A face și a fi, a fi și a avea

   Am constatat pe multe dintre grupurile de părinți, dar și pe multe dintre site-urile de parenting o mulțime de ghiduri de self help. Și sunt toate foarte utile, mai ales că fiecare din noi cred că ne-am spus cel puțin o dată: ”bine, bine...am înțeles că aici greșesc, dar cum pot să fac diferit și cum pot să fac să nu mai repet?”. Există o nevoie imensă de a primi rețete, hint-uri de „cum să fac” și este extraordinar că le și găsim cu multă ușurință.

   Le luăm apoi acasă și începem să le aplicăm. Wow! Chiar funcționează. Mergem cu ele așa o vreme...apoi apare ceea ce în psihologie se numește „recăderea”. Adică revenim la vechile obiceiuri. Și te simți execrabil! O vinovăție apăsătoare pică pe umeri și pe ceafă și parcă îți vine să pleci unde oi vedea cu ochii. Înainte, când știai că greșești, dar nu știai cum să faci altfel, era parcă mai ușoară remușcarea. Acum însă sentimentul acesta de vinovăție parcă te înghesuie în cel mai strâmt ungher al sufletului tău și te împunge în piept.

   Apoi o iei de la capăt. Cauți alte căi și alte căi... Și cele mai multe chiar funcționează. Doar că mereu cazi de pe sârmă. Apoi întrebi: “cum fac sârma mai lată, ca să nu mai cad?”. Și faci ce faci și o lățești. Dar îți dai seama că tot mai pici, cum faci, cum nu faci, că te împiedici și tot nu e suficient. Și iar cauți soluții pentru cum să faci.

   Până obosești și nu mai vrei nimic. Te simți atât de vinovat după atâtea încercări, că ajungi la concluzia auzită prea des într-un trecut prea îndepărtat, pe care ți-o adresezi cu un dezgust copiat:Nu ești în stare de nimic!”. Ai reușit. Tocmai ți-ai reconfirmat scenariul de viață pe care cineva ți l-a scris în primii ani. Mai trece o vreme, paharul neputinței se umple iar și o iei de la capăt. Alte căutări, alte răspunsuri, alte căi, reiei unele metode mai vechi... și ajungi la același rezultat într-un final, dar poate pe alte drumuri. Până când scenariul se pietrifică prin repetiție.

   Apoi, când auzi că sursa neputinței este departe, în trecutul tău, te revolți, în cel mai bun caz. Pentru că e copleșitor să accepți că toată viața ta ai construit acest drum. E copleșitor să accepți că ai muncit atâta să betonezi acea cale, iar acum un străin vine și îți spune că drumul acesta e un cerc vicios. E greu și prea dureros să accepți că un rezultat diferit necesită un alt drum, unul diferit și sănătos. Și că pentru asta, e nevoie să călătorești o vreme înapoi spre casă spre a-ți găsi resursele necesare pentru acest nou drum.

   Ai vrea să fugi departe, departe de acea casă. Acolo e suferință. De ce ar vrea cineva să mai treacă prin acel loc? Ai vrea să uiți ce-a fost acolo, să îngropi, să arzi, dar de la distanță. Acoperi cu idealizări tot ce e dureros. Faci nevăzut, neauzit, tot ce te-a zdrobit. Însă cine uită... repetă. E o regulă a vieții.

   Este o fugă de sine. Te scufunzi într-un ocean de cum să facși eviți să te întrebi ”cum să devin”. Pentru că pare mai puțin amenințător să faci, decât să fii.

   Mai există o strategie de auto-invalidare, atunci când trăiești prin ”a avea”. Când faci colecție de planuri de acțiune, metode, tehnici, să fie la îndemână. Și strângi, și strângi, umpli laptopul de ele, prin casă te împiedici la fiecare pas de tot soiul de cărți, reviste, cartonașe, bilețele etc. Sunt utile, nu le contestă nimeni, însă când cea mai mare parte a timpului tău și așa prea limitat este consumat în direcția asta până la epuizare, doar, doar cândva le vei aplica, atunci e doar în zadar. Alteori, obosind strângând tehnici, începi să strângi lucruri. Și fugi atât de tare de tine, că nimic din ce ai nu mai pare satisfăcător. Începi să ai tot mai multe nevoi. Ai nevoie de o casă nouă, de o mașină nouă, de telefon nou în fiecare an, de mobilă nouă din 3 în 3 ani...și așa mai departe. Același cerc vicios în care-ți dai, dar nu-ți dai. Pentru că ce ai, a picat pe jos. Nu a putut să încapă acolo unde cu adevărat ai nevoie.

    Aș vrea să clarific faptul că a face, a fi și a avea nu se exclud sub nicio formă, ci se completează. Însă unul fără altul nu pot crea armonie.

   Domnul profesor Mircea Miclea, fost ministru al educației și psiholog de renume în România și profesor universitar la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj (Facultatea de Psihologie și Științele Educației a acestei universități este cea mai apreciată din țară) spunea într-un interviu (pe care îl puteți asculta în întregime aici) că este deosebit de important să ne oferim experiența de a sta cu noi, întrucât suferim de ”obezitate informțională”, iar asta produce mari dezechilibre în viețile noastre, pentru că suntem prinși într-o avalanșă de știri, informații din toate părțile pe care creierul uman nu o poate procesa. Suntem suprastimulați. De aceea, din când în când, sunt necesare ”cure” de retragere în sine. Domnia sa recomanda chiar pentru câteva zile să ne oferim experiența de a sta singuri, singurei, în intimite, fără telefon, fără niciun fel de tehnologie, fără oameni pe lângă noi, fără a face nimic. Astfel de ”cure” de aduc aproape de noi înșine, ne pun în contact cu noi și ne stimulează să ne adresăm întrebări profunde, cum ar fi: ”Eu încotro mă îndrept? Care este țelul meu? Ce îmi doresc eu cu adevărat de la această viață?”. Într-un alt interviu ( pe care îl puteți viziona aici ), domnul profesor Miclea explica foarte frumos despre sensul vieții. Spunea că viața nu are nevoie de un sens, însă oamenii au mare nevoie de a oferi un sens vieții lor, iar acest sens ar fi de dorit să îl reevaluăm o dată la fiecare 10 ani, întrucât eu cel de azi sunt diferit de eu, omul de acum 10 ani sau de acum 20 de ani. Este nerealist să pretindem de la propria persoană să facem lucruri pe care le făceam odinioară. Pentru asta însă, este nevoie să fim bine în contact cu noi înșine.

   Ce vreau să vă transmit prin toate acestea este faptul că toate tehnicile de a reacționa adaptat, toate metodele de a crește echilibrat copiii au nevoie să își găsească un sens în ființa noastră. Adică aplicarea lor vine din interiorul nostru, nu din exterior. Pentru a le putea aplica, e nevoie să le integrăm în noi; or, pentru a le integra, e nevoie ca ele să se potrivească personalității noastre. Altfel, vor fi doar o povară și un instrument de a ne demonstra iar și iar cât de incapabili suntem. La asta mă refer când spun că dacă vrem să creștem copiii cu blândețe, echilibrat și în felurile frumoase menționate pe toate site-urile e nevoie să ne concentrăm pe a deveni mai mult decât pe a face sau a avea. Acest ”a deveni” este un proces, nu o metodă și durează toată viața. Acest proces implică ”a sta cu sine”, a fi”.

   Poate că natural vă va sta pe limbă întrebarea (pe care desigur că și eu o adresam aproape obsesiv terapeutului meu) ”și cum fac să devin?”. :) Iar atunci vom relua ideile de la început.

   Să fiți! 


Image by Susanne Jutzeler, suju-foto from Pixabay  

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

A fost o dată, ca niciodată, un gândăcel miiiic, mic de tot, atât de mic încât nu se putea vedea cu ochiul liber. El trăia pe planeta Wu-Wu-Zi, alături de toată familia lui. Avea acolo o mulțime de prieteni și colegi pe care tare mult îi îndrăgea. Se jucau împreună din zori și până în seară. În joaca lor ei învățau o mulțime de lucruri noi despre planeta pe care trăiau și inventau tot felul de mașinării care mai de care mai spectaculoase.
   Pentru ca un copil să poată avea încredere în părinții săi, este esențial ca aceștia să facă tot posibililul să fie sinceri cu acesta, fără însă a-l împovăra cu detalii inutile sau informații nepotrivite vârstei sale. Dacă este posibil și să nu-i strivim copilăria cu explicații mult prea raționale sau alungând fantezia din viața lui, atunci este și mai bine. Totuși, cum facem când vine vorba despre Moș Crăciun, zâne, nimfe și alte ființe magice? Cum facem să rămânem totuși onești în fața lor? 
Cu câțiva ani în urmă, educatoarea fiului meu mi-a spus: “uneori ne vin în grupe copii care nu știu să se joace”. M-am mirat atunci...  Cum adică nu știu să se joace? Și mi-a explicat că pur și simplu nu știu ce să facă atunci când nu li se spune ce să facă. Și, într-adevăr, observ tot mai mulți copii care chiar nu știu să se joace. Și mă întristez pentru pierderea lor. Pentru că este o pierdere. Ei au ratat șansa de a învăța să se joace, să fantasmeze, să își exprime creativitatea și gândirea magică... Părinții lor au tendința de a se teme de plictiseala copiilor. Pentru că societatea le-a spus că plictiseala nu e bună, că numai leneșii se plictisesc. Și lor le-a fost răpită șansa de a afla că plictiseala este foarte benefică în cantitatea rezonabilă. Da, se poate transforma în lene, însă chiar și atunci avem să privim ce se află dincolo de etichetă, poate o suferință, poate o depresie... Adesea depresia este etichetată cu multă cruzime ca fiind lene. Plictiseala în cantitățile rezonabile este aducătoare de liniște interioară, dar și de creativitate.