Pupatul copilului pe buze - un gest firesc sau incestuos?

Acest subiect cu privire la pupatul copiilor pe buze este unul destul de controversat în rândul părinților. Unii susțin că nu este nimic în neregulă în a-ți pupa copilul pe gură, întrucât nu este un act încărcat de erotism, alții spun că e de-a dreptul dizgrațios și nesănătos pe deasupra. M-am decis să prezint perspectiva psihanalitică (deși, pe tema asta, nu am întâlnit școli terapeutice cu puncte de vedere diferite) cu privire la acest gest atât de controversat.

Așa cum poate cunoașteți deja, despre sexualitatea infantilă a vorbit cel mai mult Freud, părintele psihologiei. Aș vrea întâi să clarific un aspect cu privire la termenul “sexualitate”, întrucât așezat lângă termenul “copil” sau “infantil” poate crea confuzie sau chiar revoltă. Diferența între sexualitatea adultului și cea infantilă este dată de scopul acțiunii. Copilul caută pur și simplu obținerea plăcerii, așadar vorbim despre o acțiune determinată de hedonism, în vreme ce la adulți apare drept scop și reproducerea, care determină nevoia de a iniția contactul sexual. Așadar, la copii sexualitatea este pur hedonică, la adulți este și hedonică, dar se suprapune și cu nevoia de reproducere. Așadar, conceptul se sexualitate are legătură cu plăcerea, nu neapărat cu actul sexual. Acestea fiind (sper) clarificate, voi trece la subiectul nostru, pupatul pe buze.

În intervalul de vârstă 3-6 ani, copilul se află în faza oedipiană (se manifestă complexul Oedip), o etapă în care copilul intră în concurență cu părintele de același gen pentru a-și “cuceri” părintele de gen opus. Poate ați auzit băiețeii spunând: “mami, eu vreau să mă căsătoresc cu tine când o să fiu mare”, sau fetițele: “tati, ești cel mai grozav! Tu o să fii soțul meu când voi fi mare”. Iar dacă nu ați auzit asemenea afirmații, poate ați observat o oarecare ostilitate față de părintele de gen opus. Aceasta este cât se poate de firească și sănătoasă.

Desigur că pot apărea și deviații, atunci când rolurile de masculinitate sau feminitate nu sunt foarte bine împărțite în cadrul familiei, sau când părinții nu se mai află în relație de cuplu romantică, ci au rămas doar parteneri de parenting, ori poate nici atât măcar. Desigur că, tema este foarte vastă, pot apărea multe particularități, multe variabile, pe care le voi prezenta în articole următoare.

Voi prezenta astăzi situația clasică, cel mai frecvent întîlnită, cea în care părinții copilului formează un cuplu (romantic și parental). Să presupunem că avem de a face cu un băiețel de patru ani care devine gelos pe tatăl său și încearcă din răsputeri să îl înlăture și să monopolizeze dragostea și atenția mamei. El dorește ca mama să se poarte cu el așa cum a văzut că se poartă cu tatăl său, deci, inclusiv să fie pupat pe guriță. El nu poate face diferența între gesturile de tandrețe pe care le fac doar adulții și gesturile de tandrețe potrivite copiilor, or această diferențiere este importantă și îi oferă și siguranță în plus. Altfel, copilul poate înțelege că este în regulă să pupăm pe buze orice persoană care ne este dragă…și viceversa. Cum va putea un copil să claseze ca fiind nepotrivit un astfel de gest venit din partea unui adult nu foarte bine intenționat, dacă acest gest este privit ca fiind unul firesc? 

Dincolo de prevenție, copilul se va afla într-o confuzie de roluri. Băiețelul în cauză va simți că a câștigat locul tatălui său și se va instala în acest rol disfuncțional, până când tatăl său va reuși să-l dea la o parte (metaforic, desigur). Dacă asta nu s-a întâmplat atunci, în copilărie, cu greu va mai reuși să se descotorosească de rolul subtil și toxic în care a fost așezat. Va constata la un moment dat că a fost victima unui incest emoțional, cel mai probabil după ce a ajuns în cabinetul de psihoterapie pentru că nu reușește să își construiască relații romantice funcționale, ori poate nu reușește să se implice emoțional în vreuna. Cum ar putea oare, dacă inima lui este încă, în mod inconștient, la mama sa?

Una dintre responsabilitățile tatălui după ce copilul a împlinit trei ani este să își recucerească, să își seducă soția, care vreme de trei ani s-a aflat într-o simbioză adaptativă, sănătoasă, cu fiul sau fiica lor. Din acel moment însă, simbioza nu mai este potrivită, este timpul ca ea să se încheie, iar acest lucru poate fi posibil cu ajutorul tatălui. Mama redevine și femeie, soția soțului ei, copilul își primește rolul de copil și pierde “bătălia” pentru părintele de gen opus. Este deosebit de important ca el să piardă această „bătălie”. Este șansa lui de a se identifica, în această neputință de a-și seduce părintele de sex opus, cu părintele de același sex: fetițele cu mamele lor, devenind feminine și deschise spre a construi, odată ce ajung la maturitate, relații romantice sănătoase, iar băiețeii cu tații lor, întegrându-și cu succes atât masculinitatea, cât și feminitatea. Feminitatea o vor folosi pentru a fi tați buni, blânzi, pentru a fi disponibili emoțional pentru femeia ce va apărea la maturitate în viața lor, în vreme ce masculinitatea o vor folosi pentru a seduce, pentru a procura resurse și a securiza familia.

Dincolo de dinamica aceasta, un argument în plus care susține cât de nepotrivit este să ne sărutăm copiii pe buze este spațiul nostru cultural, în care sărutul pe buze este specific adulților și determină o excitație sexuală cu scop procreativ, un act erotic, aceasta este o paradigmă transmisă transgenerațional și care deja a căpătat această nuanță de instinct. Dorința de a ne dezice total de paradigma culturală poate fi interpretata psihanalitic, însă nu este cazul aici. Ar fi de privit poate către elementul de care vrem cu adevărat să ne delimităm, de care ne este teamă poate și pe care, inconștient, am ales să îl înlocuim cu ceva mai puțin “primejdios”. Reacțiile chimice care se declanșează în organismul nostru demonstrează faptul că sărutul pe buze este un act erotic, nicidecum platonic, cel puțin în zilele noastre, întrucât organismul secretă: oxitocină (care, printre altele, determină excitația sexuală), dopamină (responsabilă pentru senzația de plăcere) și adrenalină.

În altă ordine de idei, eu personal nu sunt de acord cu sărutul pe buze al copiilor și rezonez întru totul cu argumentația psihanaliștilor, potrivit cărora acesta ar fi o formă de incest emoțional.

 

Desigur, această perspectivă nu se dorește a fi un adevăr absolut, iar dacă există argumente (susținute științific) în favoarea sărutului pe buze al copilului, sunt foarte curioasă să le aflu. J

Nu vă sființi în a vă exprima punctul de vedere.

 

https://sci-hub.se/https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/00224499509551774 - Okami, P. (1995). Childhood exposure to parental nudity, parentchild cosleeping, and “primal scenes”: A review of clinical opinion and empirical evidence. Journal of Sex Research, 32(1), 51–63.doi:10.1080/00224499509551774  - nu există evidențe cu privire la faptul că ar fi dăunătoare. Totuși, se recomandă precauție.

 

 

*Articol realizat de mine și postat pe Clubul lui Tikaboo

**Sursa imaginii: https://pixabay.com 

 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?

Articole

Perfecționismul este trăsătură de personalitate prezentă la foarte mulți dintre noi. El este, după cum spunea odată formatoarea mea, “un dresaj continuu cu moțul în copilărie” (Mara Priceputu, 2019). Scriam într-un articol anterior despre stadiile dezvoltării umane în prima etapă a vieții. Ei bine, această trăsătură se schițează în perioada de viață 3-6 ani, când copilul învață să aibă inițiativă sau, din contră, învață să se simtă vinovat pentru tot ce se petrece în jurul său, în funcție de tipul și de gradul nostru de perfecționism, de cât de critici sau validanți suntem cu el. În etapa următoare de vârstă însă, 6-12 ani, în funcție de măsura în care vom fi schimbat sau nu ceva în atitudinea noastră față de copil vom hrăni în el hărnicia sau, din contră, inferioritatea.
Am tot întâlnit în ultima vreme dificultatea unora dintre mămici de a liniști copilul care plânge inconsolabil, așa că m-am gândit să vă provoc la un exercițiu de introspecție, prin care să vă răspundeți cu toată sinceritatea la următoarea întrebare: Ce anume din voi credeți că vă oglindesc copiii cel mai des (indiferent de vârsta lor)?  
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?