar cât de incapabili suntem. La asta mă refer când spun că dacă vrem să creștem copiii cu blândețe, echilibrat și în felurile frumoase menționate pe toate site-urile e nevoie să ne concentrăm pe a deveni mai mult decât pe a face sau a avea. Acest ”a deveni” este un proces, nu o metodă și durează toată viața. Acest proces implică ”a sta cu sine”, ”a fi”.

   Poate că natural vă va sta pe limbă întrebarea (pe care desigur că și eu o adresam aproape obsesiv terapeutului meu) ”și cum fac să devin?”. :) Iar atunci vom relua ideile de la început.

   Să fiți! 


Image by Susanne Jutzeler, suju-foto from Pixabay