Dansul rolurilor de părinte-copil-partener de viață

Vorbeam la un moment dat despre a da, a primi și a cere în relațiile de egalitate, dar și despre măsura în care este potrivit să oferim în relațiile de subordonare. Relația părinte copil însă este una deosebită, întrucât aici părintele oferă copilului și atât. El nu are pretenții, nu are așteptări. Desigur, oferă ceea ce are nevoie copilul, nu ce are nevoie el să ofere, și îi oferă ponderat, nu în exces, nu mai mult decât are nevoie copilul să primească, am mai vorbit despre asta aici

Simt să tot repet această idee, întrucât nu rare sunt cazurile în care părintele spune cât de multe face pentru copil, că nu mai știe cum să îl mulțumească, iar în final acesta tot nemulțumit este. De fapt, așa cum spuneam și altă dată, ceea ce a oferit părintele “a căzut pe jos”, iar copilul a rămas flămând afectiv.

Apar totuși situații în care, pentru a face față contextului de viață în care se află, părintele îi oferă copilului, iar acesta primește cu supunere, un rol care nu i se cuvine. Inconștient de cele mai multe ori, copilul este așezat în rol de părinte al părintelui său, alteori în rol de partener de cuplu (și nu mă refer neapărat din punct de vedere sexual, deși, din nefericire, există și astfel de abuzuri grave asupra copiilor - nu vom discuta despre acestea aici), alteori în rol de frate sau de soră, ori poate de prieten.  

Cum putem să recunoaștem un copil într-un astfel de rol, sau chiar un adult căruia cândva, i-a fost pusă în spate această povară?

Este important de știut faptul că, până când părintele nu scapă el însuși de bagajul care nu îi aparține și care îi înconvoaie spatele (aviz persoanelor cu dureri cervicale - aceasta poate fi una din cauzele emoționale), va avea tendința de a o împărți cu fiul sau fiica sa. Acum, imaginați-vă doar, câte generații în spate ne-au lăsat povara lor, câte purtăm astăzi și le împărțim inconștient, cu ființele plăpânde cărora le-am dat viață.

Iată câteva semne că prin care ne dăm seama dacă am oferit copilului și ceea ce nu avea nevoie să primească - rolul nostru de părinte:

- este foarte grijuliu cu părintele

- îl disciplinează pe părinte

- îi ascultă toate ofurile

- se simte responsabil să îi rezolve problemele de adult

- simte nevoia să îi ofere tot ce are mai bun părintelui

- se simte vinovat atunci părintele are dificultăți

Care sunt implicațiile acestei confuzii de roluri?

- părintele se așază într-un rol de copil, fiind de acolo incapabil să îi ofere propriului copil hrana afectivă necesară, ceea ce nu este deloc surprinzător, întrucât de acolo, din rol de copil al propriului copil, nu îl poate vedea cu toate nevoile și trăirile lui.

- la vârsta adultă (sau chiar și mai devreme, încă din adolescență), copilul-părinte va căuta să își umple cumva golul afectiv, în cele mai multe dintre cazuri prin diverse tipuri de dependențe (alcool, tutun, tehnologie, mâncare în exces, TV, droguri, relații sexuale întâmplătoare, alte excese de orice natură)

- copilul-părinte ajuns adult va avea dificultăți de relaționare în cuplu și va alege un parterner alături de care va reuși să construiască una la fel de disfuncțională ca cea a părinților săi (desigur, dacă între timp nu s-a debarasat de povara sa). De aici, lucrurile devin atât de complexe, că sunt imposibil de prezentat în câteva rânduri. Apar încrângături de roluri amestecate cu alte complexe nerezolvate și rezultă o viață amoroasă plină de suferință. Care, desigur, va reprezenta model pentru propriul copil, repetându-se istoria până în momentul în care cineva rupe acest cerc vicios, vindecând rănile sale.

- pot să apară disfuncționalități și în alte tipuri de relații, întrucât acest copil nu va ști să primească. Va ști să existe numai prin a da, astfel că va da până va ajunge la epuizare. Va forma relații în special cu persoane care cer, dar nu știu să ofere. Iar când va ajunge la epuizare, fie se va îmbolnăvi, fie va răbufni puternic. Apoi o va lua de la capăt, până când se va hotărî să își vindece această rană. Pentru că sistemul din care faci parte, îți scoate în cale acele persoane care te vor provoca iar și iar, până când vei reuși să îți aduni forțele și să-ți înfrunți suferința, să o privești, să o accepți ca parte din tine și să îi folosești energia pentru a construi, nu pentru a (te) distruge. Misiunea este să îți dresezi trauma, demonii care te mănâncă în tăcere.

Ce putem face pentru a ne păstra rolurile:

- să tratăm copilul cu respectul cuvenit oricărei ființe umane, însă amintindu-ne permanent că este un copil, oricât de isteț, descurcăreț ar fi el.  

- să îi permitem să ne ofere ajutorul doar în chestiunile adecvate vârstei lui și care îl ajută pe el în primul rând (treburi casnice, unele cumpărături, tot ce ține de responsabilizarea lui și este potrivit vârstei sale).

- să ne păstrăm confidențele pentru prieteni, frați, surori, veri (oricine din grupul de egali).

- să îi împărtășim doar experiențe care îl îmbogățesc sufletește, cum ar fi anumite povești de viață, nu problemele noastre de zi cu zi, cele de cuplu sau cine știe ce alte conflicte mai avem. De pildă, când avem o zi prostă la birou și venim cam încărcați acasă, le putem spune doar atât, că a fost o zi mai dificilă cu provocări, dar că veți găsi voi o soluție. Astfel, le transmiteți că viața poate avea și urcușuri și coborâșuri, dar că mereu există și rezolvări. Eu îi spun mereu fiului meu așa: nu există probleme, ci doar provocări. Provocările au mereu rezolvări, iar găsirea acestor rezolvări ne ajută să creștem, să evoluăm”.

- să acceptăm ajutor de la alți adulți

- să îl încurajăm să ceară și el ajutor când chiar nu reușește să facă ceea ce își propune (ajutor nu înseamnă să facă cineva în locul lui :) , cred că am mai spus asta).

- să fim conștienți de rolul de fiu/fiică al copilului nostru, dincolo de diversele perspective spirituale (reîncarnări sau altceva). În acest sens aș avea o dezvăluire de făcut, însă poate într-un alt articol (să mai prind un strop de curaj).

O zi plină de înțelepciune vă doresc și de curaj spre a vă privi și accepta!



 

*Sursa imaginii: https://unsplash.com/s/photos 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

Săptămâna asta mi-am oferit o seară de relaxare la… KineDok, adică un eveniment la care se adună mai multe persoane, vizionează un film documentar, apoi discută pe marginea acestuia. A fost prima oară când am participat, invitată de o prietenă în ultimul moment. Mi s-a părut foarte interesant conceptul, eram curioasă și aveam și-o poftă nebună de socializare, de cunoscut ceva oameni noi, mai ales colegi de breaslă din Brașov. Și bine am făcut că am fost spontană și m-am dus, că minunate idei mi-au venit în cap pentru articolul meu de azi.  
Cred că în fiecare an, după vestitul Halloween, mi-au apărut pe Facebook postări fie despre cât de drăguț și ce distracție a fost de Halloween, fie despre cât de nocivă și oripilantă poate fi această sărbătoare pentru copii. Dar cum stau lucrurile de fapt? O fi bine? O fi rău? Om vedea. Până om vedea, am zis eu să aștern pe hârtie (mă rog, pe blog), câteva lucruri care mi-au trecut prin cap plecând de la întrebările cu pricina. La final, spun și ce am făcut, dacă am serbat sau nu Halloween. :)
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.  

Articole

Balzac spunea despre resemnare că este “o sinucidere zilnică”. A te resemna înseamnă a renunța să mai speri, a te supune unei false neputințe, a-ți încuia singur sufletul în colivie. Cum ajunge însă un om să se resemneze: prin repetarea experienței de eșec, de inadecvare, de a nu fi suficient de bun, de a fi nedemn de iubire?  
Ce este fericirea? De ce ne-o dorim cu atâta ardoare? O putem avea? Cum așa? Dacă astăzi, acum, v-ar întreba copilul, ce este fericirea, ce i-ați răspunde? Voi cum le vorbiți copiilor voștri despre fericire?
#corp #faramakeup #farafiltre Azi scriu despre corp și credințele despre corp. Da, vă vorbesc despre asta în lumina isteriei care s-a creat pe rețelele de socializare care a ajuns chiar și la mine. Mno… cândva am auzit o vorbă care m-a uns pe suflet și, cu respect față de omul care mi-a împărtășit-o atunci, am să o reproduc: „Știrile importante ajung la tine și dacă nu te uiți la TV”. Și nu că ar fi o catastrofă mondială de importanță extraordinară ce a afirmat Buhnici zilele trecute, însă fenomenul în care e prins nu doar Buhnici, ci și alți oameni, bărbați și femei deopotrivă, acesta este de o importanță colosală! Pentru că este despre niște nonvalori pe care societatea le înghite și le promovează cu lăcomie și care ajung până în punctul în care mutilează sufletele și trupurile celor care au ajuns la „supradoză”.