Lecția umanității: recunoștința

   V-ați întrebat vreodată oare ce ne facem să risipim atât de mult?

   În spate acestui comportament se află blocajul la o vârstă emoțională mică. Pentru că atunci când suntem copii, nefiind încă bine conturată identitatea de sine, avem tendința să ne identificăm cu oamenii din jurul nostru, cu personajele de poveste, cu eroii din desenele animate și alții. Pentru un copil, comportamentul este absolut firesc, însă nu și pentru un adult. Dacă am avut șansa de a depăși cu bine fiecare etapă a dezvoltării noastre, atunci vom fi ajuns la vârsta de adult tânăr (adică aproximativ 24 de ani) cu identitatea de sine clarificată. Însă, în cele mai multe dintre cazuri, din cauza istoriei personale, din cauza contextului social și istoric în care s-a aflat societatea noastră a fost aproape imposibil ca această maturizare să aibă loc (și am mai vorbit în alte articole despre modul în care am fost afectați de cele două războaie mondiale, apoi de regimul dictatorial, de exemplu aici). Astfel că, de cele mai multe ori, imaginea celor în necaz trezește în noi, pe lângă compasiune, și teamă, teamă de a nu ajunge și noi ca ei. Simțim teamă pentru că ne identificăm cu ei. Iar identificarea nu are nimic de a face cu empatia. Empatia este capacitatea de a ne imagina cum ar putea să se simtă cel din fața noastră, însă fiindu-ne foarte clar că experiența lui nu ne aparține. Când aceste lucruri ne sunt clare, atunci frica nu își poate găsi loc în sufletele noastre.

   Un alt motiv pentru care mai risipim este că imităm. Ne lăsăm purtați de cutuma culturală, de modelul social și familial și... imităm. Imităm pentru că nu am învățat să ne întrebăm: ”care e sensul să fac ce fac?”. Imităm pentru că uităm să trăim în prezent, pentru că ne lăsăm purtați de val, un val al altora, nu de noi înșine. Uităm să ne folosim darul cel mai de preț pe care l-am primit: liberul arbitru.

   Mă tot întrebam în ultima vreme: oare cum de am permis noi, ca specie, să ne lăsăm atât de puternic cuprinși de vanitate și lăcomie? Și am aflat că facem asta atunci când am fost deprivați emoțional. Pentru că atunci când rezervorul afectivității este gol, avem tendința să punem în el lucruri... acele lucruri pe care au încercat și părinții noștri să le pună. Și apoi, ajuns adolescenți sau chiar adulți, căutând acel ceva ce lipsește, am încercat să umplem golul cu ce am văzut în jur, poate cu mancare în exces, alcool, cumpărături în exces, poate chiar cu droguri ori alte vicii. Doar că toate au căzut pe jos pentru că ele nu încap acolo, nu se potrivesc în locul în care simțim goliciunea. Oricât am pune, tot nu vor potoli foamea de iubire, de conectare, de afectivitate. Cel mult ne vor anestezia pentru o scurtă vreme sufletul.

   Pe de altă parte, fără aceste experiențe, poate că nu am fi azi aici, nu am avea confortul actual, cunoștințele actuale, nu am fi cine suntem azi... sau poate nu am fi deloc. Poate că sensul este să învățăm una din cele mai frumoase lecții: recunoștința. Și, dacă mergem pe firul istoriei înapoi, iar ca să simplificăm, vom merge pe firul biblic, ajungem la Adam și Eva. Nici ei nu au putut fi recunoscători pentru ceea ce au avut. Prin urmare, au simțit că ceea ce li s-a oferit este insuficient. Această insuficiență s-a perpetuat până în zilele noastre. Oamenii s-au ucis între ei pentru că nu au putut aprecia ceea ce au, pentru că li s-a părut că e insuficient. Se poartă încă războaie pentru unora nu le ajunge ce au. Pentru că vrem mai mult comparativ cu ceilalți și nu în colaborare cu ei. Ne comparăm cu ceilalți pentru că nici noi înșine nu mai suntem suficienți.

   Să ne umplem, așadar, sufletele cu iubire, conectare cu cei dragi, timp special cu sine, timp special cu familia, dar și cu recunoștință. Doar așa vom avea suficiente resurse pentru a fi generoși din inimă, nu doar pentru imagine. Pentru că din prea-gol nu poți oferi nimic, doar din prea-plin. 

   Voi pentru ce vă simțiți recunoscători?

*Sursa imaginii: https://pixabay.com