Primii trei ani de viață ai copilului pot prezice calitatea relațiilor adulților

V-ați întrebat vreodată de ce unii copii au un comportament temător, în vreme ce alții manifestă inițiativă? Dar cum de unii copii când vine mama să îi ia de la grădiniță nici nu o bagă în seamă, ba chiar se prefac că nu o văd, în vreme ce alții sar entuziasmați în brațele ei? Cum de unii copii plâng tare, inconsolabil, când nu o văd pe mama lor în preajmă, în vreme ce alții varsă două lacrimi apoi merg la joacă voioși, iar alții nu au niciun fel de dificultate cu plecarea mamei și merg imediat la joacă?

Ce se întâmplă cu acei copilași care se manifestă în fiecare din felurile de mai sus?

Voi explica în cele ce urmează ce anume se află la baza acestor comportamente și cum ajung copiii să le manifeste.

John Bowlby, pediatru, psihanalist și psihiatru englez, a observat timp îndelungat manifestările copiilor, maniera în care se formează relația mamă-copil și efectele acestei relații asupra stărilor afective și comporamentului copiilor. El este cel care a dat naștere teoriei atașamentului, o teorie dezvoltată ulterior de mulți alții.

Ce este atașamentul?

Este relația de afectivitate și încredere care se structurează între copil și mama sa (sau orice altă persoană pe care el o învestește cu încredere, persoana iubită - cum îi spune Bowlby) în primii trei ani de viață și care influențează maniera în care copilul va reuși să creeze relații sociale. Este, de altfel, primul tip de relație socială pe care copilul îl experimentează.

Este important de reținut faptul că atașamentul nu este același lucru cu iubirea și nici cu dependența, ci mai degrabă cu satisfacerea de către un adult a unei nevoi de protecție pe care copilul o manifestă. Această nevoie de protecție este satisfăcută în cele mai multe dintre cazuri de mamă, dar poate fi satisfăcută și de tată, bunici, bonă sau alte persoane înzestrate afectiv de către copil.

Există patru tipare de atașament identificate: sigur (sau securizant), evitant, ambivalent și dezorganizat. Ultimele trei sunt anxioase și disfuncționale, primul este singurul sănătos, funcțional.

Atașamentul securizant se structurează atunci când copilul se simte în siguranță, când mama îi răspunde (cum spuneam, în primii trei ani de viață) propmt copilului, identificând și satisfăcând corect nevoile sale. Un copil atașat sigur va plânge când mama / persoana iubită dispare din aria lui vizuală, însă poate fi consolat de o altă persoană, alături de care explorează mediul în care se află. La întâlnirea cu mama lui, acest copil va opri jocul, explorarea, pentru a sări fericit în brațele ei sau pentru a o întâmpina cu bucurie. Acești copii sunt sociabili, dar nu excesiv de sociabili, își exprimă emoțiile, sunt rezilienți și sunt capabili să formeze relații funcționale, sunt mai puțin predispuși bullying-ului și sunt mai echilibrați.

Atașamentul evitant se structurează atunci când mama, în fuga sa de propriile emoții, însă interesată de sine până spre egocentrism, eșuează în a se conecta cu propriul copil (firesc, de altfel, fiind deconectată de afect) și are tendința de a-l neglija. Copilul, văzând că mama, în repetate rânduri îl ignoră, se resemnează și plânge mai puțin, înțelegând că e pe cont propriu și că trebuie să se descurce. În această resemnare dureroasă, el renunță la relația cu mama lui în favoarea nevoii de a explora. Iar mama, urmând propriul model de relaționare, adică acela de a fi independent până la negarea nevoii de contact fizic și de exprimare și manifestare a afectivității, întărește acest comportament de evitare, de izolare afectivă. Copilul va dezvolta, într-adevăr, un nivel de independență foarte ridicat, care însă nu este decât o supracompensare a nevoii neîmplinite de afectivitate. Când copilul cu atașament evitant își revede mama, el o ignoră intenționat, plasând explorarea mediului, jocul, pe o poziție superioară relației sale cu mama. Acești copii evită să privească lucrurile aparent dureroase, ba chiar se pot disocia afectiv, alegând să nu mai simtă nimic dureros niciodată. Putem identifica în pielea lor adulții foarte, foarte glumeți, care iau viața în glumă, aflându-se într-o veșnică și obositoare fugă de propriul lor trecut și propria suferință. Își descriu trecutul în cuvinte frumoase și susțin că ei nu au nicio traumă, nicio problemă, că “viața e roz și roz este lumea toată”.   

Atașamentul ambivalent (numit și preocupat) se structurează când mama, copleșită de proria suferință sufletească, acționează inconsecvent față de copil, dezorientându-l. Ea are o atitudine când foarte sufocantă, supraprotectivă, când total deconectată de copil, fiind incapabilă să identifice nevoile lui fizice și emoționale. Copilul se simte insecurizat și învață că pentru a putea fi auzit și văzut e nevoie să țipe tare, tare de tot. La intrarea în colectivitate, acești copilași nu doar că suferă cumplit la separarea de mamă, fiind foarte dificil de consolat de către o altă persoană, dar pare că le lipsește cu desăvârșire capacitatea de a explora spațiul, de a se adapta, iar la întâlnirea cu mama sar parcă înfricoșați de gâtul ei, se agață de ea și, din nou, sunt de neconsolat și imposibil de dezlipit de ea. Acești copii simt emoțiile foarte intens și suferă cumplit de teama că nevoile lor afective și fizice nu vor fi satisfăcute. Încercați, pentru o clipă, să vă puneți în pielea acestor micuți. Îmaginați-vă cum ar fi ca persoana de care depindeți (copiii depind de părinții lor), de a cărei îngrijire depinde viața voastră, v-ar aduce hrana când își amintește, vă curăță sau vă oferă alinare cu întârziere, după ce ați strigat suficient de mult. Nu v-ați înfiora văzând acea persoană că pleacă și nu știți când va reveni? Acești copilași ajung să manifeste dificultăți mari de adaptare atât la intrarea în colectivitate, dar și mai târziu, la școală. Ei sunt victimele preferate ale agresorilor, sunt la fel de “agresabile” după cum este o antilopă rănită ce defilează prin fața unui leu flămând. Pentru a se proteja și pentru a putea face față acestei vulnerabilități a lor, acești copii pot supracompensa prin comportamente agresive, devenind ei înșiși mici persecutori.

Atașamentul dezorganizat se structurează în contextul unor traume foarte puternice: abuz sexual, abandon, maltratare, neglijare, abuz fizic și emoțional constant, continuu. Cazurile în care se structurează un astfel de atașament sunt destul de rare și se regăsesc în special la copiii din orfelinate. Acești copilași simt cu fiecare celulă a lor neputița, neajutorarea. Comportamentul lor nu poate fi încadrat într-un anume tipar, este haotic, ei apelând la tot felul de mecanisme de coping (de a face față vieții) mai mult sau mai puțin adaptative și inconstante. 

Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă structurarea atașamentului, este important să știți faptul că toate amintirile care se stochează în absența limbajului sunt pur afective (adică este folosită memoria preverbală, procedurală). Sunt, de fapt, secvențe de evenimente interiorizate la nivel afectiv, stocate în inconștient, care îi permit copilului să își adapteze comportamentele în raport cu aceste experiențe. Modelele interne se formează între 2 și 6 luni, când se declanșează mecanismele de calm versus alarmă și râmân neschimbate pe parcursul vieții. Acestea includ simultan imaginea de sine a bebelușului, imaginea figurii de atașament a adultului, cu modalitățile sale de a satisface trebuința de protecție. Ele sunt dinamice, ghidează percepțiile sociale ale bebelușului și sunt structurate sub forma de amintiri episodice. Mai simplu spus, se țin minte afecte, nu cuvinte.

Aceste tipare de atașament nu se manifestă exclusiv. Fiecare dintre noi avem o măsură oarecare din fiecare tipar de atașament, deci nu există securizant “pur-sânge”, sau 100% evitant, sau 100% ambivalent. Suntem un pic din toate și, în funcție de persoanele pe care le întâlnim, manifestăm într-o măsură mai mare un anumit tipar. Putem însă, cu ajutorul unor instrumente profesionale, să determinăm care este tiparul predominant de atașament al nostru sau al copiilor noștri. Aceste evaluări sunt realizate de către psiholog sau psihoterapeut.

De asemenea, este foarte, FOARTE important cu cine petrece copilul nostru cea mai mare parte din timp în primii trei ani de viață. Vestea mai puțin plăcută este că, studiile arată că tiparul de atașament se transmite transgenerațional (adică se dă mai departe de la o generație la alta). Pentru a rupe cercul vicios al transmiterii transgeneraționale, este important ca adultul care îngrijește copilul să își restructureze tiparul de atașament. Acest lucru se poate realiza astfel: 

- în relație cu o altă persoană cu atașament securizant (dacă va avea norocul să o găsească, având în vedere că sunt foarte slab dezvoltate capacitățile de a repera securizanții; în cuplu cel puțin, un securizant va fi enervant de anost pentru un evitant sau un anxios, așa că îl va trimite rapid la plimbare)

- în relația cu Divinitatea (poate singura entitate 100% securizantă)

- într-un demers psihoterapeutic

Vreau să atrag atenția asupra faptului că, în cuplurile în care doar unul dintre parteneri își restructurează tiparul de atașament, este foarte posibil ca relația să se rupă dacă celălalt partener nu este dispus să facă schimbări. Optim este ca ambii parteneri să lucreze cu sine. Copilul nu are decât de câștigat atunci când părinții săi se regăsesc pe ei înșiși, se echilibrează emoțional și au o relație de cuplu frumoasă, împlinitoare. 

Tu ce tipar de atașament crezi că ai? Dar copilul tău? În care descriere te regăsești mai mult?  



*Sursa imaginii: https://pixabay.com 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
Suntem la finalul lunii septembrie și, pare-se, tema adaptării copilului la grădiniță a devenit un subiect foarte arzător. Și simt să încep articolul meu cu un mare și adânc oftat. Un oftat cât să vă cuprindă pe toți care oftați în zilele astea. OOOOOFFFFF… of, grădinița asta, bat-o vina de grădiniță! Sau de creșă.   În același timp, drag părinte care îți duci copilul la grădiniță sau la creșă, îți propun să te oprești o clipă și să privești și înăuntrul tău și să observi: cât din ceea ce se întâmplă e cu adevărat amenințător și nepotrivit acolo unde îți duci copilul și cât e doar vreo veche rană a ta pe care o proiectezi pe copilul tău? cât din frica și suferința ta este despre copil și cât e despre tine și experiențele tale timpurii cu grădinița?

Articole

”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?
   În trecutul foarte îndepărtat, oamenii erau expuși constant pericolelor, așa că frica i-a ajutat să supraviețuiască. Imaginează-ți cum ar fi fost dacă un preistoric, în loc să fugă la vederea leului, se apuca să facă o incantație ca să-i treacă frica. În astfel de cazuri este foarte sănătos să simți frică și să acționezi în consecință pentru a te proteja.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?