Adolescența - frumoasă, rebelă, creativă

Una dintre cele mai provocatoare perioade ale vieții noastre este adolescența - o frumoasă etapă a vieții, plină de culoare, energie aproape copleșitoare uneori, plină de creativitate, expansivitate, dar care aduce și zbucium sufletesc atât nouă, părinților, cât și copiiilor adolescenților noștri.

Noi, părinții, avem să acceptăm că, mai întâi de toate, că omuleții aceștia fascinanți de lângă noi nu mai sunt copii, ci au devenit, AU DEVENIT adolescenți, prin urmare au fireasca pretenție să fie tratați potrivit vârstei lor și adaptat etapei în care se află. Poate fi provocator să conștientizăm în timp real când se produc aceste treceri, când au crescut, când a zburat timpul. Dar poate dacă ne oprim o clipă, respirăm adânc și îi contemplăm, îi vom putea vedea cu adevărat, îi vom putea descoperi și chiar înțelege mai bine.

Tot noi, părinții, avem să acceptăm faptul că bazele educației le-am pus până ca ei să intre în etapa de preadolescență, adică până în jurul vârstei de 12 ani (poate chiar mai timpuriu, la 10 ani). Avem să acceptăm faptul că de aici înainte putem doar să îi însoțim, să comunicăm cu ei, să le arătăm o direcție, o pistă de lansare în viață... și cam atât. La această vârstă a lor avem puterea de a-i constrânge să facă ce ne dorim, ce considerăm noi că e bine pentru ei, însă o astfel de confruntare în care noi deținem puterea nu vom face altceva decât să lezăm relația cu ei. Potrivit este să le comunicăm faptul că avem încredere în ei, iar ei vor face natural tot ce le stă în putință să nu ne dezamăgească. Desigur că vor face și greșeli, însă avem varianta să le facem morală și să îi pedepsim, ceea ce ne va aduce doar respingere din partea lor, sau avem opțiunea să ne așezăm lângă ei încrezători că pot observa greșeala făcută și să îi încurajăm să o remedieze. În niciun caz nu facem treaba în locul lor, dar le oferim umărul de care să se sprijine atunci când au nevoie.

Adolescența este o perioadă de tranziție între copilărie și maturitate atât pentru părinți, cât și pentru fiicele și fii noștri. Le spun așa pentru că ei chiar nu mai sunt copii, iar noi avem să ne obișnuim cu acest nou statut al lor. De acum, avem să ne dăm un pas în spate și să le lăsăm libertatea de a explora, de a-și găsi mentori și propriul grup de egali. Mentoratul nostru s-a încheiat aici, nevoia lor este să descopere și alte perspective din care să privească viața și lumea, iar asta este foarte sănătos pentru ei. În loc să manifestați gelozie, mai bine încurajați-i! Ei acum au nevoie să se simtă diferiți de dumneavoastră, astfel că multe lucruri le vor face fix pe dos decât i-ați învățat. Nu vă îngrijorați, au nevoie să experimenteze și altceva. Acum discuțiile cu adolescenții se poartă la alt nivel, au deja altă capacitate de a înțelege lucrurile.

Totuși, este important să fim conștienți de faptul că acum creierul lor nu este încă dezvoltat complet, asfel că nu este sub nicio formă potrivit să le cerem să se comporte ca niște adulți. De fapt, creierul își încheie dezvoltarea abia pe la 24 de ani. Până atunci, adolescenții sunt  impulsivi, astfel că au mare nevoie de cineva care să îi pondereze. Pe de altă parte, această impulsivitate le oferă energia de a construi lucruri inedite, de a se avânta în proiecte fascinante, iar aici au mare nevoie de încurajare și sprijin din partea părinților. În loc să blamăm impulsivitatea lor naturală, îi putem învăța să o folosească. Au nevoie să fie valorizați pentru ceea ce fac bun.

De asemenea, adolescenții au nevoie să se simtă respectați. Respectul este la această vârstă o valoare foarte importantă pentru ei. Astfel că în loc să le facem reproșuri sau să îi criticăm, potrivit este să le spunem ce simțim în legătură cu acțiunile și atitudinile lor și ce ne dorim de la ei. Adică este despre noi, nu despre ei. Această abordare le va oferi ocazia să-și ajusteze comportamentul fără a se simți constrânși. O vor face dintr-o motivație interioară, nu pentru a evita o pedeapsă sau un conflict.

În loc să arătăm suspiciozitate față de ei, mai potrivit este să arătăm curiozitate. Vor fi mai deschiși să ne dezvăluie puțin din lumea lor.

În loc să arătăm dispreț față de look-ul pe care ei îl aleg, sau față de muzica preferată, mai potrivit este să le arătăm că îi iubim oricare ar fi preferințele lor. 

Avem totuși să ținem ochii larg deschiși, întrucât pot aluneca și pe pante mai puțin sănătoase sau chiar periculoase. Atunci intervenim cu fermitate, dar fără a ne pierde compasiunea! Apoi privim spre noi: ce anume din noi i-a condus acolo, care e resursa pe care am omis să i-o oferim până atunci și, mai ales cum o putem suplini acum? Este important să avem puterea de a ne asuma partea noastră de responsabilitate. Odată ce am acceptat că nu suntem perfecți și că este posibil să fi lăsat anumite goluri în sufletele copiilor (goluri pe care poate noi înșine le avem), atunci vom căpăta resursele necesare pentru a remedia. Dacă avem pretenția de a se schimba doar adolescentul, fără ca noi să ne asumăm nimic, nu vom face decât să îl îndepărtăm.

Discuțiile deschise în care fiecare își vede propria contribuție la o anumită situație sunt cele mai constructive și întăresc relațiile, oricare ar fi natura lor.

Voi cum vă descurcați cu adolescenții voștri? Ce provocări aveți și cum le faceți față?

 

*Articol realizat de mine și postat pe Clubul lui Tikaboo

**Sursa imaginii: https://pixabay.com 

Lasa un comentariu

Pe aceeasi tema

   Când vorbim de alăptare, poate că ar fi de dorit să începem cu definiția mamiferelor, iar cea pe care o găsim în DEX este următoarea: ”Nume dat animalelor din clasa superioară a vertebratelor, care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele secretat de mamele.” Așadar, alăptarea puilor este o funcție a organimului oricărui mamifer, este un act natural de hrăni, din toate punctele de vedere, puiul nou-născut, până când el capătă un minim nivel de autonomie.    Ei bine, legat de acest când au apărut câteva controverse, susținătorii fiecăreia dintre teorii fiind cât se poate de bine inteționat. Psihanaliștii și mulți dintre colegii mei de breaslă susțin teoria potrivit căreia alăptarea este optim să înceteze în jurul vârstei de un an, deoarece, conform psihologiei vârstelor, din acel moment copilul intră în etapa numită de Erik Erikson autonomie versus rușine, adică între 1 an (mai precis, 18 luni) și 3 ani copilul dă primele semne de autonomie: începe să meargă în picioare (chiar dacă încă pică adesea), începe mănânce singur (stângaci, dar singur), rostește primele cuvinte șamd.    Am să vă prezint perspectiva psihologilor cu privire la această temă, cea a Organizației Mondiale a Sănătății, însă apoi aș vrea să exprim și punctul meu de vedere.
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?
Ce părinte n-ar vrea să își știe puiul în siguranță? Câți dintre noi nu ne dăm peste cap ca să le asigurăm un mediu propice dezvoltării. Apoi, după ce facem eforturi cum nici nu ne-am fi așteptat că am puta noi vreodată să facem, apare câte cineva și spune: NU E BINEEE! Îl sufoci! Și te simți ca și cum cerul a căzut pe tine... după atâta trudă... Apoi simți că sângele urcă rapid în tâmple și dă în clocot, făcându-te să reacționezi ca un dragon lovit din plin în piept. Te simți brusc neînțeles, neapreciat și, chiar dacă poate are sens ce spune acel cineva, furia e atât de mare că nici nu te poți decide pe cine să pârjolești mai întâi. Iar de aici pleacă o întreagă paletă de posibile reacții și apărări.

Articole

V-ați întrebat vreodată de ce unii copii au un comportament temător, în vreme ce alții manifestă inițiativă? Dar cum de unii copii când vine mama să îi ia de la grădiniță nici nu o bagă în seamă, ba chiar se prefac că nu o văd, în vreme ce alții sar entuziasmați în brațele ei? Cum de unii copii plâng tare, inconsolabil, când nu o văd pe mama lor în preajmă, în vreme ce alții varsă două lacrimi apoi merg la joacă voioși, iar alții nu au niciun fel de dificultate cu plecarea mamei și merg imediat la joacă?
Când concediul de maternitate se sfârșește și vine timpul să ne întoarcem în câmpul muncii, avem să decidem cine se va ocupa de copiii noștri cât timp suntem la serviciu. Apare întrebarea “cum aleg omul potrivit care să îmi educe puiul când eu nu sunt lângă el”?
   Pentru ca un copil să poată avea încredere în părinții săi, este esențial ca aceștia să facă tot posibililul să fie sinceri cu acesta, fără însă a-l împovăra cu detalii inutile sau informații nepotrivite vârstei sale. Dacă este posibil și să nu-i strivim copilăria cu explicații mult prea raționale sau alungând fantezia din viața lui, atunci este și mai bine. Totuși, cum facem când vine vorba despre Moș Crăciun, zâne, nimfe și alte ființe magice? Cum facem să rămânem totuși onești în fața lor?