Lecția umanității: recunoștința

   Perioada sărbătorilor ne apropie sufletește unii de alții, trezind compasiunea în fiecare din noi. Și totuși, privind atent, îmi este greu să nu observ un comportament ambivalent: pe de o parte privim cu multă compasiune către cei mai puțin binecuvântați de soartă, iar pe de altă parte, risipim. Risipim din toate punctele de vedere; risipim sănătate, risipim energie, risipim resurse de toate felurile.

   V-ați întrebat vreodată oare ce ne facem să risipim atât de mult?

   În spate acestui comportament se află blocajul la o vârstă emoțională mică. Pentru că atunci când suntem copii, nefiind încă bine conturată identitatea de sine, avem tendința să ne identificăm cu oamenii din jurul nostru, cu personajele de poveste, cu eroii din desenele animate și alții. Pentru un copil, comportamentul este absolut firesc, însă nu și pentru un adult. Dacă am avut șansa de a depăși cu bine fiecare etapă a dezvoltării noastre, atunci vom fi ajuns la vârsta de adult tânăr (adică aproximativ 24 de ani) cu identitatea de sine clarificată. Însă, în cele mai multe dintre cazuri, din cauza istoriei personale, din cauza contextului social și istoric în care s-a aflat societatea noastră a fost aproape imposibil ca această maturizare să aibă loc (și am mai vorbit în alte articole despre modul în care am fost afectați de cele două războaie mondiale, apoi de regimul dictatorial, de exemplu aici). Astfel că, de cele mai multe ori, imaginea celor în necaz trezește în noi, pe lângă compasiune, și teamă, teamă de a nu ajunge și noi ca ei. Simțim teamă pentru că ne identificăm cu ei. Iar identificarea nu are nimic de a face cu empatia. Empatia este capacitatea de a ne imagina cum ar putea să se simtă cel din fața noastră, însă fiindu-ne foarte clar că experiența lui nu ne aparține. Când aceste lucruri ne sunt clare, atunci frica nu își poate găsi loc în sufletele noastre.

   Un alt motiv pentru care mai risipim este că imităm. Ne lăsăm purtați de cutuma culturală, de modelul social și familial și... imităm. Imităm pentru că nu am învățat să ne întrebăm: ”care e sensul să fac ce fac?”. Imităm pentru că uităm să trăim în prezent, pentru că ne lăsăm purtați de val, un val al altora, nu de noi înșine. Uităm să ne folosim darul cel mai de preț pe care l-am primit: liberul arbitru.

   Mă tot întrebam în ultima vreme: oare cum de am permis noi, ca specie, să ne lăsăm atât de puternic cuprinși de vanitate și lăcomie? Și am aflat că facem asta atunci când am fost deprivați emoțional. Pentru că atunci când rezervorul afectivității este gol, avem tendința să punem în el lucruri... acele lucruri pe care au încercat și părinții noștri să le pună. Și apoi, ajuns adolescenți sau chiar adulți, căutând acel ceva ce lipsește, am încercat să umplem golul cu ce am văzut în jur, poate cu mancare în exces, alcool, cumpărături în exces, poate chiar cu droguri ori alte vicii. Doar că toate au căzut pe jos pentru că ele nu încap acolo, nu se potrivesc în locul în care simțim goliciunea. Oricât am pune, tot nu vor potoli foamea de iubire, de conectare, de afectivitate. Cel mult ne vor anestezia pentru o scurtă vreme sufletul.

   Pe de altă parte, fără aceste experiențe, poate că nu am fi azi aici, nu am avea confortul actual, cunoștințele actuale, nu am fi cine suntem azi... sau poate nu am fi deloc. Poate că sensul este să învățăm una din cele mai frumoase lecții: recunoștința. Și, dacă mergem pe firul istoriei înapoi, iar ca să simplificăm, vom merge pe firul biblic, ajungem la Adam și Eva. Nici ei nu au putut fi recunoscători pentru ceea ce au avut. Prin urmare, au simțit că ceea ce li s-a oferit este insuficient. Această insuficiență s-a perpetuat până în zilele noastre. Oamenii s-au ucis între ei pentru că nu au putut aprecia ceea ce au, pentru că li s-a părut că e insuficient. Se poartă încă războaie pentru unora nu le ajunge ce au. Pentru că vrem mai mult comparativ cu ceilalți și nu în colaborare cu ei. Ne comparăm cu ceilalți pentru că nici noi înșine nu mai suntem suficienți.

   Să ne umplem, așadar, sufletele cu iubire, conectare cu cei dragi, timp special cu sine, timp special cu familia, dar și cu recunoștință. Doar așa vom avea suficiente resurse pentru a fi generoși din inimă, nu doar pentru imagine. Pentru că din prea-gol nu poți oferi nimic, doar din prea-plin. 

   Voi pentru ce vă simțiți recunoscători?

 

*Sursa imaginii: https://pixabay.com 

 

 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

V-ați întrebat vreodată de ce unii copii au un comportament temător, în vreme ce alții manifestă inițiativă? Dar cum de unii copii când vine mama să îi ia de la grădiniță nici nu o bagă în seamă, ba chiar se prefac că nu o văd, în vreme ce alții sar entuziasmați în brațele ei? Cum de unii copii plâng tare, inconsolabil, când nu o văd pe mama lor în preajmă, în vreme ce alții varsă două lacrimi apoi merg la joacă voioși, iar alții nu au niciun fel de dificultate cu plecarea mamei și merg imediat la joacă?
Vorbeam la un moment dat despre a da, a primi și a cere în relațiile de egalitate, dar și despre măsura în care este potrivit să oferim în relațiile de subordonare. Relația părinte copil însă este una deosebită, întrucât aici părintele oferă copilului și atât. El nu are pretenții, nu are așteptări. Desigur, oferă ceea ce are nevoie copilul, nu ce are nevoie el să ofere, și îi oferă ponderat, nu în exces, nu mai mult decât are nevoie copilul să primească, am mai vorbit despre asta aici. 
Înainte de a explica pe larg ce înseamnă iertarea, am să povestesc o întâmplare. Cândva, Luca, fiul meu în vârstă de 7 ani, m-a întrebat: “Mami, de ce unii copii nu își ascultă corpul?”. Mi-a povestit despre un prieten mai mare decât el cu vreo 2 ani care tot amâna să meargă la toaletă, deși abia se mai putea ține. Atunci i-am spus că nu toți părinții știu despre importanța de a-ți asculta corpul, așa cum nu știu despre multe altele, iar din această cauză nu au putut să îi învețe pe copilașii lor lucrurile acestea. El era contrariat cum de nu știu. Atunci i-am spus că, atunci când era el foarte mic, nici eu nu știam așa de multe.