Bunicii, izvor nesecat de iubire pentru nepoți

Ni se întâmplă poate adesea să ne supărăm pe ei, pe bunicii copiilor noștri, ba că le dau prea multe dulciuri, ba că le fac toate mofturile, ba că îi culcă prea târziu, însă pierdem din vedere cine sunt ei... Bunicii sunt rădăcinile lor, sunt seva din care se trag copiii noștri, sunt cufărul misterelor familiei, a poveștilor fascinante dintr-o lume a unor timpuri îndepărtate. Bunicii sunt cei în prezența cărora copiii au curaj să facă pozne, să își exploreze creativitatea, sunt cei de la care își iau tot ce nu reușesc să își ia de la părinți, în mod special răsfăț; și mă refer la răsfățul acela dulce, hrănitor, după care tânjim toți din când în când.  

Într-o zi, formatoarea mea, Mara Priceputu, a spus: “bunicii au scris în fișa postului să răsfețe copiii”. Am fost surprinsă de afirmația ei și m-am întrebat: cum? Asta nu le va afecta cumva comportamentul? Atunci, ea a adus în discuție ideea încurcăturilor de roluri între bunici și părinți. Și aș vrea să mă opresc un pic asupra acestui aspect.

Bunicii nu sunt responsabili să îi crească pe copiii noștri, să îi educe în locul nostru, decât dacă noi le oferim acest rol, iar ei îl primesc. Poate ar fi de privit la faptul că,  dacă am luat o astfel de decizie, ar fi bine să ne-o asumăm și să ne ajustăm așteptările.

Bunicii însă ne pot ajuta pe noi, ca părinți, din rolul lor de bunici. Iar asta pentru copii va fi cu adevărat o binecuvântare.

O persoană care se simte valorizată în rolul său, nu va simți nevoia să ia rolul altcuiva. Așadar, un bunic care se simte bine în rolul său de bunic, nu va concura cu fiul sau fiica sa pentru “scaunul” de părinte.

Este adevărat că, uneori, percepția lor este că au eșuat ca părinți, astfel că, inconștient, apare nevoia arzătoare de a repara acest lucru. Astfel de gânduri sunt împovărătoare, iar acolo unde nu există acceptarea trecutului, singura cale de a se despovăra este să facă lucrurile mai bine, supracompensând adesea în relația cu nepoții lor.

Mai există și situația în care bunicii copiilor noștri se află într-o stare de neacceptare a maturității noastre. Uită că suntem adulți și, inconștient, vor să rămânem copii. În această dorință se pot ascunde multe suferințe sufletești: fie nevoia de conectare cu propriul copil interior blocat la o vârstă emoțională mică, fie pentru că, odată cu plecarea de a acasă a copiilor, își simt cuibul gol și paravanul din relația lor de cuplu dispărut, luând astfel contact cu o realitate care îi doare, etc.

Ce faci cu toate acestea?

Cum zicea draga mea Mara, mentora mea, “îți ții scaunul de părinte bine lipit de fund!”. Din scaunul meu de părinte, asta se traduce astfel:

- sunt un părinte conștient, atent să contribuie zi de zi la consolidarea relației sale cu fiul sau cu fiica;

- trasez limite ferme, dar cu blândețe, atât copilului, cât și bunicilor;

- iert și vindec trecutul;

- exersez recunoștința;

- îi valorizez pe bunici, în loc să îi critic;

- îmi învăț copilul să îi respecte, să îi valorizeze, dar și să observe diferențele de mentalitate și limitele lor, pe care le vom privi cu toții cu multă compasiune, nu dispreț.

Să ne bucurăm, așadar, de bunicii copiilor noștri, cât îi avem pe lângă noi, așa cum sunt ei, poate stângaci, poate încăpățânți, poate neinformați și cu mentalitate învechită, dar cu singuranță bine intenționați și plini de iubire. Să nu privăm copiii de această iubire hrănitoare. Lăsați copiii să aibă propria lor relație cu bunicii lor. Cândva, aceasta va fi o mare, mare resursă pentru ei.

Bunicii nu strică un copil, ci doar îl iubesc.

Voi cum sunteți cu bunicii copiilor voștri? :)


*Sursa imaginii: https://pixabay.com