Când începem educația sexuală a copiilor? 

Ce e potrivit să le spunem și ce nu, dar mai ales cum și când? Acestea sunt întrebări care aduc frământări în sinea celor mai mulți dintre părinți. Ne simțim adesea insuficient pregătiți pentru a răspunde unor întrebări de genul:

- De unde vin copiii?
- Cum ajung bebelușii în burta mamei?
- Cum ies din burtică?

   La aceste întrebări nu cred există un răspuns anume recomandat, însă este important să ținem cont de vârsta copilului, de stadiul dezvoltării cognitive în care se află, de nivelul lui de interes față de tema adusă în discuție (copiii pun multe întrebări, însă nu vor la toate răspunsuri elaborate).

   Educația sexuală începe încă din prima clipă de viață, cu simplul fapt de a rosti pe nume organele sexuale: băiețeii au penis, nu cocoșel, puțulică sau alte vietăți, au testicule, nu "ouțe", "prunișoare" sau alte alimente, fetițele au vulvă și vagin, nu "păsărică" sau alte zburătoare și toți oamenii au anus, nu popou, dos sau alte denumiri care acund o jenă de a le rosti. Este important ca prezentarea organelor să fie făcută tot atât de firesc cum facem prezentarea unei mâini, a unui deget sau a picioarelor. Pentru un abuzator, este descurajator să abordeze un copil care cunoaște denumirile medicale ale zonelor sale intime. Exprimarea liberă, dezinvoltă și precisă a copilului indică o educație complexă și o relație bună, de încredere, cu părinții.

   În etapa următoare, a întrebărilor directe, precum cele menționate mai sus, este bine să verificăm, înainte de a ne avânta în explicații elaborate, ce știe copilul. Posibil ca pe undeva, poate în grupul de egali, să fi auzit deja informații, mai mult sau mai puțin corecte, sau chiar să nu știe nimic, caz în care îi oferim informații mai puține, adecvate vârstei, apoi îi lăsăm spațiu pentru a adresa întrebări. Scopul discuției nu este să ne bifăm noi că am informat copilul sau să ne etalăm cunoștințele, ci acela de a oferi copilului doar atâta informație câtă a cerut.

   Este important, de asemenea, să explicăm copiilor noștri care sunt părțile intime și că acelea pot fi atinse doar de ei, de părinți, când îi ajută să se spele (dar și aceasta doar până în vârsta de 6-7 ani), sau cel mult de medic atunci când este necesar, dar asta oricum va fi fost discutat înainte cu părinții. Le putem explica faptul că zonele intime sunt acelea pe care le acoperim atunci când suntem la plajă. Este foarte important să le subliniem acest lucru și să îi încurajăm să vină să ne spună dacă cineva le arată propriile zone intime, dacă le atinge pe ale lui sau dacă i se cere să le atingă pe ale altcuiva.

   Antrenamentul asertiv este o altă modalitate de prevenție a abuzului sexual la copii. Copilul trebuie încurajat să spună NU cu fermitate, apăsat, atunci când limitele sale sunt încălcate. Îi putem explica faptul că e în regulă să asculte de adulții responsabili de ei, însă nu și atunci când aceștia le fac lucruri care le produce suferință.

   Un alt aspect bine de știut despre copii este faptul că autoexplorarea este perfect firească, le permite să își cunoască mai bine corpul, iar a opri copilul din a face asta nu va face decât să îi aducă inhibiții nejustificate și, când ajunge la maturitate, să îi fie afectată viața sexuală. Pe de altă parte, copiii au nevoie ca părinții să le explice faptul că aceste gesturi le va face doar când este singur, nu în prezența altcuiva.

   Pentru a exemplifica toate cele spuse mai sus într-o manieră care să le rămână în memorie, dar fără a le crea imagini pe care nu am dori să le aibă la vârste atât de fragede, puteți să folosiți metafora bobocului de trandafir: luați un boboc de trandafir și da-ți-l copilului să îl privească și să îl descrie. Apoi rugați copilul să desfacă bobocul de trandafir, forțându-l să înflorească mai repede, după care rugați-l să vă descrie cum arată trandafirul forțat să înflorească. La final, îi puteți spune că așa se întâmplă cu fiecare viețuitoare care este forțată să facă lucruri înainte de vreme și că este important ca fiecare lucru să aibă loc la timpul său, în ritmul său propriu (metafora trandafirului îi aparține lui Alexandru Stoian, psihoterapeut jungian pentru copii). Copiii nu au nevoie de explicații dramatice, ci doar de poveste. Sigur, dacă e foarte curios și pune multe întrebări, putem folosi în explicațiile noastre imagini din enciclopediile pentru copii. Au ocazia inclusiv să vadă că există diferențe între sexe și să afle că acest lucru este absolut firesc. 

   De asemenea, este foarte important de știut că diferența între sexualitatea copiilor (care debutează în burtica mamei) și sexualitaea adultului constă în scop: la copii, scopul ei unic este acela de a obține plăcere, este pur și simplu o activitate hedonică, pe când la adult, scopul inițial, cel din copilărie, se suprapune acum cu dorința de a satisface nevoia de reproducere, întrucât organele sexuale au ajuns la maturitate.

   Abia mai târziu, spre pubertate, începând prin jurul vârstei de 9-10 ani (urmăriți mai degrabă ritmul și nivelul de dezvoltare fizică, cognitivă și emoțională a copilului, decât un reper exterior de timp), abordăm teme precum contracepția, riscurile sexului neprotejat, sarcina, identitate sexuală, despre iubire și conectare. Ideal ar fi să le vorbim și despre ce presupune viața de familie, care nu se reduce numai la sex, ci și la a fi responsabil, matur, autonom.
 
   Educația sexuală înseamnă mult mai mult decât educația despre contactul sexual sau organele genitale.

    Așadar, să recapitulăm ce avem de făcut:

  1. Numim corect părțile intime
  2. Îl învățăm cine și în ce contexte are voie să îi atingă zonele intime
  3. Să îl învățăm să spună tare și ferm NU.
  4. Îl încurajăm să anunțe urgent, cel mai de încredere adult din apropiere dacă cineva îi face propuneri inadecvate (le-am exemplificat)
  5. Îi exemplificăm efectul acțiunii de a forța lucrurile prin metafota trandafirului
  6. Îl ajutăm să-și cunoască întregul corp și felul în care acesta funcționează cu ajutorul cărților pentru copii.
  7. Verificăm ce știe și ce nu știe despre subiectul care îl interesează.
  8. Nu ne fâstâcim când vorbim despre asta. Copilul va simți imediat și, în timp, poate interioriza acest comportament (adică va manifesta și el un comportament fâstâcit în legătură cu sexualitate, întrucât o va percepe ca pe ceva rușinos).  
  9. Nu dăm mai multe detalii decât cere copilul sau decât are nevoie la vârsta sa.
  10. Nu ne apucăm să descriem tipurile de sex, poziții copiilor!!! Nu este absolut deloc relevant pentru ei asta.
  11. Despre metodele de protecție și contracepție se discută odată cu intrarea lor la pubertate. Moment în care vom relua metafora trandafirului.   
  12. Poate cel mai important de transmis copiilor noștri este faptul că un copil e bine să rezulte din IUBIREA dintre doi ADULȚI, întrucât viața de cuplu nu înseamnă doar sex, ci conectare, iubire, respect, generozitate, încredere.

   Există totuși unele persoane care se opun cu vehemență introducerii educației sexuale în școală, iar acest lucru este probabil și o reacție - total fundamentată de altfel - la unele manuale / cărți de educație sexuală care au fost concepute fără a se ține cont de măsura și tipul de informații necesare unui copil în diversele etape de vârstă. Este drept că educația sexuală este în responsabilitatea părinților. Totuși, statisticile arată faptul că părinții din toată lumea, nu doar din țara noastră sau din Europa, neglijează acest aspect, prin urmare, avem de a face cu prea mulți copii abuzați sexual și cu prea multe sarcini nedorite, mai ales în perioada adolescenței. Copiii trebuie protejați, iar dacă părinții nu reușesc să facă asta suficient de eficient, instituțiile abilitate au responsabilitatea de a prelua această sarcină. Prin urmare, educația sexuală în școală este necesară, însă nu cu scopul de a sexualiza copilăria, ci cu scopul de a oferi informații ponderate și adaptate fiecărei vârste.

   M-am înfiorat când am citit rezultatele unui studiu cu privire la prevalența abuzurilor sexuale în perioada copilăriei. Redau doar un paragraf: ”În ceea ce priveşte Europa(...)o proporţie situată între 10 şi 20 % dintre copii sunt agresaţi sexual în timpul copilăriei lor. Totuşi, această pondere este subevaluată, deoarece majoritatea victimelor nu au capacităţile necesare pentru a înţelege ce li s-a întâmplat, iar multor dintre aceste victime fie le este ruşine de ceea ce li s-a întâmplat, fie sunt manipulate ori ameninţate de abuzator. Incestul, exploatarea sexuală, pornografia, prostituţia sau traficul sunt numai câteva dintre formele pe care le ia abuzul sexual în Europa.” (S.M. Rădulescu, 2010). Iar în Canada, 1 din 6 băieți și 1 din 4 fete sunt abuzați/abuzate sexual înainte de împlinirea vârstei de 18 ani!!! Iar acestea sunt doar cazurile declarate! Găsiți întregul studiu aici.

    Informații valoroase cu privire la vulnerabilitatea copiilor în fața abuzului sexual găsiți aici . Veți afla, printre altele, cum reacționează copiii în fiecare etapă a dezvoltării cognitive la invitațiile nepotrivite ale adulților nu tocmai binevoitori.

   Mi-aș dori tare mult ca noi, părinții, să învățăm să ne privim atent copilul și să îl ascultăm activ, astfel încât să putem aprecia momentul în care este optim să purtăm o discuție despre sexualitate, să putem percepe nevoia lui cunoaștere, dar și măsura în care are nevoie să primească informațiile, să explorăm lumea lui prin întrebări deschise (adică acelea care îi permit să dezvolte un subiect), astfel încât să nu îi strivim curiozitatea dându-i mai mult decât e pregătit să primească.
 
   Mult succes să avem! ❤️

 

*Image by Gerd Altmann from Pixabay.

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

Înainte de a explica pe larg ce înseamnă iertarea, am să povestesc o întâmplare. Cândva, Luca, fiul meu în vârstă de 7 ani, m-a întrebat: “Mami, de ce unii copii nu își ascultă corpul?”. Mi-a povestit despre un prieten mai mare decât el cu vreo 2 ani care tot amâna să meargă la toaletă, deși abia se mai putea ține. Atunci i-am spus că nu toți părinții știu despre importanța de a-ți asculta corpul, așa cum nu știu despre multe altele, iar din această cauză nu au putut să îi învețe pe copilașii lor lucrurile acestea. El era contrariat cum de nu știu. Atunci i-am spus că, atunci când era el foarte mic, nici eu nu știam așa de multe.
Ce se naște în sufletul unui copil când părinții lui se ceartă sau, mai grav, când există violență domestică? Cum se simte un copil care devine obiect de șantaj pentru unul sau altul dintre părinți? Ce învață un băieței de la tatăl lui care îi abuzează soția sau o fetiță de la mama sa care se lasă abuzată?
   Moștenirea Prințului Curaj este o poveste dedicată celor mici, dar și celor mari, care se confruntă cu diverse frici (și nu mă refer la fricile acelea sănătoase, justificate, ci la fricile iraționale). Ea este disponibilă și în format audio pe grupul de Facebook ”Părinți pe sârmă” (grup de suport pentru părinți, cadre didactice sau orice persoană care se ocupă de creșterea și îngrijirea viitoarelor generații).    Vă recomand să rămâneți în liniște după ce copilul a ascultat-o, să îi lasați spațiul necesar procesării informațiilor și să nu discutați pe marginea ei. Dacă va dori copilul să spună ceva, ascultați-l și atât. Cel mult, îl puteți încuraja să deseneze ce simte el în legătură cu cele auzite. Nu îi sugerați niciun desen. Permiteți-i să își exprime liber trăirile și gândurile.