A da și a lua - de la optim, la extrem

Iată câteva astfel de situații disfuncționale de care ne lovim adesea:

 → când cineva ne-a spus NU, NU (MAI) VREAU, STOP, iar altcineva tot mai insistă să primească. Vă aduceți aminte de situațiile acelea clasice, mai ales din copilărie, în care mergeți la cineva în vizită, vă punea în farfurie mâncare, o terminați, apoi insista să mai mâncați o porție prin întrebarea “Dar de ceee? Ori nu ți-a plăcut?”. Sau de momentele acelea când adulții le spun copiilor: “Vaaai, dar nu poți să lași în farfurie norocul! Mai ai două guri. Hai, mănâncă-le!”

 → când cineva presupune că altcineva are nevoie de ajutor și se grăbește să i-l ofere așa cum crede, fără a afla înainte despre ce e vorba, dacă are cu adevărat nevoie de ajutor și în ce fel are nevoie. Mi-a venit în minte un banc: O bătrânică stătea la trecerea de pietoni. Bulă, generos, o ia în brațe și o trece strada, zicând: “Gata, mamaie, ești în siguranță acum.” La care bătrânica îi spune: “Ce ai cu mine, maică, doar mă odihneam și eu oleacă”. Cam așa sunt acest tip de situații.

 → când cineva oferă daruri la care știe că nu i se poate răspunde în aceeași manieră. Pentru că relațiile de egalitate (între soți/iubiți, între prieteni, între frați, între colegi etc) sunt funcționale și evoluează frumos atunci când are loc un schimb cât de cât echitabil (de felul: eu îți ofer, tu îmi oferi înapoi și un pic (doar un pic) în plus, eu îți ofer înapoi valoarea primită și un pic peste și tot așa. Nu luați mot-a-mot cuvintele, întrucât nu este vorba de o valoare financiară, ci pur și simplu de a oferi ceea ce știi că are nevoie o persoană într-un anumit moment (poate o vorbă bună, care face cât un diamant, sau poate, pur și simplu să fii acolo prezent când are nevoie).

→ când cineva oferă cu un scop bine stabilit dinainte, de a obține anumite avantaje. Aceasta este o formă de manipulare și este un abuz. În cazurile anterioare nu putem vorbi de manipulare, întrucât nu este o intenție egoistă conștientă în spate, ci acolo e vorba de niște scheme cognitive disfuncționale. Desigur, și manipularea are în spate rana ei veche, dar nu discutăm despre asta acum.

Toate aceste acțiuni, voite sau nevoite, conștiente sau inconștiente, au la bază răni profunde. De aceea nu avem de judecat vreo persoană, ci doar de evidențiat comportamente inadecvate.

De obicei, când simțim să oferim mai mult și mai decât e solicitat, când nu e solicitat, sau când pur și simplu nu este cazul (voi reveni cu informația despre când nu e cazul să ajutăm, deși ni se cere), simțim asta pentru că ne identificăm cu persoana aparent neajutorată, proiectând asupra ei nevoile noastre care se cer satisfăcute, iar asta nu prea poate fi primit cu drag. Practic, ajutorul nostru pică pe jos. Apoi suntem nemulțumiți pentru că nu ne este apreciat gestul, când cel din fața noastră are de fapt o reacție de apărare. Sau arată o falsă apreciere, de complezență, când de fapt se simte împovărat.

La fel se întâmplă și cu ai noștri copii, care sunt adesea sufocați de atâta ajutor nedorit, necerut, nejustificat. Spuneam mai devreme că uneori nu este cazul să ajutăm, deși poate ni se cere. Este important să evaluăm cât putem de realist situația. Un copil care cere să îl încalțe mama la 4-5-6 ani are nevoie de altceva, nu să îl încalțe mama. El știe și poate să facă asta singur, iar a răspunde la o astfel de solicitare nu face decât să îi slăbească voința, să îi creeze imaginea despre sine că nu poate să o facă singur ori să îi întărească un comportament de evitare a unei sarcini prea monotone sau nu foarte confortabile.

La fel se întâmplă cu temele făcute de părinți! Copilul are o temă / un proiect pentru a-și exersa anumite abilități. Putem să îl sprijinim ajutându-l să înțeleagă anumite lucruri pe care nu a reușit să și le însușească în clasă (dar și aici e de văzut cât de des se întâmplă asta, în ce măsură) și apoi să îi lăsăm posibilitatea de a face singur. Făcând tema lui nu îl ajutăm, ci îi facem o defavoare. Dacă temele sunt copleșitoare, prea multe, prea grele, vreme îndelungată, atunci e recomandată o discuție între adulți, adică între părinte și profesor / învățător (cu blândețe, cu multă ascultare activă, cu politețe).

Când părintele dă prea mult și doar ca să fie el sigur că nu i se poate reproșa că nu a dat, pe principiul “lasă așa, mai bine să fie mai mult decât prea puțin”, copilul este de asemenea abuzat emoțional. Poate e un cuvât dur, dar abuzul chiar îmbracă multe forme, iar aceasta este una dintre ele. Să fii invalidat, să ajungi să crezi despre tine că nu ai putea niciodată să faci ce face X sau Y nu este nicidecum o plăcere. Cum nici să trăiești în bula de cristal a părinților în care totul ți se cuvine nu este o plăcere. Societatea taxeaza aceste comportamente prea egocentriste, iar copilul crescut altfel va suferi și va face și pe alții să sufere. Copiii au nevoie să se simtă utili, implicați, au nevoie să aibă și ei responsabilități specifice vârstei (să își facă patul, ordine în cameră, să pregătească masa, să spele vasele, să ducă gunoiul, să își pregătească lucrurile pentru ziua următoare etc.).  

De asemenea, felul în care oferim și primim, felul în care am învățat noi înșine să evaluăm situațiile în care să oferim sau nu, felul în care am învățat să cerem ajutor sau să ne așteptăm ca cineva să ne ghicească nevoile, toate acestea reprezintă modele de conduită și de relaționare pentru copiii noștri.

Voi cum oferiți și cum primiți?

*Sursa imaginii: https://pixabay.com