Co-sleepingul - beneficiu sau capcană pentru copil?

    Co-sleeping-ul este un al subiect foarte mult dezbătut în sfera cercetătorilor și nu numai. Unii psihologi și pediatrii au o atitudine foarte vehementă cu privire la intimitatea în cuplu și consideră că un copil ar putea deveni un mic intrus dacă ar dormi în patul lor, intrus care trebuie numaidecât trimis la locul său. Mai mult decât atât, unii dintre aceștia includ co-sleepingul, alături de pupatul copilului pe buze, expunerea acestuia la nuditate și îmbrățișările în exces în categoria abuzurilor sexuale subtile. Cu toate acestea, studiile realizate până în prezent nu au obținut corelații semnificative între aceste comportamente și diverse afecțiuni psihice ulterioare (Okami, P., 1995).

   Pe de altă parte, există studii care au arătat faptul că practica dormitului împreună cu părinții are beneficii semnificative asupra copiilor din punct de vedere al reglării fizice (Richard et al., 1998; McKenna, 2000), al reglării cortisolului din sânge (Beijers et al., 2013), dar și asupra dezvoltării cognitive (Okami et al., 2002). Toate acestea sunt predictori pentru o bună capacitate de autoreglare (adică, pe măsură ce cresc, acești copii vor avea o mai bună capacitate de a-și controla emoțiile și comportamentul). De asemenea, și în privința structurării tiparului de atașament securizant există beneficii aduse de co-sleeping. Se pare că aceia dintre copiii care dorm alături de părinții lor au mai multe șanse de a avea atașament securizant decât cei care dorm singuri (Ball et al. 1999) și au o mai mare intimitate cu părinții lor (Ball, Hooker, & Kelly, 2000).

   Sigur că în cabinetul de psihoterapie, lucrurile devin cu mult mai complexe, apar multe particularități, astfel că toate aceste studii nu mai au așa o mare valoare. În cabinet, fiecare caz are particularitățile sale, iar decizia de a dormi sau nu în același pat cu ai noștri copii poate fi mai mult sau mai puțin fericită, în funcție de aspectele care se află în spatele deciziei (poate apărări, poate pulsiuni neacceptate, poate frici neconștientizate, etc). Cum spunea un drag profesor, ”un text devine pretext doar în context”. Așadar, contextul este cel care face ca un obicei să fie mai mult sau mai puțin benefic familiei.

   Punctul meu de vedere, ca părinte care a practicat co-sleeping-ul, dar și ca psihoterapeut, este că atâta vreme cât plăcerea de a dormi cu odorul nu este mai mare decât dorința de a dormi cu soțul/partenerul de cuplu, este în regulă. De asemenea, cred că este în regulă și benefic să dormi alături de copilul tău atunci când această decizie nu are în fundal scopul de a umple un gol afectiv, cum ar fi în cazul în care părintele nu (mai) are partener de cuplu și, atunci, pentru a nu dormi singur, doarme alături de copil. De aici pot rezulta confuzii de roluri și dinamici tare disfuncționale.  

   Cei mai mulți dintre profesorii mei din facultate și din școala de formare au susținut faptul că acest obicei de a primi copilul în patul conjugal va afecta relația de cuplu. Probabil că practica din cabinet susține această realitate (din păcate, momentan, mulți dintre psihoterapeuți se focusează pe psihoterapie în defavoarea realizării de studii, în vreme ce dintre psihologii care fac cercetare, prea puțini practică și psihoterapia). Mintea noastră ne poate seduce spunând: “Dar poți fi intim cu partenerul și în alte locuri decât în patul conjugal”, ceea ce poate avea sens. Dar în practică îți iese asta cu adevărat?  

   De asemenea, se mai ridică și problema supra-stimulării sexuale a copilului de către părintele de gen opus în contextul existenței conflictului oedipian. Deja după trei anișori, copilașii devin interesați să își exploreze corpul, ceea ce este sănătos și firesc. Cum creăm spațiul potrivit pentru asta dacă ei se află în pat cu noi? Această explorare e important să aibă loc în intimitate, nu alături de altă persoană, cu atât mai puțin alături de părinte.

   Așadar, poate că mult-îndrăgitul co-sleeping ar fi potrivit până în jurul vârstei de trei ani, astfel încât copilul să beneficieze și de toate avantajele evidențiate de studiile realizate, dar fără a aluneca în vreo extremă. Puse împreună, toate perspectivele au sens până la urmă. Medicii spun că e nesănătos pentru copil să doarmă cu părinții, având în vedere faptul că aceștia pot fi fumători sau consumatori de alcool (nici nu vreau să mă gândesc la alte substanțe). Or, în acest context, poate că e just să acordăm atenție și punctului lor de vedere, acceptându-ne situația și luând o decizie asumată.

   Când era Luca, fiul meu, foarte mic, am citit un articol scris cu multă empatie despre momentul în care copilul este îndrumat spre dormitorul propriu (sau...dacă nu mă înșel era chiar cartea Conceptul Continuu). M-a mișcat profund ideea aceasta de a nu face copilul să se simtă alungat din cuib, de a face trecerea de la patul părinților la patul propriu cu blândețe (probabil pentru că la acea vreme nu făcusem psihoterapie niciodată și eram sensibilă când venea vorba de copilărie – mai ales că eu am fost copilul care a suferit foarte mult din cauza singurătății).

   Consider că este foarte important ca orice schimbare să se facă blând, în ritmul copilului. Nu sunt de acord ca părinții să își sacrifice viața sexuală/intimitatea de teamă să nu supere copilul, însă cred că este mereu loc de negociere și empatie. Desigur, asta nu înseamnă că e cazul să facem o adevărată fobie de a nu deranja în vreun fel copilul! Un nivel optim de frustrare este absolut necesar și sănătos în dezvoltarea sa.

   De asemenea, dacă părinții nu se simt confortabil să doarmă alături de copil, este dreptul lor de a seta cadrul și este și foarte sănătos. Decât co-sleeping cu frustrare mare și sentiment de neîmplinire, mai bine copil iubit și alinat în dormitorul lui. De asemenea, consider că este important ca, indiferent unde doarme copilul, să aibă și spațiul său propriu, patul său (chiar și nefolosit), de preferat camera sa. Copilul are nevoie să știe că are locul său unde se poate retrage ori de câte ori dorește.

   Dacă ar fi să schimb ceva în felul în care am procedat cu Luca în privința somnului, aș schimba următoarele: aș avea curaj să îl iau în pat lângă mine încă din prima clipă, nu abia după patru luni (atunci l-am considerat de “închegat” încât să fie în siguranță lângă mine), aș începe negocierea și îndrumarea spre camera lui încă de la 2 anișori, astfel încât spre trei anișori să fie pregătit să își ia singur zborul (noi am cam întârziat cu asta și abia pe la 4 ani am început să negociem cu el și să îl îndrumăm cu blândețe, astfel că abia pe la 5 ani și ceva a început să doarmă cu regularitate în camera lui). Citisem undeva, cu mult timp în urmă, că în mod natural copilul părăsește cuibul în jur de patru ani, însă nu am văzut vreun studiu în acest sens, deci nu știu dacă era un punct de vedere personal al autorului sau rezultatul unei cercetări făcute de acesta. Copilul meu nu a părăsit singur niciun cuib și cred că nici nu l-ar fi părăsit fără imbolduri în acest sens. Poate că așa ceva ar fi posibil atunci când părinții (ambii părinți) au avut inspirația să facă psihoterapie și/sau dezvoltare personală înainte de a aduce pe lume copilul. Cine poate ști însă? Este cu siguranță un subiect de cercetat cândva.

   Una peste alta, cred că e deosebit de important să ne uităm cu maximum de onestitate la motivul din spatele dorinței de a dormi alături de copil.

   Voi ce poveste aveți despre somnul copilului?

Referințe bibliografice: 

Ball, H. L., Hooker, E., & Kelly, P. J. (1999). Where will the baby sleep? attitudes and practices of new and experienced parents regarding cosleeping with their newborn infants. American Anthropologist, 101(1), 143-151

Ball, H. L., Hooker, E., & Kelly, P. J. (2000). Parent-infant co-sleeping: Fathers' roles and perspectives. Infant and Child Development, 9(2), 67-74

Okami, P. (1995). Childhood exposure to parental nudity, parent‐child co‐sleeping, and “primal scenes”: A review of clinical opinion and empirical evidence. Journal of Sex Research, 32(1), 51–63.doi:10.1080/00224499509551774 

Okami, P., Weisner, T., & Olmstead, R. (2002). Outcome correlates of parent-child bedsharing: An eighteen-year longitudinal study. Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics, 23(4), 244-253.

Keller, M. A., & Goldberg, W. A. (2004). Co-sleeping: Help or hindrance for young children’s independence? Infant and Child Development, 13(5), 369–388.doi:10.1002/icd.365

Richard, C. A., Mosko, S. S., & McKenna, J. J. (1998). Apnea and periodic breathing in bed-sharing and solitary sleeping infants. Journal of Applied Physiology, 84(4), 1374-1380.

Beijers, R., Riksen-Walraven, J. M., & de Weerth, C. (2013). Cortisol regulation in 12-month-old human infants: Associations with the infants' early history of breastfeeding and co-sleeping. Stress-the International Journal on the Biology of Stress, 16(3), 267-277 

Links:

https://pdfs.semanticscholar.org/aa74/ec447a3d5e994d834ce6006a921b92c23989.pdf 

https://sci-hub.se/https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/00224499509551774 

https://psycnet.apa.org/record/2004-22388-001

 https://sci-hub.se/https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1002/icd.365

Image by Simon Matzinger from Pixabay