Cum știi că ai iertat cu adevărat?

Înainte de a explica pe larg ce înseamnă iertarea, am să povestesc o întâmplare.

Cândva, Luca, fiul meu în vârstă de 7 ani, m-a întrebat: “Mami, de ce unii copii nu își ascultă corpul?”. Mi-a povestit despre un prieten mai mare decât el cu vreo 2 ani care tot amâna să meargă la toaletă, deși abia se mai putea ține. Atunci i-am spus că nu toți părinții știu despre importanța de a-ți asculta corpul, așa cum nu știu despre multe altele, iar din această cauză nu au putut să îi învețe pe copilașii lor lucrurile acestea. El era contrariat cum de nu știu. Atunci i-am spus că, atunci când era el foarte mic, nici eu nu știam așa de multe.

Și din una în alta, am ajuns la o discuție în care voia să afle de ce unii părinți se poartă rău cu fiii sau fiicele lor. În acel moment i-am povestit că, nu cu foarte mult timp în urmă, era război, iar oamenii sufereau foarte tare. Era foamete și suferință. Părinții abia dacă aveau ce le pune pe masă copiilor, iar toate acestea le consuma toată energia. Nu mai putea nimeni să privească la emoții. A simți era tabu. Printre acești oameni erau și bunicii mei și ai tatălui său, străbunicii. Luca era fascinat și punea o mulțime de întrebări (cum, cine, ce, de ce) la care i-am răspuns încântată de curiozitatea lui. I-am spus că acești străbunici ai lui, au crescut pe bunicii lui, părinții mei și ai soțului meu. Dar ei fuseseră crescuți cu multă frică și aveau sufletele înfometate de iubire și atenție. Așa s-a putut atunci, în așa timpuri grele. Din această cauză, mulți dintre ei nu au reușit decât într-o foarte mică măsură să ne umple rezervoarele de iubire. Unii încă nu știu ce înseamnă iubirea, nu știu să iubească pentru că nimeni nu i-a învățat. Așa că ei fac atât cât pot ca părinți. Nu e de condamnat, ci doar de privit cu multă compasiune. I-am povestit apoi și din copilăria mea, cum eram pedepsită când făceam câte o poznă, cum eram chiar bătută, cum eram criticată. Iar Luca privea uluit, cunoscând-o pe buni cea de azi, blândă și iubitoare. Dar a înțeles. Cred că a înțeles chiar mai mult de atât, a înțeles importanța iertării și a empatiei.  

Mi-am amintit apoi de spusele unui psihoterapeut care facilita constelații familiale despre noțiunea de iertare. Spunea că acest termen ar fi de origine slavă și că forma sa veche ar fi fost de fapt “iardare”(în vechea limbă slavă litera “T” se pronunța “D”). Acest termen înseamnă “REdare”, adică a da înapoi ceva; în contexul nostru, a da înapoi responsabilitatea pe care cel ce te-a dezamăgit o avea față de tine. De asemenea, s-a uitat și la forma termenului englezesc “forgive”, care înseamnă tot “iertare” și, despărțit în silabe - “for-give” (“pentru a da”) capătă același sens, de a da ceva. Viziunea psihoterapeutului meu de atunci era următoarea: când te afli într-o relație cu cineva, ai față de acea persoană anumite responsabilități, la fel cum și persoana respectivă are față de tine anumite responsabilități. De exemplu: părintele are față de copil responsabilități ca: hrănirea, îngrijirea, educarea, respectarea etc.; soțul față de soție: respectul, susținerea, fidelitatea etc. (și viceversa, desigur).

În momentul în care părintele greșește față de copil, atunci primul îi pune pe umeri celuilalt responsabilitatea pe care o avea față de el. Efectul este că și unul, și altul suferă. A ierta înseamnă a da înapoi, a reda responsabilitatea. Adică vorbim despre iertarea părintelui de către copil atunci când copilul îi redă părintelui său responsabilitatea pe care acesta i-a pasat-o (intenționat sau nu).

După ce am aflat acest nou sens al iertării, m-am dus acasă la fiul meu și am făcut un joc de rol: eu eram reprezentată de un pluș, tatăl de un alt pluș, iar el de un alt pluș. Și am pus în scenă această mișcare sistemică în care plușul meu ține în spate sacul său pe care nu avea voie să îl dea nimănui, tatăl său la fel și el, avea și el săculețul lui mai mic. Apoi, plușul mami și plușul tati au obosit, iar plușul copilaș s-a oferit să le care sacii părinților. La început era bucuros de generozitatea sa, dar după o vreme îi era tot mai greu, spatele i se înconvoiase și îl durea, dar nu voia să spună nimic. Se temea să nu îi dezamăgească pe părinți. Au mers așa multă vreme, au mers și au tot mers, până au uitat cu toții că sacii cărați de plușul copil nu îi aparțin. Totuși, plușii părinți priveau îndurerați cum plușul copil cară sacii. Cu toții sufereau. Într-o zi însă, plușul copil, doborât de greutate, s-a întâlnit cu o zână care l-a întrebat ce cară în cei trei saci. Plușul copil a știut să spună ce se află doar într-unul din cei 3, dar în ceilalți 2 nu. Atunci zâna l-a întrebat cum de nu cunoaște ce poartă în spate, iar plușul copil și-a adus aminte că 2 dintre saci nu sunt ai lui, ci ai părinților lui. Așa că a decis să le dea înapoi sacii. Și toți au trăit fericiți și sănătoși după aceea, spatele s-a îndreptat și viața a devenit frumoasă și ușoară.

Efectul acestui joc a fost formidabil pentru fiul meu. Practic, la acea vreme, deși avea doar vreo trei ani, asta a făcut să se așeze niște lucruri interesante în familia noastră, l-am scutit de responsabilități subtile care sub nicio formă nu îi aparțineau.

După câțiva ani, m-am surprins ascultând o conferință a lui Gabor Maté (doctor canadian care vorbește despre teoria atașamentului, dependențe, efectele traumelor din copilărie asupra comportamentului adultului etc.), conferință în cadrul căreia era invitat și unul dintre fiii săi, Daniel Maté. Acesta din urmă povestea că, atunci avea vreo 8 ani, era adesea tachinat de colegii de la școală și avea mari dificultăți de relaționare. Dar într-o zi, tatăl său i-a spus: “fiule, nu este vina ta pentru toate astea!”, apoi i-a povestit că atunci când era foarte mic, el (Gabor) era adesea furios din cauza propriilor lui traume din copilărie, iar asta nu îi permitea să se poarte prea frumos cu fiul său. Mama lui, de asemenea, avea propriile ei traume din copilărie care o făceau să se poarte nu tocmai potrivit, iar toate acestea i-au influențat felul în care creierul său s-a dezvoltat. De aici au pornit toate problemele lui de relaționare. Atât Gabor Maté, cât și fiul său, pun mare accent pe încheierea “polițelor cu proprii părinți, iar asta presupune iertare. Însă, iertarea nu vine oricum, ci prin redarea responsabilității. Iar acesta este un proces, nu o acțiune instantanee.

Așadar, că îi spunem vindecarea trecutului, că îi spunem restructurare de atașament, vindecarea copilului interior, modificarea schemelor cognitive sau de relaționare, toate reprezintă în esență procese de iertare.  

Pentru voi ce înseamnă iertarea?

 

 

Image by BenteBoe from Pixabay 

Comentarii

R
Raluca
23 Feb 2020

Iertarea e diferita de " ai trecut peste". Nu am ajuns la nivelul de iertare, dar cred ca atunci cand ajungi sa ierti numai simti greutatea licrurilor care te apasa.
Teoria e simpla, sa dai bagajul jos si sa nu iei cubtine ce nu e al tau, dar procesul e mai mult decat greu...
S
Shinka
Raluca, ai perfectă dreptate. Cu siguranță că iertarea e diferită de a trece peste. Pentru că iertarea presupune un proces, ba chiar un doliu. Pentru că atunci când ierți, ai înțeles că ai pierdut ceva. Când cineva te rănește, ai pierdut ceva din acea relație sau chiar relația. Iar aste presupune doliu, adică negare, negociere, furie, suferință și, într-un final, acceptarea (alias iertarea). Nu e ușor, dar e cu siguranță eliberator.

Te îmbrățișez și mulțumesc pentru comentariu.
M
Madalina
11 Dec 2019

Eu cred ca iertarea se intampla atunci când reușești să înțelegi motivele din spatele greselilor părinților tăi si cand reușești să te detașezi. Greselile părinților noștri sunt doar rezultatul unor traume nevindecate de-ale lor. Nu au legătură cu noi, dar nici eu nu isi dau seama. E o discuție amplă dar cred ca putem ierta doar atunci când îi privim pe oamenii care au greșit ca si oameni si nu ca pe niste părinți, prieteni, parteneri de viata etc.
S
Shinka
Așa este, Mădălina. Mai mult decât atât, iertarea este un proces, nu o simplă acțiune, sau un gând. Este un proces în care privești întâi către tine, către nevoile pe care le-ai avut copil fiind și care nu au fost satisfăcute, privești către ce ai avut nevoie să exprimi cândva, dar ai fost nevoită să ascunzi adânc în tine, e un proces în care îți dai voie să iți trăiești acele emoții cândva reprimate, iar după acelea vor fi fost consumate, vei învăța să îți umpli acele goluri rămase. Cu rezervoarele pline, vei descoperi ce înseamnă claritatea, iar această claritate, te va ajuta să vezi și să accesezi resursele tale. Atunci vei putea aprecia cu adevărat, autentic, cu toată ființa, darul oferit de părinții tăi, abia atunci putem vorbi de o maturitate reală, nu de raționalizare (adică procesul în care știi cum stau lucrurile, înțelegi din punct de vedere cognitiv că părinții au și ei propria lor poveste, însă afectiv nu a avut loc încă un insight). Abia atunci are loc integrarea ambivalenței de care vorbește Winnicott și, ca urmare, are loc iertarea autentică.

Altfel, vorbim doar raționalizare, nu iertare.

Îți mulțumesc pentru comentariu!

Adauga un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  

Articole

Ce părinte n-ar vrea să își știe puiul în siguranță? Câți dintre noi nu ne dăm peste cap ca să le asigurăm un mediu propice dezvoltării. Apoi, după ce facem eforturi cum nici nu ne-am fi așteptat că am puta noi vreodată să facem, apare câte cineva și spune: NU E BINEEE! Îl sufoci! Și te simți ca și cum cerul a căzut pe tine... după atâta trudă... Apoi simți că sângele urcă rapid în tâmple și dă în clocot, făcându-te să reacționezi ca un dragon lovit din plin în piept. Te simți brusc neînțeles, neapreciat și, chiar dacă poate are sens ce spune acel cineva, furia e atât de mare că nici nu te poți decide pe cine să pârjolești mai întâi. Iar de aici pleacă o întreagă paletă de posibile reacții și apărări.
Acest subiect cu privire la pupatul copiilor pe buze este unul destul de controversat în rândul părinților. Unii susțin că nu este nimic în neregulă în a-ți pupa copilul pe gură, întrucât nu este un act încărcat de erotism, alții spun că e de-a dreptul dizgrațios și nesănătos pe deasupra. M-am decis să prezint perspectiva psihanalitică (deși, pe tema asta, nu am întâlnit școli terapeutice cu puncte de vedere diferite) cu privire la acest gest atât de controversat.
   Dresează-ți demonii care te mănâncă din interior în cea mai deplină și sumbră tăcere. Privește-i în ochi. Înfruntă-i. Ordonă-le să te privească. Privește-i cum așteaptă flămânzi, cum ar vrea să scape din temnița sufletului tău și să pârjolească totul în jur. Abia așteaptă să le întorci iar spatele și să scuipe foc, să-ți sfâșie sufletul și să se elibereze din tine. Privește-le disperarea, foamea, suferința. Ei sunt durere pură. Privește-i în continuare, nu-i scăpa din ochi. Nu le scăpa privirea. Din ochii tăi curge iubire, iar asta îi împiedică să-ți facă vreun rău. Privește-i cum se-așază neputincioși la picioarele tale. Privește-i cum toți devin ușor, ușor unul singur... Privește-l. Privește-l cum se face mic, tot mai mic... E neputincios acum. Privește-l în neputința lui. Fă pace cu el. Acum este doar un copil neajutorat. Privește-l. Câți ani are? Cum arată? Cine este acel copil? Ce are nevoie? Ascultă-l cu inima. Privește-l. Iubește-l. Oferă-i ce are nevoie. Tu ești adult, el e copil. Îl vezi?