Ce misiune îți alegi pentru această viață?

   Atunci când venim pe lume, părinții, bunicii și toți cei care ne primesc printre ei, sunt pentru noi ca niște ursitoare din frumoasa poveste de la botez. Fiecare ne oferă o misiune de viață, iar asta se întâmplă încă de când existam doar în gândurile cele mai ascunse și mai intime ale părinților noștri. Felul în care ei își imaginează că vom fi cândva și felul în care se imaginează pe ei înșisi în postura de părinți, existența dorinței ca noi să venim pe lume sau sa nu venim pe lume, toate acestea ne sunt transmise încă din momentul concepției și, în timp, până în jurul vârstei de 18 ani, se structurează ca o misiune de viață pe care la acel moment nu avem încotro decât să o primim cu smerenie. Această misiune va determina scenariul vieții noastre.

   Erik Erikson descrie stadiile dezvoltării umane și felul în care fiecare etapă poate influența modul de funcționare al persoanei odată ajunsă la maturitate. Desigur, uneori anumite etape nu sunt depășite, ceea ce înseamnă că din punct de vedere afectiv, în ceea ce privește anumite domenii ale vieții, nu putem discuta decât despre maturitate fizică, nu și psiho-emoțională. Cu alte cuvinte, felul în care părinții se poartă cu al lor copil în diverse etape din viață, va determina destinul, scenariul de viață, misiunea de viață pe care o va îmbrățișa fiul sau fiica după 18 ani.

   Dezvoltarea umană este împărțită în mai multe etape, iar prima dintre acestea, 0-18 ani, pare să fie și cea mai importantă, întrucât, așa cum am mai spus, acum copilul iși primește de la familia sa propria misiune de viață. În această fază a vieții, la vârsta copilariei si a adolescenței, ființa umană își ia repere, dar și resurse pentru etapele următoare și își formează propria imagine despre sine. Erikson descrie pentru această etapă câteva stadii intermediare, pe care vi le voi prezenta în cele ce urmează:

☑️ Stadiul 1: Încredere versus neîncredere (0-12 luni)
   Până la vârsta de un an, copilul află dacă există sau nu ca individualitate, dacă merită sau nu să fie iubit, văzut, acceptat, conținut și dacă se poate baza sau nu pe cineva. Erik Erikson denumește această fază “încredere versus neîncredere”, întrucât copilul își crează propria imagine despre sine prin ochii mamei (sau ai persoanei care îl îngrijește). Acest stadiu vine cu informația despre a exista sau nu, ceea ce va genera pe viitor crearea unor modalități de a exista. Cu alte cuvinte, copilul învață despre el dacă este valoros prin însuși faptul că este o ființă umană sau că este valoros și merită să își ducă existența pe acest Pământ doar dacă... satisface dorințele altora.

☑️ Stadiul 2: Autonomie versus rușine (1-3 ani)
   În următoarea etapă de vârstă, 1-3 ani, copilul începe să descopere despre el, prin ochii părinților (sau a persoanelor care îl îngrijesc: bunici, bonă, etc), că el este o ființă unică, diferită de mama lui (sau de îngrijitor), află dacă este sau nu capabil să se desprindă de această ființă care îl îngrijește și își formează primele mecanisme de a reuși sau de a eșua în viața de adult. În funcție de aceste experiențe el își va căpăta autonomia sau va simți rușine cu privire la propria persoană și la acțiunile sale.

☑️Stadiul 3: Inițiativă versus vinovăție (3-6 ani)
   În perioada 3-6 ani copilul află despre sine dacă ideile sale sunt sau nu sunt valoroase, află care îi este rolul în cadrul familiei, dacă are sau nu responsabilități și care sunte acestea. El va învăța să aibă sau nu inițiativă, sau va învăța ca toate necazurile au loc din cauza lui. Copilul acum învață dacă lucrurile se fac bine pentru că doar așa poate fi acceptat și iubit și pentru a satisface alte persoane, sau va învăța că lucrurile se fac bine pentru propria plăcere, bucurie. Totodată, el deprinde teama de eșec sau capacitatea de a privi cu asumare și înțelegere spre greșelile făcute. El va fi de aici capabil să ia din propriile greșeli învățăturile, folosind resursele sale pentru a-și perfecționa munca, sau va renunța cu ușurință la visurile, dorințele, pasiunile sale, împiedicându-se în eșec. În plus, la vârsta adultă, el va căuta inconștient situații în care va eșua și pentru care se va simți vinovat doar pentru a-și demonstra încă o dată neputinciozitatea și faptul că nu are sens să mai aibă vreo inițiativă în vreo direcție. Un alt aspect deosebit de important în această etapă este formarea stimei și a acceptării de sine. El va învăța de la părintele de gen opus că este în regulă exact așa cum este, fetiță sau băiețel. În funcție de atitudinea acestuia față de el va căuta mai târziu, în etapa adultă, un partener capabil să îl accepte și să îl iubească așa cum este, sau va căuta un partener de viață și situații de viață care îi vor întări convingerea că ceva este în neregulă cu el și că este vinovat pentru că are dorințe și chiar pentru că există.

☑️ Stadiul 4: Hărnicie versus inferioritate (6-12 ani)
   Perioada 6-12 ani reprezintă ultima șansă a părinților de a oferi copilului ceva cu adevarat
valoros, este etapa în care copilul învață să fie harnic, sau să se simtă inferior și incapabil. Desigur, calitatea de a fi sau nu harnic va avea valoare și va aduce bucurie copilului dacă în perioada anterioară acesta a primit validare pentru inițiativele sale. Altfel, copilul va opune rezistență în a-și îndeplini responsabilitățile, va simți dezaprobarea părintelui și, implicit, inferioritatea. Copilul aflat în această etapă află despre sine dacă este valoros prin ceea ce este, sau prin ceea ce produce. Aici el poate primi sau nu de la familia sa o foarte importantă resursă: resursa lucrului bine făcut și a împlinirii.

☑️ Stadiul 5: Conștientizarea eului versus confuzia rolurilor (12-18 ani)
   Urmează o etapă delicată, aceea a pre-adolescenței și adolescenței, în care are loc conștientizarea eului sau, din contră, apare o confuzie de roluri. La baza acestei etape și a tuturor etapelor următoare de viață stau învățăturile dobândite până la vârsta de 12 ani. Din acest moment părintele nu mai poate decât să însoțească adolescentul cu blândețe, informare și prevenție spre experiențe pozitive, să accepte demonstrațiile copiilor, fără a intra într-o luptă pentru dominație. O astfel de luptă nu va aduce decât la ruperea alianței părinte-copil. Este perioada în care viitorul adult se pregătește de părăsirea cuibului. El experimentează lucruri diferite de ceea ce a văzut în familie pentru a-și desăvârși identitatea și a-și demonstra că este diferit. Părintele îl va accepta, oferindu-i șansa de a-și satisface nevoia de a fi altfel (care nu este un moft, o fiță, “un aer” sau orice altă etichetă aruncată adesea cu sarcarsm din neștiință, neinformare), sau îl va forța să rămână dependent de el, într-o simbioză disfuncțională. La finalul acestei etape, adolescentul știe într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcție de felul în care i s-a permis de către părinți să descopere) cine este el, care îi sunt resursele, va fi mai mult sau mai puțin capabil de a lua decizii asumate, sau va ajunge să ia decizii doar pentru a lua decizii, pentru ca mai târziu să aibă un motiv în plus de nemulțumire, de insatisfacție.

   Toate aceste informații m-au ajutat enorm să înțeleg o mulțime de lucruri despre mine, despre cei din jurul meu, m-au ajutat să renunț la judecata mea sau a altor persoane, dar mai ales m-au ajutat să îmi reconfigurez abordarea în relația cu mine, cu fiul meu, dar și cu alte persoane. Am învățat toate acestea la unul din modulele mele de formare profesională, pentru care îi sunt enorm de recunoscătoare formatoarei mele, Mara Priceputu. A fost un modul cu multe lacrimi și conștientizări, însă a fost tămăduitor de-a dreptul. 

O zi plină de inspirație vă doresc! ❤️

*Sursa imaginii: https://unsplash.com