Dansul rolurilor de părinte-copil-partener de viață

Vorbeam la un moment dat despre a da, a primi și a cere în relațiile de egalitate, dar și despre măsura în care este potrivit să oferim în relațiile de subordonare. Relația părinte copil însă este una deosebită, întrucât aici părintele oferă copilului și atât. El nu are pretenții, nu are așteptări. Desigur, oferă ceea ce are nevoie copilul, nu ce are nevoie el să ofere, și îi oferă ponderat, nu în exces, nu mai mult decât are nevoie copilul să primească, am mai vorbit despre asta aici

Simt să tot repet această idee, întrucât nu rare sunt cazurile în care părintele spune cât de multe face pentru copil, că nu mai știe cum să îl mulțumească, iar în final acesta tot nemulțumit este. De fapt, așa cum spuneam și altă dată, ceea ce a oferit părintele “a căzut pe jos”, iar copilul a rămas flămând afectiv.

Apar totuși situații în care, pentru a face față contextului de viață în care se află, părintele îi oferă copilului, iar acesta primește cu supunere, un rol care nu i se cuvine. Inconștient de cele mai multe ori, copilul este așezat în rol de părinte al părintelui său, alteori în rol de partener de cuplu (și nu mă refer neapărat din punct de vedere sexual, deși, din nefericire, există și astfel de abuzuri grave asupra copiilor - nu vom discuta despre acestea aici), alteori în rol de frate sau de soră, ori poate de prieten.  

Cum putem să recunoaștem un copil într-un astfel de rol, sau chiar un adult căruia cândva, i-a fost pusă în spate această povară?

Este important de știut faptul că, până când părintele nu scapă el însuși de bagajul care nu îi aparține și care îi înconvoaie spatele (aviz persoanelor cu dureri cervicale - aceasta poate fi una din cauzele emoționale), va avea tendința de a o împărți cu fiul sau fiica sa. Acum, imaginați-vă doar, câte generații în spate ne-au lăsat povara lor, câte purtăm astăzi și le împărțim inconștient, cu ființele plăpânde cărora le-am dat viață.

Iată câteva semne că prin care ne dăm seama dacă am oferit copilului și ceea ce nu avea nevoie să primească - rolul nostru de părinte:

- este foarte grijuliu cu părintele

- îl disciplinează pe părinte

- îi ascultă toate ofurile

- se simte responsabil să îi rezolve problemele de adult

- simte nevoia să îi ofere tot ce are mai bun părintelui

- se simte vinovat atunci părintele are dificultăți

Care sunt implicațiile acestei confuzii de roluri?

- părintele se așază într-un rol de copil, fiind de acolo incapabil să îi ofere propriului copil hrana afectivă necesară, ceea ce nu este deloc surprinzător, întrucât de acolo, din rol de copil al propriului copil, nu îl poate vedea cu toate nevoile și trăirile lui.

- la vârsta adultă (sau chiar și mai devreme, încă din adolescență), copilul-părinte va căuta să își umple cumva golul afectiv, în cele mai multe dintre cazuri prin diverse tipuri de dependențe (alcool, tutun, tehnologie, mâncare în exces, TV, droguri, relații sexuale întâmplătoare, alte excese de orice natură)

- copilul-părinte ajuns adult va avea dificultăți de relaționare în cuplu și va alege un parterner alături de care va reuși să construiască una la fel de disfuncțională ca cea a părinților săi (desigur, dacă între timp nu s-a debarasat de povara sa). De aici, lucrurile devin atât de complexe, că sunt imposibil de prezentat în câteva rânduri. Apar încrângături de roluri amestecate cu alte complexe nerezolvate și rezultă o viață amoroasă plină de suferință. Care, desigur, va reprezenta model pentru propriul copil, repetându-se istoria până în momentul în care cineva rupe acest cerc vicios, vindecând rănile sale.

- pot să apară disfuncționalități și în alte tipuri de relații, întrucât acest copil nu va ști să primească. Va ști să existe numai prin a da, astfel că va da până va ajunge la epuizare. Va forma relații în special cu persoane care cer, dar nu știu să ofere. Iar când va ajunge la epuizare, fie se va îmbolnăvi, fie va răbufni puternic. Apoi o va lua de la capăt, până când se va hotărî să își vindece această rană. Pentru că sistemul din care faci parte, îți scoate în cale acele persoane care te vor provoca iar și iar, până când vei reuși să îți aduni forțele și să-ți înfrunți suferința, să o privești, să o accepți ca parte din tine și să îi folosești energia pentru a construi, nu pentru a (te) distruge. Misiunea este să îți dresezi trauma, demonii care te mănâncă în tăcere.

Ce putem face pentru a ne păstra rolurile:

- să tratăm copilul cu respectul cuvenit oricărei ființe umane, însă amintindu-ne permanent că este un copil, oricât de isteț, descurcăreț ar fi el.  

- să îi permitem să ne ofere ajutorul doar în chestiunile adecvate vârstei lui și care îl ajută pe el în primul rând (treburi casnice, unele cumpărături, tot ce ține de responsabilizarea lui și este potrivit vârstei sale).

- să ne păstrăm confidențele pentru prieteni, frați, surori, veri (oricine din grupul de egali).

- să îi împărtășim doar experiențe care îl îmbogățesc sufletește, cum ar fi anumite povești de viață, nu problemele noastre de zi cu zi, cele de cuplu sau cine știe ce alte conflicte mai avem. De pildă, când avem o zi prostă la birou și venim cam încărcați acasă, le putem spune doar atât, că a fost o zi mai dificilă cu provocări, dar că veți găsi voi o soluție. Astfel, le transmiteți că viața poate avea și urcușuri și coborâșuri, dar că mereu există și rezolvări. Eu îi spun mereu fiului meu așa: nu există probleme, ci doar provocări. Provocările au mereu rezolvări, iar găsirea acestor rezolvări ne ajută să creștem, să evoluăm”.

- să acceptăm ajutor de la alți adulți

- să îl încurajăm să ceară și el ajutor când chiar nu reușește să facă ceea ce își propune (ajutor nu înseamnă să facă cineva în locul lui :) , cred că am mai spus asta).

- să fim conștienți de rolul de fiu/fiică al copilului nostru, dincolo de diversele perspective spirituale (reîncarnări sau altceva). În acest sens aș avea o dezvăluire de făcut, însă poate într-un alt articol (să mai prind un strop de curaj).

O zi plină de înțelepciune vă doresc și de curaj spre a vă privi și accepta!



 

*Sursa imaginii: https://unsplash.com/s/photos 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

Într-o zi, o mămică îmi vorbea despre cât de copleșitoare sunt emoțiile care însoțesc finalul concediului de maternitate, că pe de o parte se bucură, simte nerăbdare să revină în câmpul muncii, însă pe de altă parte se îngrijorează pentru copilaș. Apoi se simte vinovată pentru că și-a permis asemenea gânduri.
   Mulți dintre părinții zilelor noastre se întreabă dacă este potrivit sau nu să doarmă alături de copiii lor. Argumente pro și contra co-sleepingului găsim la fiecare pas, astfel că nici nu mai știi cum e cel mai bine să procedezi. Te simți dezorientat și ai impresia că orice ai face, tot nu e bine. Pe cine să asculți? Cine are dreptate? Și cine poate știi cu certitudine că dacă procedezi într-un fel sau în altul, efectul va fi cel presupus? Cercetările științifice ne oferă repere foarte utile, însă răspunsurile optime se află în fiecare dintre noi. Pentru că fiecare om este o ființă unică, individuală, cu o istorie proprie. Dar hai să vedem totuși ce spune literatura de specialitate despre co-sleeping și cum putem lua decizia optimă pentru sănătatea și bunăstarea întregii familii.
Una dintre cele mai provocatoare perioade ale vieții noastre este adolescența - o frumoasă etapă a vieții, plină de culoare, energie aproape copleșitoare uneori, plină de creativitate, expansivitate, dar care aduce și zbucium sufletesc atât nouă, părinților, cât și copiilor adolescenților noștri.