Dresează-ți demonii!

   Dresează-ți demonii care te mănâncă din interior în cea mai deplină și sumbră tăcere. Privește-i în ochi. Înfruntă-i. Ordonă-le să te privească. Privește-i cum așteaptă flămânzi, cum ar vrea să scape din temnița sufletului tău și să pârjolească totul în jur. Abia așteaptă să le întorci iar spatele și să scuipe foc, să-ți sfâșie sufletul și să se elibereze din tine. Privește-le disperarea, foamea, suferința. Ei sunt durere pură. Privește-i în continuare, nu-i scăpa din ochi. Nu le scăpa privirea. Din ochii tăi curge iubire, iar asta îi împiedică să-ți facă vreun rău. Privește-i cum se-așază neputincioși la picioarele tale. Privește-i cum toți devin ușor, ușor unul singur... Privește-l. Privește-l cum se face mic, tot mai mic... E neputincios acum. Privește-l în neputința lui. Fă pace cu el. Acum este doar un copil neajutorat. Privește-l. Câți ani are? Cum arată? Cine este acel copil? Ce are nevoie? Ascultă-l cu inima. Privește-l. Iubește-l. Oferă-i ce are nevoie. Tu ești adult, el e copil. Îl vezi?

   Toți venim pe lume cu resurse nelimitate care ne potențează, ne animă aptitudinile (acele calități înnăscute care pot să difere de la om la om). Însă, aptitudinile pot fi dezvoltate dacă sunt stimulate, iar aici intervine rolul părinților, care ajută copilul în acest sens într-o măsură mai mică sau mai mare, desigur, dacă reușesc să le observe. Peste toate acestea, vin experiențele de viață. 

   Gândește-te câtă energie este în furie de pildă. De unde crezi că vine asta? Din exterior? NU. E tot din tine. E acea energie pusă în noi de toți strămoșii noștri. E colosală... Imaginează-ți doar câtă energie poate fi într-un rău-făcător. Sau câtă energie a folosit Michelangelo când a pictat Capela Sixtină. Sunt diferite? Nu. Este tot aceeași energie. Câtă energie îi trebuie unui om ca să se autosaboteze iar și iar, să se blameze, să se critice încontinuu, până la autodistrugere uneori? Enormă. Este exact aceeași energie, însă fiecare o folosește diferit, constructiv sau distructiv. O bună prietenă, discutând despre asta, mi-a spus într-un suflet: ”Aha! E ca și cum ai avea apă, dar recipiente de diferite forme. Și e normal ca apa să ia forma recipientului.” Mulțumesc, dragă prietenă, pentru această conceptualizare minunată.

   Demonul descris în metafora de mai sus este de fapt această energie, o energie care, needucată, poate pârjoli, poate deveni copleșitoare, izbucnind în manifestări nu tocmai sănătoase pentru noi și cei din jur. Este o energie care nedirijată conștient, poate produce blocaje emoționale. Din această cauză întâlnim atâtea persoane adulte din punct de vedere cronologic, dar copii din punct de vedere afectiv. Această forță psihică puternică, uneori copleșitoare, este ca un demon care îți ține copilul interior captiv la o vârstă fragedă, când ai suferit o traumă pe care nu ai știut cum să o gestionezi.

   Copiii nu știu să facă față traumelor, astfel că de multe ori reprimă emoția pe care o au în momentul suferinței, asta dacă nu ajung chiar la disociere. Iar când simt, ori când devin copleșiți de-a dreptul de propriile emoții, li se spune că sunt defecți, li se spune să tacă, să se oprească din plâns, li se cere să zâmbească, li se spune că sunt urâți când sunt supărați sau sunt distrași de la suferința lor.  

   Am învățat apoi și noi, de la părinții noștri, această lecție toxică: să ne apreciem copiii doar când râd, când sunt veseli, când sunt dezirabili, când fac și simt așa cum ne așteptăm noi. Și istoria se repetă. Nici la școală, nici acasă nu am fost învățați cum să gestionăm toată această energie copleșitoare. Așa că am fost nevoiți să o închidem în cea mai întunecată temniță a sufletului. Dar asta produce și mai multă presiune psihică, demonul nostru devine și mai mare, căci se revoltă și se zbate să evadeze. Uneori reușește.

   Îți amintești momentele acelea când simți că îți pierzi controlul, când cuvintele o iau la fugă din propria ta gură și încep să sfâșie, sau poate când un sentiment de vinovăție cruntă te-a azvârlit în întunericul plapumei tale, cu un întreg bax de înghețată pe care nici nu îți amintești când l-ai terminat? Ori, poate o suferință de neîndurat s-a așezat deodată pe creștetul și pe umerii tăi și te-ai trezit dintr-o dată, ca dintr-un coșmar, golind cu nesaț câteva sticle de vin, căutând într-un fel să-ți anesteziezi suferința? Pentru că, nu-i așa, cândva ți s-a spus cât de netrebnic ești când simți ce simți, cândva demoul tău a fost dominat, închis, sfârtecat de demonul unui adult care avea misiunea să te ocrotească.

   Ai vrea să înveți să-ți dresezi demonul?

   Dacă ar fi să fiți prieteni, ce ai construi cu forța lui?  


*Desen realizat de draga mea prietena, Anda Toma . 

Comentarii

a
anamaria agoston
20 Feb 2020

Odată am văzut un demon cu cap de leu și i am râs în nas și s a transformat totul. Într o imagine din alta lume (am ajuns în camera unei piramide) și pe urmă m am trezit. Cu o zi înainte am perceput marea adriatica ca ceva special, aducător de pace și m am simțit ușurată, relaxată. Cred ca starea mea de relaxare a ajutat la relaxare în fata demonului.
S
Shinka
Wow! Ce experiență interesantă. Aceste imagini, rod al imaginației noastre, ascund adesea o emoție, o trăire pe care am negat-o, ne-am făcut că nu există. Când ne relaxăm și ne confruntăm cu imaginea care ne înspăimântă, ne depășim o nouă limită și ne oferim șansa de a descoperi noi dimensiuni ale ființei noastre. Camera din visul tău (am înțeles corect că a fost un vis?) ar putea reprezenta acea nouă dimensiune pe care o ai de explorat. Ar fi interesant să faci un exercițiu de imagerie dirijată / o meditație în care să mergi în acel loc și să îl descoperi. Oare ce resurse vei găsi acolo?

Adauga un comentariu

Pe aceeasi tema

Suntem la finalul lunii septembrie și, pare-se, tema adaptării copilului la grădiniță a devenit un subiect foarte arzător. Și simt să încep articolul meu cu un mare și adânc oftat. Un oftat cât să vă cuprindă pe toți care oftați în zilele astea. OOOOOFFFFF… of, grădinița asta, bat-o vina de grădiniță! Sau de creșă.   În același timp, drag părinte care îți duci copilul la grădiniță sau la creșă, îți propun să te oprești o clipă și să privești și înăuntrul tău și să observi: cât din ceea ce se întâmplă e cu adevărat amenințător și nepotrivit acolo unde îți duci copilul și cât e doar vreo veche rană a ta pe care o proiectezi pe copilul tău? cât din frica și suferința ta este despre copil și cât e despre tine și experiențele tale timpurii cu grădinița?
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  
   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.

Articole

Ce e potrivit să le spunem și ce nu, dar mai ales cum și când? Acestea sunt întrebări care aduc frământări în sinea celor mai mulți dintre părinți. Ne simțim adesea insuficient pregătiți pentru a răspunde unor întrebări de genul: - De unde vin copiii?- Cum ajung bebelușii în burta mamei?- Cum ies din burtică?
  Ți se întâmplă frecvent ca la anumite tipuri de situații, în special cele create de copilul tău, să reacționezi altfel decât ți-ai fi dorit? Ai simțit că pierzi controlul asupra propriului tău comportament și că un văl de emoții parcă îți inundă capul și-ți încețoșează mintea?      
Cu câțiva ani în urmă, educatoarea fiului meu mi-a spus: “uneori ne vin în grupe copii care nu știu să se joace”. M-am mirat atunci...  Cum adică nu știu să se joace? Și mi-a explicat că pur și simplu nu știu ce să facă atunci când nu li se spune ce să facă. Și, într-adevăr, observ tot mai mulți copii care chiar nu știu să se joace. Și mă întristez pentru pierderea lor. Pentru că este o pierdere. Ei au ratat șansa de a învăța să se joace, să fantasmeze, să își exprime creativitatea și gândirea magică... Părinții lor au tendința de a se teme de plictiseala copiilor. Pentru că societatea le-a spus că plictiseala nu e bună, că numai leneșii se plictisesc. Și lor le-a fost răpită șansa de a afla că plictiseala este foarte benefică în cantitatea rezonabilă. Da, se poate transforma în lene, însă chiar și atunci avem să privim ce se află dincolo de etichetă, poate o suferință, poate o depresie... Adesea depresia este etichetată cu multă cruzime ca fiind lene. Plictiseala în cantitățile rezonabile este aducătoare de liniște interioară, dar și de creativitate.