Cum îi asiguri copilului tranziții blânde?

   Una dintre dificultățile întâmpinate de mulți dintre părinți este legată de această noțiune de tranziție blândă. Vrem înțărcare blândă, mutare blândă din patul matrimonial în cel propriu (al copilului, desigur), adaptare la grădiniță blândă, chiar și mustrare blândă. Am tot primit această întrebare: blând, blând, dar cum e cu blândețea asta???

   Și este firesc să întrebăm asta. Faptul că cei mai mulți nu am avut prea des ocazia de a întâlni fericiți posesori ai acestei virtuți, blândețea, ne îndreptățește să ne întrebăm cum e să fii blând. Cum arată blândețea. 

   Cândva, psihoterapeutul care mă însoțea în procesul meu de dezvoltare personală mi-a dat ca temă să învăț blândețea... Mi-am notat conștiincios și am meditat o bună vreme la asta. Mă simțeam ca un orb căruia cineva îi cere o cană albă.... Cum aș putea învăța sau, mai bine spus, cum aș putea dobândi o virtute pentru care nu am niciun fel de reprezentare? M-am întors dezamăgită la ședința următoare că nu am știut să îmi fac acea temă. Mi-a recomandat apoi câteva personaje care abundă de această virtute și mi-a spus să le urmăresc. Tot degeaba. Nici măcar nu reușeam să mă prind unde e blândețea. Pentru că un lucru despre care nu ai niciun fel de reprezentare e de dificil de identificat. Am lăsat această temă să își primească, la un moment dat, rezolvarea optimă. Ceea ce mi se pare absolut fabulos este că până la finalul formării mele, am reușit să mă prind. Iar ceea ce a contat a fost relația mea cu psihoterapeutul meu. Pentru că blândețea poate fi dobândită în cadrul unei relații cu o persoană care deține această virtute. Da, este contagioasă, este ca o flacără care îți luminează sufletul. Și mă simt tare, tare recunoscătoare pentru această lecție prețiosă.

      Revenind la tema noastră, cred cu tărie că aceată virtute poate fi dobândită și din mers. Adică vâzând și făcând. Așa că iată câteva idei despre cum puteți face tranziții blânde, tranziții cât mai prietenoase, cât mai securizante pentru cei mititei.  

  1. Povești cu personaje care trec printr-o experiență asemănătoare celei pentru care pregătim copilul și care, desigur, depășesc victorioase toate provocările. Ele trebuie adaptate în funcție de vâsta copilului, dar și de pasiunile lui. Putem folosi personaje pe care copilul le admiră, pe care le-a văzut sau despre care a auzit, sau putem inventa ceva pe loc, un personaj-copil de același gen cu micul nostru ascultător sau un personaj animăluț, unul preferat de copil. De exemplu, pentru copiii pe care îi pregătiți pentru dormitul în propriul lor pat, puteți să creați o poveste în legătură cu momentul în care va începe să doarmă în camera lui, să o prezentați ca o încercare a copilăriei peste care nu oricine poate trece, doar copiii cu adevărat pregătiți pentru asta. Puteți folosi și metoda papucilor puși invers (adică să vă prefaceți, în joacă, desigur, că vă opuneți); se vor simți valoroși și iubiți, iar schimonoseala dumneavoastră îi va amuza teribil și le va dezarma orice rezistență față de schimbare.
  2. Teatrul de masă și teatrul de păpuși sunt savuroase atât pentru copii, cât și pentru adulți. Creați un cadru de poveste și veți obține și un inedit moment de conectare între toți membrii familiei. E bine să gândiți un pic înainte scenariul, astfel încât să vă clarificați ce mesaj vreți să transmiteți. Nu vă cramponați însă în acesta, fiți flexibili, autentici, spontani și bucurați-vă de moment. Copiii vor primi nu doar mesajul subtil, dar și starea pe care o experimentați în fiecare rol.  
  3. Sugestiile pozitive / frazele benefice repetate atât în timpul somnului copilului, cât și când acesta este treaz sunt deosebit de eficiente. Este însă important să fiți foarte atenți la formulare. Aici puteți avea în vedere zicala: ”Fii atent ce îți dorești că s-ar putea să ți se întâmple”. Dacă vorbim despre tranziția copilului de la co-sleeping la dormitul în patul propriu, puteți folosio frază ca aceasta: ”te simți tot mai pregătit să dormi în propriul tău pat, tot mai pregătit pentru a dormi în patul tău, doar al tău, unde te simți bine, confortabil și în deplină siguranță...în deplină siguranță”. Tonul să fie calm, cald, lent, folosiți cu încredere repetiții. Repetați fraza de mai multe ori, în special când copilul e pe punctul de a adormi. Pentru înțărcare, puteți folosi un relativ model asemănător celui de mai sus: ”te simți tot mai pregătit(ă) să primești iubirea de la mami și în alte moduri plăcute, prin îmbrățisări, mângâieri și pupici; zi de zi ești din ce în ce mai pregătit(ă) să lași sânul mamei (sau cum îi spuneți de obicei, țiți, țâțică etc) să doarmă și să primești iubirea de care ai nevoie în multe alte feluri, mult mai distractive, așa cum o primesc copilașii care deja au reușit să meargă, să vorbească. Primești iubirea mamei în aceste noi moduri cu multă încredere și ușurință. Mami te iubește și îți oferă iubirea prin îmbrățișări, joacă, pupici și mângăieri. Mami te iubește și când sânul doarme.” Desigur, dacă înainte de asta avem și o poveste simplă pe această temă, va fi și mai bine.
  4. Jocul de rol este foarte potrivit pentru copiii care au peste trei anișori. La fel ca teatrul de masă sau cel de păpuși, prin jocul de rol nu numai că puteți să transmiteți mesajele dorite într-o manieră subtilă, dar eficientă, ci puteți chiar să aflați lucruri noi despre proprii copii. Veți fi surprinși câte lucruri pot transmite printr-un banal joc de rol.
  5. Securizarea copilului în legătură cu schimbările ce urmează să aibă loc este absolut esențială. Indiferent ce schimbări pregătiți, amintiți-vă să le precizați că sunteți acolo, lângă ei, disponibili și că sunt în siguranță.

   Apoi, după câteva săptămâni sau poate chiar luni în care ați tot făcut astfel de exerciții, începeți să faceți schimbarea treptat. Nu forțați copilul, ci însoțiți-l respectându-i ritmul propriu. Aveți încredere în el că va depăși fiecare etapă. Fiecare succes va fi sărbătorit și se va pune accentul pe progres, pe procesul prin care a trecut pentru a reuși și mai ales pe virtuțile dobândite (care nu vor fi prezentate în acești termeni complicați pentru un copil, ci vor fi prezentate drept cadouri de la o zână/spiriduș: cadoul curajului, cadoul perseverenței, etc).

   Ne putem folosi creativitatea la nesfărșit aici. Atenție însă! Nu există rețete universal valabile. Este de văzut ce se potrivește copilului, iar când nimic nu pare să dea roade, e de explorat mai profund. Acolo pot fi cauze al căror răspuns să se regăsească în istoria personală a părinților.

   De asemenea, mi-aș dori să vă opriți din a vă învinovăți atunci când ați vrea să aplicați metode blânde de educare, însă contextul de viață în care vă aflați (poate o suferință fizică, poate una sufletească, poate oboseala acută, etc.) vă împiedică să acționați după cum ați citit ”la carte”. Primul act de blândețe are să fie îndreptat asupra propriei persoane. În plus, copiii au nevoie ca părinții lor să fie autentici, nu să se prefacă a fi blânzi de dragul teoriei; nu folosește nimănui ca în interior să vă simțiți ca o oala sub presiune, pentru că ei vor percepe imediat încordarea, grimasele schimbate, tonalitatea și articularea forțată a cuvintelor. Dintre toate metodele propuse în cărți și pe site-uri, căutați să le aplicați în special pe acelea care vi se potrivesc. Și poate vă ajută să știți că un nivel optim de frustrare este benefic, întrucât asigură rezistența la frustrare, adică acea capacitate a unei persoane de a reacționa adaptativ într-o situație stresantă, frustrantă. Un copil care a fost prea mult ferit de suferință, la fel ca și unul care a avut parte de prea multă suferință, prea multă frustrare va avea mari dificultăți în a face față situațiilor de viață provocatoare, manifestând comportamente dezadaptative (iritabilitate, anxietate, agresivitate, culpabilitate, remușcare, comportamente obsesionale, psihastenie sau manifestări isterice). Așadar, copiii au nevoie de părinți suficient de buni, nu de părinți perfecți. Căpătați-vă blândețea și folosiți-o cu toată încrederea, fără a o confunda însă cu permisivitatea excesivă, cu lipsa limitelor și a reperelor sau cu lipsa fermității.

   Blândețea, fermitatea și limitele rezonabile sunt diferite și fac o echipă pe cinste.  

   Vă doresc să vă găsiți inspirația și răbdarea necesare pentru schimbări cu blândețe.

 


Image by reneebigelow from Pixabay 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

Vorbeam la un moment dat despre a da, a primi și a cere în relațiile de egalitate, dar și despre măsura în care este potrivit să oferim în relațiile de subordonare. Relația părinte copil însă este una deosebită, întrucât aici părintele oferă copilului și atât. El nu are pretenții, nu are așteptări. Desigur, oferă ceea ce are nevoie copilul, nu ce are nevoie el să ofere, și îi oferă ponderat, nu în exces, nu mai mult decât are nevoie copilul să primească, am mai vorbit despre asta aici. 
Ce e potrivit să le spunem și ce nu, dar mai ales cum și când? Acestea sunt întrebări care aduc frământări în sinea celor mai mulți dintre părinți. Ne simțim adesea insuficient pregătiți pentru a răspunde unor întrebări de genul: - De unde vin copiii?- Cum ajung bebelușii în burta mamei?- Cum ies din burtică?
  Ce se poate întâmpla atunci când confundăm iubirea pentru copil cu sacrificiul de sine?    Mi-a trecut la un moment dat prin față o postare plină de iubire a unei mămici, postare al cărei mesaj era: “copilul meu, viața mea”. Apoi, scotocind mai atent pe Google, am găsit și alte site-uri, bloguri, articole, magazine online cu decorațiuni prezentând minunate elogii cu acest mesaj. Am tot întâlnit aceste idei, de a-ți iubi copilul mai mult decât pe tine însuți / însăți, a trăi pentru copil, copilul e cea mai importantă ființă din viața noastră. Vă sună cunoscut?