Bunicii, izvor nesecat de iubire pentru nepoți

Cine sunt bunicii copilului?

Ce rol au ei în viața copilului?

Ce rol le acordăm noi în viața copilului?

Ni se întâmplă poate adesea să ne supărăm pe ei, pe bunicii copiilor noștri, ba că le dau prea multe dulciuri, ba că le fac toate mofturile, ba că îi culcă prea târziu, însă pierdem din vedere cine sunt ei... Bunicii sunt rădăcinile lor, sunt seva din care se trag copiii noștri, sunt cufărul misterelor familiei, a poveștilor fascinante dintr-o lume a unor timpuri îndepărtate. Bunicii sunt cei în prezența cărora copiii au curaj să facă pozne, să își exploreze creativitatea, sunt cei de la care își iau tot ce nu reușesc să își ia de la părinți, în mod special răsfăț; și mă refer la răsfățul acela dulce, hrănitor, după care tânjim toți din când în când.  

Într-o zi, formatoarea mea, Mara Priceputu, a spus: “bunicii au scris în fișa postului să răsfețe copiii”. Am fost surprinsă de afirmația ei și m-am întrebat: cum? Asta nu le va afecta cumva comportamentul? Atunci, ea a adus în discuție ideea încurcăturilor de roluri între bunici și părinți. Și aș vrea să mă opresc un pic asupra acestui aspect.

Bunicii nu sunt responsabili să îi crească pe copiii noștri, să îi educe în locul nostru, decât dacă noi le oferim acest rol, iar ei îl primesc. Poate ar fi de privit la faptul că,  dacă am luat o astfel de decizie, ar fi bine să ne-o asumăm și să ne ajustăm așteptările.

Bunicii însă ne pot ajuta pe noi, ca părinți, din rolul lor de bunici. Iar asta pentru copii va fi cu adevărat o binecuvântare.

O persoană care se simte valorizată în rolul său, nu va simți nevoia să ia rolul altcuiva. Așadar, un bunic care se simte bine în rolul său de bunic, nu va concura cu fiul sau fiica sa pentru “scaunul” de părinte.

Este adevărat că, uneori, percepția lor este că au eșuat ca părinți, astfel că, inconștient, apare nevoia arzătoare de a repara acest lucru. Astfel de gânduri sunt împovărătoare, iar acolo unde nu există acceptarea trecutului, singura cale de a se despovăra este să facă lucrurile mai bine, supracompensând adesea în relația cu nepoții lor.

Mai există și situația în care bunicii copiilor noștri se află într-o stare de neacceptare a maturității noastre. Uită că suntem adulți și, inconștient, vor să rămânem copii. În această dorință se pot ascunde multe suferințe sufletești: fie nevoia de conectare cu propriul copil interior blocat la o vârstă emoțională mică, fie pentru că, odată cu plecarea de a acasă a copiilor, își simt cuibul gol și paravanul din relația lor de cuplu dispărut, luând astfel contact cu o realitate care îi doare, etc.

Ce faci cu toate acestea?

Cum zicea draga mea Mara, mentora mea, “îți ții scaunul de părinte bine lipit de fund!”. Din scaunul meu de părinte, asta se traduce astfel:

- sunt un părinte conștient, atent să contribuie zi de zi la consolidarea relației sale cu fiul sau cu fiica;

- trasez limite ferme, dar cu blândețe, atât copilului, cât și bunicilor;

- iert și vindec trecutul;

- exersez recunoștința;

- îi valorizez pe bunici, în loc să îi critic;

- îmi învăț copilul să îi respecte, să îi valorizeze, dar și să observe diferențele de mentalitate și limitele lor, pe care le vom privi cu toții cu multă compasiune, nu dispreț.

Să ne bucurăm, așadar, de bunicii copiilor noștri, cât îi avem pe lângă noi, așa cum sunt ei, poate stângaci, poate încăpățânți, poate neinformați și cu mentalitate învechită, dar cu singuranță bine intenționați și plini de iubire. Să nu privăm copiii de această iubire hrănitoare. Lăsați copiii să aibă propria lor relație cu bunicii lor. Cândva, aceasta va fi o mare, mare resursă pentru ei.

Bunicii nu strică un copil, ci doar îl iubesc.

Voi cum sunteți cu bunicii copiilor voștri? :)


*Sursa imaginii: https://pixabay.com 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
Suntem la finalul lunii septembrie și, pare-se, tema adaptării copilului la grădiniță a devenit un subiect foarte arzător. Și simt să încep articolul meu cu un mare și adânc oftat. Un oftat cât să vă cuprindă pe toți care oftați în zilele astea. OOOOOFFFFF… of, grădinița asta, bat-o vina de grădiniță! Sau de creșă.   În același timp, drag părinte care îți duci copilul la grădiniță sau la creșă, îți propun să te oprești o clipă și să privești și înăuntrul tău și să observi: cât din ceea ce se întâmplă e cu adevărat amenințător și nepotrivit acolo unde îți duci copilul și cât e doar vreo veche rană a ta pe care o proiectezi pe copilul tău? cât din frica și suferința ta este despre copil și cât e despre tine și experiențele tale timpurii cu grădinița?

Articole

   Am constatat pe multe dintre grupurile de părinți, dar și pe multe dintre site-urile de parenting o mulțime de ghiduri de self help. Și sunt toate foarte utile, mai ales că fiecare din noi cred că ne-am spus cel puțin o dată: ”bine, bine...am înțeles că aici greșesc, dar cum pot să fac diferit și cum pot să fac să nu mai repet?”. Există o nevoie imensă de a primi rețete, hint-uri de „cum să fac” și este extraordinar că le și găsim cu multă ușurință.
Ne aflăm deja în cea de-a 39 zi de distanțare socială. Presiunea devine tot mai mare, adevărurile despre noi, despre familiile noastre, despre relațiile noastre, despre viața noastră sunt parcă tot mai apăsătoare. Nu mai avem unde să mai fugim... nu mai avem cum să evităm realitatea, contactul, trecutul sau prezentul, pe noi sau pe cei care ne cunosc mai bine decât poate ne-am fi dorit. Rănile atent ascunse până de curând sub make-up-ul unor zâmbete forțate, filtrate prin programe de face-lift electronic, dar și prin comportamente provizorii și de fațadă încep să se inflameze tot mai mult. Apoi încep să bubuie una câte una, împroșcând suferința ascunsă ani de-a rândul peste toți cei din jur. Împroșcăm cu critici la adresa tuturor, de la copii, soți, prieteni, colegi și până la medici și guvernanți. N-aș vrea să fiu în locul niciunuia dintre ei. N-aș vrea să fiu în poziția de a lua decizii prin care să aleg între viață și economie (deci...tot viață), nici între sănătate fizică și cea psiho-afectivă (care sunt interdependente), nici între viața unui vârstnic sau viața unui tânăr. Nici dacă îi țin pe toți fără acces la educație pentru că o parte nu au resursele necesare, prin urmare sunt discriminați, sau îi trimit pe toți să fie educați, cu riscul ca unii dintre ei să rămână orfani sau fără dascăli din cauza contaminării cu Covid-19, virusul crudului-adevăr.
Într-o zi, o mămică îmi vorbea despre cât de copleșitoare sunt emoțiile care însoțesc finalul concediului de maternitate, că pe de o parte se bucură, simte nerăbdare să revină în câmpul muncii, însă pe de altă parte se îngrijorează pentru copilaș. Apoi se simte vinovată pentru că și-a permis asemenea gânduri.