Cum știi că ai iertat cu adevărat?

Înainte de a explica pe larg ce înseamnă iertarea, am să povestesc o întâmplare.

Cândva, Luca, fiul meu în vârstă de 7 ani, m-a întrebat: “Mami, de ce unii copii nu își ascultă corpul?”. Mi-a povestit despre un prieten mai mare decât el cu vreo 2 ani care tot amâna să meargă la toaletă, deși abia se mai putea ține. Atunci i-am spus că nu toți părinții știu despre importanța de a-ți asculta corpul, așa cum nu știu despre multe altele, iar din această cauză nu au putut să îi învețe pe copilașii lor lucrurile acestea. El era contrariat cum de nu știu. Atunci i-am spus că, atunci când era el foarte mic, nici eu nu știam așa de multe.

Și din una în alta, am ajuns la o discuție în care voia să afle de ce unii părinți se poartă rău cu fiii sau fiicele lor. În acel moment i-am povestit că, nu cu foarte mult timp în urmă, era război, iar oamenii sufereau foarte tare. Era foamete și suferință. Părinții abia dacă aveau ce le pune pe masă copiilor, iar toate acestea le consuma toată energia. Nu mai putea nimeni să privească la emoții. A simți era tabu. Printre acești oameni erau și bunicii mei și ai tatălui său, străbunicii. Luca era fascinat și punea o mulțime de întrebări (cum, cine, ce, de ce) la care i-am răspuns încântată de curiozitatea lui. I-am spus că acești străbunici ai lui, au crescut pe bunicii lui, părinții mei și ai soțului meu. Dar ei fuseseră crescuți cu multă frică și aveau sufletele înfometate de iubire și atenție. Așa s-a putut atunci, în așa timpuri grele. Din această cauză, mulți dintre ei nu au reușit decât într-o foarte mică măsură să ne umple rezervoarele de iubire. Unii încă nu știu ce înseamnă iubirea, nu știu să iubească pentru că nimeni nu i-a învățat. Așa că ei fac atât cât pot ca părinți. Nu e de condamnat, ci doar de privit cu multă compasiune. I-am povestit apoi și din copilăria mea, cum eram pedepsită când făceam câte o poznă, cum eram chiar bătută, cum eram criticată. Iar Luca privea uluit, cunoscând-o pe buni cea de azi, blândă și iubitoare. Dar a înțeles. Cred că a înțeles chiar mai mult de atât, a înțeles importanța iertării și a empatiei.  

Mi-am amintit apoi de spusele unui psihoterapeut care facilita constelații familiale despre noțiunea de iertare. Spunea că acest termen ar fi de origine slavă și că forma sa veche ar fi fost de fapt “iardare”(în vechea limbă slavă litera “T” se pronunța “D”). Acest termen înseamnă “REdare”, adică a da înapoi ceva; în contexul nostru, a da înapoi responsabilitatea pe care cel ce te-a dezamăgit o avea față de tine. De asemenea, s-a uitat și la forma termenului englezesc “forgive”, care înseamnă tot “iertare” și, despărțit în silabe - “for-give” (“pentru a da”) capătă același sens, de a da ceva. Viziunea psihoterapeutului meu de atunci era următoarea: când te afli într-o relație cu cineva, ai față de acea persoană anumite responsabilități, la fel cum și persoana respectivă are față de tine anumite responsabilități. De exemplu: părintele are față de copil responsabilități ca: hrănirea, îngrijirea, educarea, respectarea etc.; soțul față de soție: respectul, susținerea, fidelitatea etc. (și viceversa, desigur).

În momentul în care părintele greșește față de copil, atunci primul îi pune pe umeri celuilalt responsabilitatea pe care o avea față de el. Efectul este că și unul, și altul suferă. A ierta înseamnă a da înapoi, a reda responsabilitatea. Adică vorbim despre iertarea părintelui de către copil atunci când copilul îi redă părintelui său responsabilitatea pe care acesta i-a pasat-o (intenționat sau nu).

După ce am aflat acest nou sens al iertării, m-am dus acasă la fiul meu și am făcut un joc de rol: eu eram reprezentată de un pluș, tatăl de un alt pluș, iar el de un alt pluș. Și am pus în scenă această mișcare sistemică în care plușul meu ține în spate sacul său pe care nu avea voie să îl dea nimănui, tatăl său la fel și el, avea și el săculețul lui mai mic. Apoi, plușul mami și plușul tati au obosit, iar plușul copilaș s-a oferit să le care sacii părinților. La început era bucuros de generozitatea sa, dar după o vreme îi era tot mai greu, spatele i se înconvoiase și îl durea, dar nu voia să spună nimic. Se temea să nu îi dezamăgească pe părinți. Au mers așa multă vreme, au mers și au tot mers, până au uitat cu toții că sacii cărați de plușul copil nu îi aparțin. Totuși, plușii părinți priveau îndurerați cum plușul copil cară sacii. Cu toții sufereau. Într-o zi însă, plușul copil, doborât de greutate, s-a întâlnit cu o zână care l-a întrebat ce cară în cei trei saci. Plușul copil a știut să spună ce se află doar într-unul din cei 3, dar în ceilalți 2 nu. Atunci zâna l-a întrebat cum de nu cunoaște ce poartă în spate, iar plușul copil și-a adus aminte că 2 dintre saci nu sunt ai lui, ci ai părinților lui. Așa că a decis să le dea înapoi sacii. Și toți au trăit fericiți și sănătoși după aceea, spatele s-a îndreptat și viața a devenit frumoasă și ușoară.

Efectul acestui joc a fost formidabil pentru fiul meu. Practic, la acea vreme, deși avea doar vreo trei ani, asta a făcut să se așeze niște lucruri interesante în familia noastră, l-am scutit de responsabilități subtile care sub nicio formă nu îi aparțineau.

După câțiva ani, m-am surprins ascultând o conferință a lui Gabor Maté (doctor canadian care vorbește despre teoria atașamentului, dependențe, efectele traumelor din copilărie asupra comportamentului adultului etc.), conferință în cadrul căreia era invitat și unul dintre fiii săi, Daniel Maté. Acesta din urmă povestea că, atunci avea vreo 8 ani, era adesea tachinat de colegii de la școală și avea mari dificultăți de relaționare. Dar într-o zi, tatăl său i-a spus: “fiule, nu este vina ta pentru toate astea!”, apoi i-a povestit că atunci când era foarte mic, el (Gabor) era adesea furios din cauza propriilor lui traume din copilărie, iar asta nu îi permitea să se poarte prea frumos cu fiul său. Mama lui, de asemenea, avea propriile ei traume din copilărie care o făceau să se poarte nu tocmai potrivit, iar toate acestea i-au influențat felul în care creierul său s-a dezvoltat. De aici au pornit toate problemele lui de relaționare. Atât Gabor Maté, cât și fiul său, pun mare accent pe încheierea “polițelor cu proprii părinți, iar asta presupune iertare. Însă, iertarea nu vine oricum, ci prin redarea responsabilității. Iar acesta este un proces, nu o acțiune instantanee.

Așadar, că îi spunem vindecarea trecutului, că îi spunem restructurare de atașament, vindecarea copilului interior, modificarea schemelor cognitive sau de relaționare, toate reprezintă în esență procese de iertare.  

Pentru voi ce înseamnă iertarea?

 

 

Image by BenteBoe from Pixabay 

Comentarii

R
Raluca
23 Feb 2020

Iertarea e diferita de " ai trecut peste". Nu am ajuns la nivelul de iertare, dar cred ca atunci cand ajungi sa ierti numai simti greutatea licrurilor care te apasa.
Teoria e simpla, sa dai bagajul jos si sa nu iei cubtine ce nu e al tau, dar procesul e mai mult decat greu...
S
Shinka
Raluca, ai perfectă dreptate. Cu siguranță că iertarea e diferită de a trece peste. Pentru că iertarea presupune un proces, ba chiar un doliu. Pentru că atunci când ierți, ai înțeles că ai pierdut ceva. Când cineva te rănește, ai pierdut ceva din acea relație sau chiar relația. Iar aste presupune doliu, adică negare, negociere, furie, suferință și, într-un final, acceptarea (alias iertarea). Nu e ușor, dar e cu siguranță eliberator.

Te îmbrățișez și mulțumesc pentru comentariu.
M
Madalina
11 Dec 2019

Eu cred ca iertarea se intampla atunci când reușești să înțelegi motivele din spatele greselilor părinților tăi si cand reușești să te detașezi. Greselile părinților noștri sunt doar rezultatul unor traume nevindecate de-ale lor. Nu au legătură cu noi, dar nici eu nu isi dau seama. E o discuție amplă dar cred ca putem ierta doar atunci când îi privim pe oamenii care au greșit ca si oameni si nu ca pe niste părinți, prieteni, parteneri de viata etc.
S
Shinka
Așa este, Mădălina. Mai mult decât atât, iertarea este un proces, nu o simplă acțiune, sau un gând. Este un proces în care privești întâi către tine, către nevoile pe care le-ai avut copil fiind și care nu au fost satisfăcute, privești către ce ai avut nevoie să exprimi cândva, dar ai fost nevoită să ascunzi adânc în tine, e un proces în care îți dai voie să iți trăiești acele emoții cândva reprimate, iar după acelea vor fi fost consumate, vei învăța să îți umpli acele goluri rămase. Cu rezervoarele pline, vei descoperi ce înseamnă claritatea, iar această claritate, te va ajuta să vezi și să accesezi resursele tale. Atunci vei putea aprecia cu adevărat, autentic, cu toată ființa, darul oferit de părinții tăi, abia atunci putem vorbi de o maturitate reală, nu de raționalizare (adică procesul în care știi cum stau lucrurile, înțelegi din punct de vedere cognitiv că părinții au și ei propria lor poveste, însă afectiv nu a avut loc încă un insight). Abia atunci are loc integrarea ambivalenței de care vorbește Winnicott și, ca urmare, are loc iertarea autentică.

Altfel, vorbim doar raționalizare, nu iertare.

Îți mulțumesc pentru comentariu!

Adauga un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
A fost o dată, ca niciodată, un gândăcel miiiic, mic de tot, atât de mic încât nu se putea vedea cu ochiul liber. El trăia pe planeta Wu-Wu-Zi, alături de toată familia lui. Avea acolo o mulțime de prieteni și colegi pe care tare mult îi îndrăgea. Se jucau împreună din zori și până în seară. În joaca lor ei învățau o mulțime de lucruri noi despre planeta pe care trăiau și inventau tot felul de mașinării care mai de care mai spectaculoase.
   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.