Lecția umanității: recunoștința

   Perioada sărbătorilor ne apropie sufletește unii de alții, trezind compasiunea în fiecare din noi. Și totuși, privind atent, îmi este greu să nu observ un comportament ambivalent: pe de o parte privim cu multă compasiune către cei mai puțin binecuvântați de soartă, iar pe de altă parte, risipim. Risipim din toate punctele de vedere; risipim sănătate, risipim energie, risipim resurse de toate felurile.

   V-ați întrebat vreodată oare ce ne facem să risipim atât de mult?

   În spate acestui comportament se află blocajul la o vârstă emoțională mică. Pentru că atunci când suntem copii, nefiind încă bine conturată identitatea de sine, avem tendința să ne identificăm cu oamenii din jurul nostru, cu personajele de poveste, cu eroii din desenele animate și alții. Pentru un copil, comportamentul este absolut firesc, însă nu și pentru un adult. Dacă am avut șansa de a depăși cu bine fiecare etapă a dezvoltării noastre, atunci vom fi ajuns la vârsta de adult tânăr (adică aproximativ 24 de ani) cu identitatea de sine clarificată. Însă, în cele mai multe dintre cazuri, din cauza istoriei personale, din cauza contextului social și istoric în care s-a aflat societatea noastră a fost aproape imposibil ca această maturizare să aibă loc (și am mai vorbit în alte articole despre modul în care am fost afectați de cele două războaie mondiale, apoi de regimul dictatorial, de exemplu aici). Astfel că, de cele mai multe ori, imaginea celor în necaz trezește în noi, pe lângă compasiune, și teamă, teamă de a nu ajunge și noi ca ei. Simțim teamă pentru că ne identificăm cu ei. Iar identificarea nu are nimic de a face cu empatia. Empatia este capacitatea de a ne imagina cum ar putea să se simtă cel din fața noastră, însă fiindu-ne foarte clar că experiența lui nu ne aparține. Când aceste lucruri ne sunt clare, atunci frica nu își poate găsi loc în sufletele noastre.

   Un alt motiv pentru care mai risipim este că imităm. Ne lăsăm purtați de cutuma culturală, de modelul social și familial și... imităm. Imităm pentru că nu am învățat să ne întrebăm: ”care e sensul să fac ce fac?”. Imităm pentru că uităm să trăim în prezent, pentru că ne lăsăm purtați de val, un val al altora, nu de noi înșine. Uităm să ne folosim darul cel mai de preț pe care l-am primit: liberul arbitru.

   Mă tot întrebam în ultima vreme: oare cum de am permis noi, ca specie, să ne lăsăm atât de puternic cuprinși de vanitate și lăcomie? Și am aflat că facem asta atunci când am fost deprivați emoțional. Pentru că atunci când rezervorul afectivității este gol, avem tendința să punem în el lucruri... acele lucruri pe care au încercat și părinții noștri să le pună. Și apoi, ajuns adolescenți sau chiar adulți, căutând acel ceva ce lipsește, am încercat să umplem golul cu ce am văzut în jur, poate cu mancare în exces, alcool, cumpărături în exces, poate chiar cu droguri ori alte vicii. Doar că toate au căzut pe jos pentru că ele nu încap acolo, nu se potrivesc în locul în care simțim goliciunea. Oricât am pune, tot nu vor potoli foamea de iubire, de conectare, de afectivitate. Cel mult ne vor anestezia pentru o scurtă vreme sufletul.

   Pe de altă parte, fără aceste experiențe, poate că nu am fi azi aici, nu am avea confortul actual, cunoștințele actuale, nu am fi cine suntem azi... sau poate nu am fi deloc. Poate că sensul este să învățăm una din cele mai frumoase lecții: recunoștința. Și, dacă mergem pe firul istoriei înapoi, iar ca să simplificăm, vom merge pe firul biblic, ajungem la Adam și Eva. Nici ei nu au putut fi recunoscători pentru ceea ce au avut. Prin urmare, au simțit că ceea ce li s-a oferit este insuficient. Această insuficiență s-a perpetuat până în zilele noastre. Oamenii s-au ucis între ei pentru că nu au putut aprecia ceea ce au, pentru că li s-a părut că e insuficient. Se poartă încă războaie pentru unora nu le ajunge ce au. Pentru că vrem mai mult comparativ cu ceilalți și nu în colaborare cu ei. Ne comparăm cu ceilalți pentru că nici noi înșine nu mai suntem suficienți.

   Să ne umplem, așadar, sufletele cu iubire, conectare cu cei dragi, timp special cu sine, timp special cu familia, dar și cu recunoștință. Doar așa vom avea suficiente resurse pentru a fi generoși din inimă, nu doar pentru imagine. Pentru că din prea-gol nu poți oferi nimic, doar din prea-plin. 

   Voi pentru ce vă simțiți recunoscători?

 

*Sursa imaginii: https://pixabay.com 

 

 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Trăim cu toții într-o lume aflată într-o continuă mișcare, plină de evenimente care se succed pe nerespirate. Parcă nici nu ne rămâne răgaz să le contemplăm, să le procesăm. Viața însăși parcă se grăbește… sau poate că noi ne grăbim prin viață. Încotro? Încotro fugim cu așa nesaț? Sau, poate ar fi potrivit să ne întrebăm DE CE anume fugim cu atâta înverșunare? Ce din viața noastră e atât de înspăimântător încât ne face să fugim din calea sa până rămânem fără vlagă? Fugim spre, de, din și prin relații. Nici nu mai știm ce vrem.De cele mai multe ori, fugim de părți ale Sinelui nostru, părți oglindite în relații, părți care încă simt durere, părți care se tem, părți care simt furie… sunt părți care au o poveste ce se vrea rostită. Par înspăimântătoare la prima vedere, însă dacă am ști ce comori ascund dincolo de aparențe… Acolo sunt părți din viață, comorile din umbră. Acolo găsim acel spațiu sacru pe unde țâșnește înțelepciunea. Acolo, printre acele părți de care fugim zi de zi cu atâta încăpățânare, se află balsamul de care avem nevoie pentru a ne alina rănile din relații, precum și rănile oglindite în relații.Prin aceste părți rătăcite se află o bună parte din creativitatea noastră.  
Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)

Articole

  Ți se întâmplă frecvent ca la anumite tipuri de situații, în special cele create de copilul tău, să reacționezi altfel decât ți-ai fi dorit? Ai simțit că pierzi controlul asupra propriului tău comportament și că un văl de emoții parcă îți inundă capul și-ți încețoșează mintea?      
Trăim vremuri cutremurătoare. Când ne uităm p-afară, viața parcă a amuțit. Prin case bingăne tehnologia de știri și informații alarmante. Ți-arunci o privire peste graniță, la cei un pic mai avansați tehnologic, la frații un pic mai maturi și mai bine ocrotiți de părinții lor - statul, însă nu găsești speranță. Ba mai tare îngheți privind la cele ce se petrec acolo. Vezi spitalele și medicii copleșiți de neputință, auzi rudele sau prietenii de prin alte țări, mai dezvoltate decât a ta, povestind cu disperare despre cât sunt de mult depășite toate sistemele, că nu mai au de unde cumpăra alimente, că nu mai au voie să iasă, că în China armata face ravagii, că cine nu se supune face închisoare, că dacă stai în casă mori cu zile, că ambulanțele nu vin... Apoi îți apare live-ul acela al bietului om care a stat în casa cu sora moartă 24 de ore...pentru că nu a avut cine să vină să ridice cadavrul... Ce salvare a vieții? PANICĂ. 
A fost o dată, ca niciodată, un gândăcel miiiic, mic de tot, atât de mic încât nu se putea vedea cu ochiul liber. El trăia pe planeta Wu-Wu-Zi, alături de toată familia lui. Avea acolo o mulțime de prieteni și colegi pe care tare mult îi îndrăgea. Se jucau împreună din zori și până în seară. În joaca lor ei învățau o mulțime de lucruri noi despre planeta pe care trăiau și inventau tot felul de mașinării care mai de care mai spectaculoase.