Cum știi că ai iertat cu adevărat?

Și din una în alta, am ajuns la o discuție în care voia să afle de ce unii părinți se poartă rău cu fiii sau fiicele lor. În acel moment i-am povestit că, nu cu foarte mult timp în urmă, era război, iar oamenii sufereau foarte tare. Era foamete și suferință. Părinții abia dacă aveau ce le pune pe masă copiilor, iar toate acestea le consuma toată energia. Nu mai putea nimeni să privească la emoții. A simți era tabu. Printre acești oameni erau și bunicii mei și ai tatălui său, străbunicii. Luca era fascinat și punea o mulțime de întrebări (cum, cine, ce, de ce) la care i-am răspuns încântată de curiozitatea lui. I-am spus că acești străbunici ai lui, au crescut pe bunicii lui, părinții mei și ai soțului meu. Dar ei fuseseră crescuți cu multă frică și aveau sufletele înfometate de iubire și atenție. Așa s-a putut atunci, în așa timpuri grele. Din această cauză, mulți dintre ei nu au reușit decât într-o foarte mică măsură să ne umple rezervoarele de iubire. Unii încă nu știu ce înseamnă iubirea, nu știu să iubească pentru că nimeni nu i-a învățat. Așa că ei fac atât cât pot ca părinți. Nu e de condamnat, ci doar de privit cu multă compasiune. I-am povestit apoi și din copilăria mea, cum eram pedepsită când făceam câte o poznă, cum eram chiar bătută, cum eram criticată. Iar Luca privea uluit, cunoscând-o pe buni cea de azi, blândă și iubitoare. Dar a înțeles. Cred că a înțeles chiar mai mult de atât, a înțeles importanța iertării și a empatiei.  

Mi-am amintit apoi de spusele unui psihoterapeut care facilita constelații familiale despre noțiunea de iertare. Spunea că acest termen ar fi de origine slavă și că forma sa veche ar fi fost de fapt “iardare”(în vechea limbă slavă litera “T” se pronunța “D”). Acest termen înseamnă “REdare”, adică a da înapoi ceva; în contexul nostru, a da înapoi responsabilitatea pe care cel ce te-a dezamăgit o avea față de tine. De asemenea, s-a uitat și la forma termenului englezesc “forgive”, care înseamnă tot “iertare” și, despărțit în silabe - “for-give” (“pentru a da”) capătă același sens, de a da ceva. Viziunea psihoterapeutului meu de atunci era următoarea: când te afli într-o relație cu cineva, ai față de acea persoană anumite responsabilități, la fel cum și persoana respectivă are față de tine anumite responsabilități. De exemplu: părintele are față de copil responsabilități ca: hrănirea, îngrijirea, educarea, respectarea etc.; soțul față de soție: respectul, susținerea, fidelitatea etc. (și viceversa, desigur).

În momentul în care părintele greșește față de copil, atunci primul îi pune pe umeri celuilalt responsabilitatea pe care o avea față de el. Efectul este că și unul, și altul suferă. “A ierta” înseamnă “a da înapoi”, “a reda” responsabilitatea. Adică vorbim despre iertarea părintelui de către copil atunci când copilul îi redă părintelui său responsabilitatea pe care acesta i-a pasat-o (intenționat sau nu).

După ce am aflat acest nou sens al iertării, m-am dus acasă la fiul meu și am făcut un joc de rol: eu eram reprezentată de un pluș, tatăl de un alt pluș, iar el de un alt pluș. Și am pus în scenă această mișcare sistemică în care plușul meu ține în spate sacul său pe care nu avea voie să îl dea nimănui, tatăl său la fel și el, avea și el săculețul lui mai mic. Apoi, plușul mami și plușul tati au obosit, iar plușul copilaș s-a oferit să le care sacii părinților. La început era bucuros de generozitatea sa, dar după o vreme îi era tot mai greu, spatele i se înconvoiase și îl durea, dar nu voia să spună nimic. Se temea să nu îi dezamăgească pe părinți. Au mers așa multă vreme, au mers și au tot mers, până au uitat cu toții că sacii cărați de plușul copil nu îi aparțin. Totuși, plușii părinți priveau îndurerați cum plușul copil cară sacii. Cu toții sufereau. Într-o zi însă, plușul copil, doborât de greutate, s-a întâlnit cu o zână care l-a întrebat ce cară în cei trei saci. Plușul copil a știut să spună ce se află doar într-unul din cei 3, dar în ceilalți 2 nu. Atunci zâna l-a întrebat cum de nu cunoaște ce poartă în spate, iar plușul copil și-a adus aminte că 2 dintre saci nu sunt ai lui, ci ai părinților lui. Așa că a decis să le dea înapoi sacii. Și toți au trăit fericiți și sănătoși după aceea, spatele s-a îndreptat și viața a devenit frumoasă și ușoară.

Efectul acestui joc a fost formidabil pentru fiul meu. Practic, la acea vreme, deși avea doar vreo trei ani, asta a făcut să se așeze niște lucruri interesante în familia noastră, l-am scutit de responsabilități subtile care sub nicio formă nu îi aparțineau.

După câțiva ani, m-am surprins ascultând o conferință a lui Gabor Maté (doctor canadian care vorbește despre teoria atașamentului, dependențe, efectele traumelor din copilărie asupra comportamentului adultului etc.), conferință în cadrul căreia era invitat și unul dintre fiii săi, Daniel Maté. Acesta din urmă povestea că, atunci avea vreo 8 ani, era adesea tachinat de colegii de la școală și avea mari dificultăți de relaționare. Dar într-o zi, tatăl său i-a spus: “fiule, nu este vina ta pentru toate astea!”, apoi i-a povestit că atunci când era foarte mic, el (Gabor) era adesea furios din cauza propriilor lui traume din copilărie, iar asta nu îi permitea să se poarte prea frumos cu fiul său. Mama lui, de asemenea, avea propriile ei traume din copilărie care o făceau să se poarte nu tocmai potrivit, iar toate acestea i-au influențat felul în care creierul său s-a dezvoltat. De aici au pornit toate problemele lui de relaționare. Atât Gabor Maté, cât și fiul său, pun mare accent pe încheierea “polițelor” cu proprii părinți, iar asta presupune iertare. Însă, iertarea nu vine oricum, ci prin redarea responsabilității. Iar acesta este un proces, nu o acțiune instantanee.

Așadar, că îi spunem vindecarea trecutului, că îi spunem restructurare de atașament, vindecarea copilului interior, modificarea schemelor cognitive sau de relaționare, toate reprezintă în esență procese de iertare.  

Pentru voi ce înseamnă iertarea?

Image by BenteBoe from Pixabay