Bunicii, izvor nesecat de iubire pentru nepoți

Cine sunt bunicii copilului?

Ce rol au ei în viața copilului?

Ce rol le acordăm noi în viața copilului?

Ni se întâmplă poate adesea să ne supărăm pe ei, pe bunicii copiilor noștri, ba că le dau prea multe dulciuri, ba că le fac toate mofturile, ba că îi culcă prea târziu, însă pierdem din vedere cine sunt ei... Bunicii sunt rădăcinile lor, sunt seva din care se trag copiii noștri, sunt cufărul misterelor familiei, a poveștilor fascinante dintr-o lume a unor timpuri îndepărtate. Bunicii sunt cei în prezența cărora copiii au curaj să facă pozne, să își exploreze creativitatea, sunt cei de la care își iau tot ce nu reușesc să își ia de la părinți, în mod special răsfăț; și mă refer la răsfățul acela dulce, hrănitor, după care tânjim toți din când în când.  

Într-o zi, formatoarea mea, Mara Priceputu, a spus: “bunicii au scris în fișa postului să răsfețe copiii”. Am fost surprinsă de afirmația ei și m-am întrebat: cum? Asta nu le va afecta cumva comportamentul? Atunci, ea a adus în discuție ideea încurcăturilor de roluri între bunici și părinți. Și aș vrea să mă opresc un pic asupra acestui aspect.

Bunicii nu sunt responsabili să îi crească pe copiii noștri, să îi educe în locul nostru, decât dacă noi le oferim acest rol, iar ei îl primesc. Poate ar fi de privit la faptul că,  dacă am luat o astfel de decizie, ar fi bine să ne-o asumăm și să ne ajustăm așteptările.

Bunicii însă ne pot ajuta pe noi, ca părinți, din rolul lor de bunici. Iar asta pentru copii va fi cu adevărat o binecuvântare.

O persoană care se simte valorizată în rolul său, nu va simți nevoia să ia rolul altcuiva. Așadar, un bunic care se simte bine în rolul său de bunic, nu va concura cu fiul sau fiica sa pentru “scaunul” de părinte.

Este adevărat că, uneori, percepția lor este că au eșuat ca părinți, astfel că, inconștient, apare nevoia arzătoare de a repara acest lucru. Astfel de gânduri sunt împovărătoare, iar acolo unde nu există acceptarea trecutului, singura cale de a se despovăra este să facă lucrurile mai bine, supracompensând adesea în relația cu nepoții lor.

Mai există și situația în care bunicii copiilor noștri se află într-o stare de neacceptare a maturității noastre. Uită că suntem adulți și, inconștient, vor să rămânem copii. În această dorință se pot ascunde multe suferințe sufletești: fie nevoia de conectare cu propriul copil interior blocat la o vârstă emoțională mică, fie pentru că, odată cu plecarea de a acasă a copiilor, își simt cuibul gol și paravanul din relația lor de cuplu dispărut, luând astfel contact cu o realitate care îi doare, etc.

Ce faci cu toate acestea?

Cum zicea draga mea Mara, mentora mea, “îți ții scaunul de părinte bine lipit de fund!”. Din scaunul meu de părinte, asta se traduce astfel:

- sunt un părinte conștient, atent să contribuie zi de zi la consolidarea relației sale cu fiul sau cu fiica;

- trasez limite ferme, dar cu blândețe, atât copilului, cât și bunicilor;

- iert și vindec trecutul;

- exersez recunoștința;

- îi valorizez pe bunici, în loc să îi critic;

- îmi învăț copilul să îi respecte, să îi valorizeze, dar și să observe diferențele de mentalitate și limitele lor, pe care le vom privi cu toții cu multă compasiune, nu dispreț.

Să ne bucurăm, așadar, de bunicii copiilor noștri, cât îi avem pe lângă noi, așa cum sunt ei, poate stângaci, poate încăpățânți, poate neinformați și cu mentalitate învechită, dar cu singuranță bine intenționați și plini de iubire. Să nu privăm copiii de această iubire hrănitoare. Lăsați copiii să aibă propria lor relație cu bunicii lor. Cândva, aceasta va fi o mare, mare resursă pentru ei.

Bunicii nu strică un copil, ci doar îl iubesc.

Voi cum sunteți cu bunicii copiilor voștri? :)


*Sursa imaginii: https://pixabay.com 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
Suntem la finalul lunii septembrie și, pare-se, tema adaptării copilului la grădiniță a devenit un subiect foarte arzător. Și simt să încep articolul meu cu un mare și adânc oftat. Un oftat cât să vă cuprindă pe toți care oftați în zilele astea. OOOOOFFFFF… of, grădinița asta, bat-o vina de grădiniță! Sau de creșă.   În același timp, drag părinte care îți duci copilul la grădiniță sau la creșă, îți propun să te oprești o clipă și să privești și înăuntrul tău și să observi: cât din ceea ce se întâmplă e cu adevărat amenințător și nepotrivit acolo unde îți duci copilul și cât e doar vreo veche rană a ta pe care o proiectezi pe copilul tău? cât din frica și suferința ta este despre copil și cât e despre tine și experiențele tale timpurii cu grădinița?

Articole

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
Perfecționismul este trăsătură de personalitate prezentă la foarte mulți dintre noi. El este, după cum spunea odată formatoarea mea, “un dresaj continuu cu moțul în copilărie” (Mara Priceputu, 2019). Scriam într-un articol anterior despre stadiile dezvoltării umane în prima etapă a vieții. Ei bine, această trăsătură se schițează în perioada de viață 3-6 ani, când copilul învață să aibă inițiativă sau, din contră, învață să se simtă vinovat pentru tot ce se petrece în jurul său, în funcție de tipul și de gradul nostru de perfecționism, de cât de critici sau validanți suntem cu el. În etapa următoare de vârstă însă, 6-12 ani, în funcție de măsura în care vom fi schimbat sau nu ceva în atitudinea noastră față de copil vom hrăni în el hărnicia sau, din contră, inferioritatea.
Cu câțiva ani în urmă, educatoarea fiului meu mi-a spus: “uneori ne vin în grupe copii care nu știu să se joace”. M-am mirat atunci...  Cum adică nu știu să se joace? Și mi-a explicat că pur și simplu nu știu ce să facă atunci când nu li se spune ce să facă. Și, într-adevăr, observ tot mai mulți copii care chiar nu știu să se joace. Și mă întristez pentru pierderea lor. Pentru că este o pierdere. Ei au ratat șansa de a învăța să se joace, să fantasmeze, să își exprime creativitatea și gândirea magică... Părinții lor au tendința de a se teme de plictiseala copiilor. Pentru că societatea le-a spus că plictiseala nu e bună, că numai leneșii se plictisesc. Și lor le-a fost răpită șansa de a afla că plictiseala este foarte benefică în cantitatea rezonabilă. Da, se poate transforma în lene, însă chiar și atunci avem să privim ce se află dincolo de etichetă, poate o suferință, poate o depresie... Adesea depresia este etichetată cu multă cruzime ca fiind lene. Plictiseala în cantitățile rezonabile este aducătoare de liniște interioară, dar și de creativitate.