Primii trei ani de viață ai copilului pot prezice calitatea relațiilor adulților

V-ați întrebat vreodată de ce unii copii au un comportament temător, în vreme ce alții manifestă inițiativă? Dar cum de unii copii când vine mama să îi ia de la grădiniță nici nu o bagă în seamă, ba chiar se prefac că nu o văd, în vreme ce alții sar entuziasmați în brațele ei? Cum de unii copii plâng tare, inconsolabil, când nu o văd pe mama lor în preajmă, în vreme ce alții varsă două lacrimi apoi merg la joacă voioși, iar alții nu au niciun fel de dificultate cu plecarea mamei și merg imediat la joacă?

Ce se întâmplă cu acei copilași care se manifestă în fiecare din felurile de mai sus?

Voi explica în cele ce urmează ce anume se află la baza acestor comportamente și cum ajung copiii să le manifeste.

John Bowlby, pediatru, psihanalist și psihiatru englez, a observat timp îndelungat manifestările copiilor, maniera în care se formează relația mamă-copil și efectele acestei relații asupra stărilor afective și comporamentului copiilor. El este cel care a dat naștere teoriei atașamentului, o teorie dezvoltată ulterior de mulți alții.

Ce este atașamentul?

Este relația de afectivitate și încredere care se structurează între copil și mama sa (sau orice altă persoană pe care el o învestește cu încredere, persoana iubită - cum îi spune Bowlby) în primii trei ani de viață și care influențează maniera în care copilul va reuși să creeze relații sociale. Este, de altfel, primul tip de relație socială pe care copilul îl experimentează.

Este important de reținut faptul că atașamentul nu este același lucru cu iubirea și nici cu dependența, ci mai degrabă cu satisfacerea de către un adult a unei nevoi de protecție pe care copilul o manifestă. Această nevoie de protecție este satisfăcută în cele mai multe dintre cazuri de mamă, dar poate fi satisfăcută și de tată, bunici, bonă sau alte persoane înzestrate afectiv de către copil.

Există patru tipare de atașament identificate: sigur (sau securizant), evitant, ambivalent și dezorganizat. Ultimele trei sunt anxioase și disfuncționale, primul este singurul sănătos, funcțional.

Atașamentul securizant se structurează atunci când copilul se simte în siguranță, când mama îi răspunde (cum spuneam, în primii trei ani de viață) propmt copilului, identificând și satisfăcând corect nevoile sale. Un copil atașat sigur va plânge când mama / persoana iubită dispare din aria lui vizuală, însă poate fi consolat de o altă persoană, alături de care explorează mediul în care se află. La întâlnirea cu mama lui, acest copil va opri jocul, explorarea, pentru a sări fericit în brațele ei sau pentru a o întâmpina cu bucurie. Acești copii sunt sociabili, dar nu excesiv de sociabili, își exprimă emoțiile, sunt rezilienți și sunt capabili să formeze relații funcționale, sunt mai puțin predispuși bullying-ului și sunt mai echilibrați.

Atașamentul evitant se structurează atunci când mama, în fuga sa de propriile emoții, însă interesată de sine până spre egocentrism, eșuează în a se conecta cu propriul copil (firesc, de altfel, fiind deconectată de afect) și are tendința de a-l neglija. Copilul, văzând că mama, în repetate rânduri îl ignoră, se resemnează și plânge mai puțin, înțelegând că e pe cont propriu și că trebuie să se descurce. În această resemnare dureroasă, el renunță la relația cu mama lui în favoarea nevoii de a explora. Iar mama, urmând propriul model de relaționare, adică acela de a fi independent până la negarea nevoii de contact fizic și de exprimare și manifestare a afectivității, întărește acest comportament de evitare, de izolare afectivă. Copilul va dezvolta, într-adevăr, un nivel de independență foarte ridicat, care însă nu este decât o supracompensare a nevoii neîmplinite de afectivitate. Când copilul cu atașament evitant își revede mama, el o ignoră intenționat, plasând explorarea mediului, jocul, pe o poziție superioară relației sale cu mama. Acești copii evită să privească lucrurile aparent dureroase, ba chiar se pot disocia afectiv, alegând să nu mai simtă nimic dureros niciodată. Putem identifica în pielea lor adulții foarte, foarte glumeți, care iau viața în glumă, aflându-se într-o veșnică și obositoare fugă de propriul lor trecut și propria suferință. Își descriu trecutul în cuvinte frumoase și susțin că ei nu au nicio traumă, nicio problemă, că “viața e roz și roz este lumea toată”.   

Atașamentul ambivalent (numit și preocupat) se structurează când mama, copleșită de proria suferință sufletească, acționează inconsecvent față de copil, dezorientându-l. Ea are o atitudine când foarte sufocantă, supraprotectivă, când total deconectată de copil, fiind incapabilă să identifice nevoile lui fizice și emoționale. Copilul se simte insecurizat și învață că pentru a putea fi auzit și văzut e nevoie să țipe tare, tare de tot. La intrarea în colectivitate, acești copilași nu doar că suferă cumplit la separarea de mamă, fiind foarte dificil de consolat de către o altă persoană, dar pare că le lipsește cu desăvârșire capacitatea de a explora spațiul, de a se adapta, iar la întâlnirea cu mama sar parcă înfricoșați de gâtul ei, se agață de ea și, din nou, sunt de neconsolat și imposibil de dezlipit de ea. Acești copii simt emoțiile foarte intens și suferă cumplit de teama că nevoile lor afective și fizice nu vor fi satisfăcute. Încercați, pentru o clipă, să vă puneți în pielea acestor micuți. Îmaginați-vă cum ar fi ca persoana de care depindeți (copiii depind de părinții lor), de a cărei îngrijire depinde viața voastră, v-ar aduce hrana când își amintește, vă curăță sau vă oferă alinare cu întârziere, după ce ați strigat suficient de mult. Nu v-ați înfiora văzând acea persoană că pleacă și nu știți când va reveni? Acești copilași ajung să manifeste dificultăți mari de adaptare atât la intrarea în colectivitate, dar și mai târziu, la școală. Ei sunt victimele preferate ale agresorilor, sunt la fel de “agresabile” după cum este o antilopă rănită ce defilează prin fața unui leu flămând. Pentru a se proteja și pentru a putea face față acestei vulnerabilități a lor, acești copii pot supracompensa prin comportamente agresive, devenind ei înșiși mici persecutori.

Atașamentul dezorganizat se structurează în contextul unor traume foarte puternice: abuz sexual, abandon, maltratare, neglijare, abuz fizic și emoțional constant, continuu. Cazurile în care se structurează un astfel de atașament sunt destul de rare și se regăsesc în special la copiii din orfelinate. Acești copilași simt cu fiecare celulă a lor neputița, neajutorarea. Comportamentul lor nu poate fi încadrat într-un anume tipar, este haotic, ei apelând la tot felul de mecanisme de coping (de a face față vieții) mai mult sau mai puțin adaptative și inconstante. 

Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă structurarea atașamentului, este important să știți faptul că toate amintirile care se stochează în absența limbajului sunt pur afective (adică este folosită memoria preverbală, procedurală). Sunt, de fapt, secvențe de evenimente interiorizate la nivel afectiv, stocate în inconștient, care îi permit copilului să își adapteze comportamentele în raport cu aceste experiențe. Modelele interne se formează între 2 și 6 luni, când se declanșează mecanismele de calm versus alarmă și râmân neschimbate pe parcursul vieții. Acestea includ simultan imaginea de sine a bebelușului, imaginea figurii de atașament a adultului, cu modalitățile sale de a satisface trebuința de protecție. Ele sunt dinamice, ghidează percepțiile sociale ale bebelușului și sunt structurate sub forma de amintiri episodice. Mai simplu spus, se țin minte afecte, nu cuvinte.

Aceste tipare de atașament nu se manifestă exclusiv. Fiecare dintre noi avem o măsură oarecare din fiecare tipar de atașament, deci nu există securizant “pur-sânge”, sau 100% evitant, sau 100% ambivalent. Suntem un pic din toate și, în funcție de persoanele pe care le întâlnim, manifestăm într-o măsură mai mare un anumit tipar. Putem însă, cu ajutorul unor instrumente profesionale, să determinăm care este tiparul predominant de atașament al nostru sau al copiilor noștri. Aceste evaluări sunt realizate de către psiholog sau psihoterapeut.

De asemenea, este foarte, FOARTE important cu cine petrece copilul nostru cea mai mare parte din timp în primii trei ani de viață. Vestea mai puțin plăcută este că, studiile arată că tiparul de atașament se transmite transgenerațional (adică se dă mai departe de la o generație la alta). Pentru a rupe cercul vicios al transmiterii transgeneraționale, este important ca adultul care îngrijește copilul să își restructureze tiparul de atașament. Acest lucru se poate realiza astfel: 

- în relație cu o altă persoană cu atașament securizant (dacă va avea norocul să o găsească, având în vedere că sunt foarte slab dezvoltate capacitățile de a repera securizanții; în cuplu cel puțin, un securizant va fi enervant de anost pentru un evitant sau un anxios, așa că îl va trimite rapid la plimbare)

- în relația cu Divinitatea (poate singura entitate 100% securizantă)

- într-un demers psihoterapeutic

Vreau să atrag atenția asupra faptului că, în cuplurile în care doar unul dintre parteneri își restructurează tiparul de atașament, este foarte posibil ca relația să se rupă dacă celălalt partener nu este dispus să facă schimbări. Optim este ca ambii parteneri să lucreze cu sine. Copilul nu are decât de câștigat atunci când părinții săi se regăsesc pe ei înșiși, se echilibrează emoțional și au o relație de cuplu frumoasă, împlinitoare. 

Tu ce tipar de atașament crezi că ai? Dar copilul tău? În care descriere te regăsești mai mult?  



*Sursa imaginii: https://pixabay.com 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Suntem la finalul lunii septembrie și, pare-se, tema adaptării copilului la grădiniță a devenit un subiect foarte arzător. Și simt să încep articolul meu cu un mare și adânc oftat. Un oftat cât să vă cuprindă pe toți care oftați în zilele astea. OOOOOFFFFF… of, grădinița asta, bat-o vina de grădiniță! Sau de creșă.   În același timp, drag părinte care îți duci copilul la grădiniță sau la creșă, îți propun să te oprești o clipă și să privești și înăuntrul tău și să observi: cât din ceea ce se întâmplă e cu adevărat amenințător și nepotrivit acolo unde îți duci copilul și cât e doar vreo veche rană a ta pe care o proiectezi pe copilul tău? cât din frica și suferința ta este despre copil și cât e despre tine și experiențele tale timpurii cu grădinița?
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  
   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.

Articole

Perfecționismul este trăsătură de personalitate prezentă la foarte mulți dintre noi. El este, după cum spunea odată formatoarea mea, “un dresaj continuu cu moțul în copilărie” (Mara Priceputu, 2019). Scriam într-un articol anterior despre stadiile dezvoltării umane în prima etapă a vieții. Ei bine, această trăsătură se schițează în perioada de viață 3-6 ani, când copilul învață să aibă inițiativă sau, din contră, învață să se simtă vinovat pentru tot ce se petrece în jurul său, în funcție de tipul și de gradul nostru de perfecționism, de cât de critici sau validanți suntem cu el. În etapa următoare de vârstă însă, 6-12 ani, în funcție de măsura în care vom fi schimbat sau nu ceva în atitudinea noastră față de copil vom hrăni în el hărnicia sau, din contră, inferioritatea.
  Ce se poate întâmpla atunci când confundăm iubirea pentru copil cu sacrificiul de sine?    Mi-a trecut la un moment dat prin față o postare plină de iubire a unei mămici, postare al cărei mesaj era: “copilul meu, viața mea”. Apoi, scotocind mai atent pe Google, am găsit și alte site-uri, bloguri, articole, magazine online cu decorațiuni prezentând minunate elogii cu acest mesaj. Am tot întâlnit aceste idei, de a-ți iubi copilul mai mult decât pe tine însuți / însăți, a trăi pentru copil, copilul e cea mai importantă ființă din viața noastră. Vă sună cunoscut?
   Am scris versurile de mai jos inspirată de cazurile de depresie post-partum întâlnite tot mai des în cabinetele de psihoterapie. Și m-am gândit apoi la importanța pe care suportul social îl are în viețile proaspeților părinți.