Co-sleepingul - beneficiu sau capcană pentru copil?

   Mulți dintre părinții zilelor noastre se întreabă dacă este potrivit sau nu să doarmă alături de copiii lor. Argumente pro și contra co-sleepingului găsim la fiecare pas, astfel că nici nu mai știi cum e cel mai bine să procedezi. Te simți dezorientat și ai impresia că orice ai face, tot nu e bine. Pe cine să asculți? Cine are dreptate? Și cine poate știi cu certitudine că dacă procedezi într-un fel sau în altul, efectul va fi cel presupus? Cercetările științifice ne oferă repere foarte utile, însă răspunsurile optime se află în fiecare dintre noi. Pentru că fiecare om este o ființă unică, individuală, cu o istorie proprie. Dar hai să vedem totuși ce spune literatura de specialitate despre co-sleeping și cum putem lua decizia optimă pentru sănătatea și bunăstarea întregii familii.

    Co-sleeping-ul este un al subiect foarte mult dezbătut în sfera cercetătorilor și nu numai. Unii psihologi și pediatrii au o atitudine foarte vehementă cu privire la intimitatea în cuplu și consideră că un copil ar putea deveni un mic intrus dacă ar dormi în patul lor, intrus care trebuie numaidecât trimis la locul său. Mai mult decât atât, unii dintre aceștia includ co-sleepingul, alături de pupatul copilului pe buze, expunerea acestuia la nuditate și îmbrățișările în exces în categoria abuzurilor sexuale subtile. Cu toate acestea, studiile realizate până în prezent nu au obținut corelații semnificative între aceste comportamente și diverse afecțiuni psihice ulterioare (Okami, P., 1995).

   Pe de altă parte, există studii care au arătat faptul că practica dormitului împreună cu părinții are beneficii semnificative asupra copiilor din punct de vedere al reglării fizice (Richard et al., 1998; McKenna, 2000), al reglării cortisolului din sânge (Beijers et al., 2013), dar și asupra dezvoltării cognitive (Okami et al., 2002). Toate acestea sunt predictori pentru o bună capacitate de autoreglare (adică, pe măsură ce cresc, acești copii vor avea o mai bună capacitate de a-și controla emoțiile și comportamentul). De asemenea, și în privința structurării tiparului de atașament securizant există beneficii aduse de co-sleeping. Se pare că aceia dintre copiii care dorm alături de părinții lor au mai multe șanse de a avea atașament securizant decât cei care dorm singuri (Ball et al. 1999) și au o mai mare intimitate cu părinții lor (Ball, Hooker, & Kelly, 2000).

   Sigur că în cabinetul de psihoterapie, lucrurile devin cu mult mai complexe, apar multe particularități, astfel că toate aceste studii nu mai au așa o mare valoare. În cabinet, fiecare caz are particularitățile sale, iar decizia de a dormi sau nu în același pat cu ai noștri copii poate fi mai mult sau mai puțin fericită, în funcție de aspectele care se află în spatele deciziei (poate apărări, poate pulsiuni neacceptate, poate frici neconștientizate, etc). Cum spunea un drag profesor, ”un text devine pretext doar în context”. Așadar, contextul este cel care face ca un obicei să fie mai mult sau mai puțin benefic familiei.

   Punctul meu de vedere, ca părinte care a practicat co-sleeping-ul, dar și ca psihoterapeut, este că atâta vreme cât plăcerea de a dormi cu odorul nu este mai mare decât dorința de a dormi cu soțul/partenerul de cuplu, este în regulă. De asemenea, cred că este în regulă și benefic să dormi alături de copilul tău atunci când această decizie nu are în fundal scopul de a umple un gol afectiv, cum ar fi în cazul în care părintele nu (mai) are partener de cuplu și, atunci, pentru a nu dormi singur, doarme alături de copil. De aici pot rezulta confuzii de roluri și dinamici tare disfuncționale.  

   Cei mai mulți dintre profesorii mei din facultate și din școala de formare au susținut faptul că acest obicei de a primi copilul în patul conjugal va afecta relația de cuplu. Probabil că practica din cabinet susține această realitate (din păcate, momentan, mulți dintre psihoterapeuți se focusează pe psihoterapie în defavoarea realizării de studii, în vreme ce dintre psihologii care fac cercetare, prea puțini practică și psihoterapia). Mintea noastră ne poate seduce spunând: “Dar poți fi intim cu partenerul și în alte locuri decât în patul conjugal”, ceea ce poate avea sens. Dar în practică îți iese asta cu adevărat?  

   De asemenea, se mai ridică și problema supra-stimulării sexuale a copilului de către părintele de gen opus în contextul existenței conflictului oedipian. Deja după trei anișori, copilașii devin interesați să își exploreze corpul, ceea ce este sănătos și firesc. Cum creăm spațiul potrivit pentru asta dacă ei se află în pat cu noi? Această explorare e important să aibă loc în intimitate, nu alături de altă persoană, cu atât mai puțin alături de părinte.

   Așadar, poate că mult-îndrăgitul co-sleeping ar fi potrivit până în jurul vârstei de trei ani, astfel încât copilul să beneficieze și de toate avantajele evidențiate de studiile realizate, dar fără a aluneca în vreo extremă. Puse împreună, toate perspectivele au sens până la urmă. Medicii spun că e nesănătos pentru copil să doarmă cu părinții, având în vedere faptul că aceștia pot fi fumători sau consumatori de alcool (nici nu vreau să mă gândesc la alte substanțe). Or, în acest context, poate că e just să acordăm atenție și punctului lor de vedere, acceptându-ne situația și luând o decizie asumată.

   Când era Luca, fiul meu, foarte mic, am citit un articol scris cu multă empatie despre momentul în care copilul este îndrumat spre dormitorul propriu (sau...dacă nu mă înșel era chiar cartea Conceptul Continuu). M-a mișcat profund ideea aceasta de a nu face copilul să se simtă alungat din cuib, de a face trecerea de la patul părinților la patul propriu cu blândețe (probabil pentru că la acea vreme nu făcusem psihoterapie niciodată și eram sensibilă când venea vorba de copilărie – mai ales că eu am fost copilul care a suferit foarte mult din cauza singurătății).

   Consider că este foarte important ca orice schimbare să se facă blând, în ritmul copilului. Nu sunt de acord ca părinții să își sacrifice viața sexuală/intimitatea de teamă să nu supere copilul, însă cred că este mereu loc de negociere și empatie. Desigur, asta nu înseamnă că e cazul să facem o adevărată fobie de a nu deranja în vreun fel copilul! Un nivel optim de frustrare este absolut necesar și sănătos în dezvoltarea sa.

   De asemenea, dacă părinții nu se simt confortabil să doarmă alături de copil, este dreptul lor de a seta cadrul și este și foarte sănătos. Decât co-sleeping cu frustrare mare și sentiment de neîmplinire, mai bine copil iubit și alinat în dormitorul lui. De asemenea, consider că este important ca, indiferent unde doarme copilul, să aibă și spațiul său propriu, patul său (chiar și nefolosit), de preferat camera sa. Copilul are nevoie să știe că are locul său unde se poate retrage ori de câte ori dorește.

   Dacă ar fi să schimb ceva în felul în care am procedat cu Luca în privința somnului, aș schimba următoarele: aș avea curaj să îl iau în pat lângă mine încă din prima clipă, nu abia după patru luni (atunci l-am considerat de “închegat” încât să fie în siguranță lângă mine), aș începe negocierea și îndrumarea spre camera lui încă de la 2 anișori, astfel încât spre trei anișori să fie pregătit să își ia singur zborul (noi am cam întârziat cu asta și abia pe la 4 ani am început să negociem cu el și să îl îndrumăm cu blândețe, astfel că abia pe la 5 ani și ceva a început să doarmă cu regularitate în camera lui). Citisem undeva, cu mult timp în urmă, că în mod natural copilul părăsește cuibul în jur de patru ani, însă nu am văzut vreun studiu în acest sens, deci nu știu dacă era un punct de vedere personal al autorului sau rezultatul unei cercetări făcute de acesta. Copilul meu nu a părăsit singur niciun cuib și cred că nici nu l-ar fi părăsit fără imbolduri în acest sens. Poate că așa ceva ar fi posibil atunci când părinții (ambii părinți) au avut inspirația să facă psihoterapie și/sau dezvoltare personală înainte de a aduce pe lume copilul. Cine poate ști însă? Este cu siguranță un subiect de cercetat cândva.

   Una peste alta, cred că e deosebit de important să ne uităm cu maximum de onestitate la motivul din spatele dorinței de a dormi alături de copil.

   Voi ce poveste aveți despre somnul copilului?

 

Referințe bibliografice: 

Ball, H. L., Hooker, E., & Kelly, P. J. (1999). Where will the baby sleep? attitudes and practices of new and experienced parents regarding cosleeping with their newborn infants. American Anthropologist, 101(1), 143-151

Ball, H. L., Hooker, E., & Kelly, P. J. (2000). Parent-infant co-sleeping: Fathers' roles and perspectives. Infant and Child Development, 9(2), 67-74

Okami, P. (1995). Childhood exposure to parental nudity, parent‐child co‐sleeping, and “primal scenes”: A review of clinical opinion and empirical evidence. Journal of Sex Research, 32(1), 51–63.doi:10.1080/00224499509551774 

Okami, P., Weisner, T., & Olmstead, R. (2002). Outcome correlates of parent-child bedsharing: An eighteen-year longitudinal study. Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics, 23(4), 244-253.

Keller, M. A., & Goldberg, W. A. (2004). Co-sleeping: Help or hindrance for young children’s independence? Infant and Child Development, 13(5), 369–388.doi:10.1002/icd.365

Richard, C. A., Mosko, S. S., & McKenna, J. J. (1998). Apnea and periodic breathing in bed-sharing and solitary sleeping infants. Journal of Applied Physiology, 84(4), 1374-1380.

Beijers, R., Riksen-Walraven, J. M., & de Weerth, C. (2013). Cortisol regulation in 12-month-old human infants: Associations with the infants' early history of breastfeeding and co-sleeping. Stress-the International Journal on the Biology of Stress, 16(3), 267-277 

Links:

https://pdfs.semanticscholar.org/aa74/ec447a3d5e994d834ce6006a921b92c23989.pdf 

https://sci-hub.se/https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/00224499509551774 

https://psycnet.apa.org/record/2004-22388-001

 https://sci-hub.se/https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1002/icd.365

 

Image by Simon Matzinger from Pixabay 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

Ce emoții vă încearcă zilele acestea? Cum vă marchează viața măsurile luate de autorități? Cum vă fac să vă simțiți toate informațiile din ultima vreme? Unele persoane mi-au spus că se simt ”hărțuite informațional”, intoxicate. Că au obosit să caute în zece părți și că nu mai știu pe cine și ce să creadă... Îmi imaginez că poate vă simțiți uneori îngrijorați, poate triști, nemulțumiți de situație... Cred că cei mai mulți dintre noi au trăirile acestea... Nu tot timpul, doar uneori. Însă vreau să știți că este perfect normal și sănătos să ne simțim și în acest mod. Și da, e firesc să ne simțim îngrijorați pentru cei dragi nouă, pentru bunici, părinți, alte rude expuse, prieteni, mai ales dacă aceștia nu sunt foarte complianți la măsurile recomandate/impuse de autorități sau dacă locul de muncă nu le permite să rămână acasă, în siguranță.
Ne aflăm deja în cea de-a 39 zi de distanțare socială. Presiunea devine tot mai mare, adevărurile despre noi, despre familiile noastre, despre relațiile noastre, despre viața noastră sunt parcă tot mai apăsătoare. Nu mai avem unde să mai fugim... nu mai avem cum să evităm realitatea, contactul, trecutul sau prezentul, pe noi sau pe cei care ne cunosc mai bine decât poate ne-am fi dorit. Rănile atent ascunse până de curând sub make-up-ul unor zâmbete forțate, filtrate prin programe de face-lift electronic, dar și prin comportamente provizorii și de fațadă încep să se inflameze tot mai mult. Apoi încep să bubuie una câte una, împroșcând suferința ascunsă ani de-a rândul peste toți cei din jur. Împroșcăm cu critici la adresa tuturor, de la copii, soți, prieteni, colegi și până la medici și guvernanți. N-aș vrea să fiu în locul niciunuia dintre ei. N-aș vrea să fiu în poziția de a lua decizii prin care să aleg între viață și economie (deci...tot viață), nici între sănătate fizică și cea psiho-afectivă (care sunt interdependente), nici între viața unui vârstnic sau viața unui tânăr. Nici dacă îi țin pe toți fără acces la educație pentru că o parte nu au resursele necesare, prin urmare sunt discriminați, sau îi trimit pe toți să fie educați, cu riscul ca unii dintre ei să rămână orfani sau fără dascăli din cauza contaminării cu Covid-19, virusul crudului-adevăr.
Auzim adesea despre destin, poate încă din copilărie, și îl percepem ca pe ceva ce ne este dat, ca pe o pecete pe care o purtăm toată viața. Uneori pare un blestem, alteori o binecuvântare și parcă ne simțim neputincioși în fața sa. Ei bine, să știți că lucrurile stau un pic diferit. Se pare că nu suntem chiar neputincioși în fața destinului și am să vă explic în cele ce urmează de ce și cum putem să ne rescriem cartea vieții, povestea noastră de viață.