De la Decartes încoace, am rămas cu o impresie despre noi înșine, anume că am fi ceea ce gândim. El a spus cu hotărâre: ”Gândesc, deci exist”. Dar, oare chiar suntem noi ceea ce gândim, așa cum enunță dualismul cartezian?
”La ce te gândești, Livia?” mă întrebă zilnic Facebook-ul. Dar ce este Facebook? Un fel de robot, o entitate informatică lipsită de viață, dar plină de sens pentru cei mai mulți. Cumva, discret, se crează așteptarea de a exprima numai ce gândim... ca și cum doar asta ar conta pentru cei din jur. Apoi ne îndreptăm către ”ce mai faci?”, un alt automatism care, din nou, parcă menit să ne îndepărteze tot mai mult de noi înșine și de ce simțim. Dar, chiar și așa, când ai auzit cu adevărat ce ți-a răspuns interlocutorul tău când l-ai întrebat ce mai face? Și...când te-ai simțit auzit cu adevărat când ai răspuns la întrebarea asta? Când ai răspuns autentic ultima oară la întrebarea asta?
Ne aflăm deja în cea de-a 39 zi de distanțare socială. Presiunea devine tot mai mare, adevărurile despre noi, despre familiile noastre, despre relațiile noastre, despre viața noastră sunt parcă tot mai apăsătoare. Nu mai avem unde să mai fugim... nu mai avem cum să evităm realitatea, contactul, trecutul sau prezentul, pe noi sau pe cei care ne cunosc mai bine decât poate ne-am fi dorit. Rănile atent ascunse până de curând sub make-up-ul unor zâmbete forțate, filtrate prin programe de face-lift electronic, dar și prin comportamente provizorii și de fațadă încep să se inflameze tot mai mult. Apoi încep să bubuie una câte una, împroșcând suferința ascunsă ani de-a rândul peste toți cei din jur. Împroșcăm cu critici la adresa tuturor, de la copii, soți, prieteni, colegi și până la medici și guvernanți. N-aș vrea să fiu în locul niciunuia dintre ei. N-aș vrea să fiu în poziția de a lua decizii prin care să aleg între viață și economie (deci...tot viață), nici între sănătate fizică și cea psiho-afectivă (care sunt interdependente), nici între viața unui vârstnic sau viața unui tânăr. Nici dacă îi țin pe toți fără acces la educație pentru că o parte nu au resursele necesare, prin urmare sunt discriminați, sau îi trimit pe toți să fie educați, cu riscul ca unii dintre ei să rămână orfani sau fără dascăli din cauza contaminării cu Covid-19, virusul crudului-adevăr.
   Moștenirea Prințului Curaj este o poveste dedicată celor mici, dar și celor mari, care se confruntă cu diverse frici (și nu mă refer la fricile acelea sănătoase, justificate, ci la fricile iraționale). Ea este disponibilă și în format audio pe grupul de Facebook ”Părinți pe sârmă” (grup de suport pentru părinți, cadre didactice sau orice persoană care se ocupă de creșterea și îngrijirea viitoarelor generații).    Vă recomand să rămâneți în liniște după ce copilul a ascultat-o, să îi lasați spațiul necesar procesării informațiilor și să nu discutați pe marginea ei. Dacă va dori copilul să spună ceva, ascultați-l și atât. Cel mult, îl puteți încuraja să deseneze ce simte el în legătură cu cele auzite. Nu îi sugerați niciun desen. Permiteți-i să își exprime liber trăirile și gândurile.    
Ce emoții vă încearcă zilele acestea? Cum vă marchează viața măsurile luate de autorități? Cum vă fac să vă simțiți toate informațiile din ultima vreme? Unele persoane mi-au spus că se simt ”hărțuite informațional”, intoxicate. Că au obosit să caute în zece părți și că nu mai știu pe cine și ce să creadă... Îmi imaginez că poate vă simțiți uneori îngrijorați, poate triști, nemulțumiți de situație... Cred că cei mai mulți dintre noi au trăirile acestea... Nu tot timpul, doar uneori. Însă vreau să știți că este perfect normal și sănătos să ne simțim și în acest mod. Și da, e firesc să ne simțim îngrijorați pentru cei dragi nouă, pentru bunici, părinți, alte rude expuse, prieteni, mai ales dacă aceștia nu sunt foarte complianți la măsurile recomandate/impuse de autorități sau dacă locul de muncă nu le permite să rămână acasă, în siguranță.
Câți dintre voi ați auzit în ultimele zile expresia ”Totul va fi bine”? Câți dintre voi cred cu tărie că așa va fi? Ați vrea să știți, dincolo de optimism și dorința fiecăruia, de ce va fi bine? Dacă da, atunci te invit să rămâi pe site și să citești mai departe. Nu îmi propun să conving pe cineva să mă creadă pe cuvânt, ci doar să explic mecanismele psihologice din spatele lui ”totul va fi bine”.
A fost o dată, ca niciodată, un gândăcel miiiic, mic de tot, atât de mic încât nu se putea vedea cu ochiul liber. El trăia pe planeta Wu-Wu-Zi, alături de toată familia lui. Avea acolo o mulțime de prieteni și colegi pe care tare mult îi îndrăgea. Se jucau împreună din zori și până în seară. În joaca lor ei învățau o mulțime de lucruri noi despre planeta pe care trăiau și inventau tot felul de mașinării care mai de care mai spectaculoase.
Trăim vremuri cutremurătoare. Când ne uităm p-afară, viața parcă a amuțit. Prin case bingăne tehnologia de știri și informații alarmante. Ți-arunci o privire peste graniță, la cei un pic mai avansați tehnologic, la frații un pic mai maturi și mai bine ocrotiți de părinții lor - statul, însă nu găsești speranță. Ba mai tare îngheți privind la cele ce se petrec acolo. Vezi spitalele și medicii copleșiți de neputință, auzi rudele sau prietenii de prin alte țări, mai dezvoltate decât a ta, povestind cu disperare despre cât sunt de mult depășite toate sistemele, că nu mai au de unde cumpăra alimente, că nu mai au voie să iasă, că în China armata face ravagii, că cine nu se supune face închisoare, că dacă stai în casă mori cu zile, că ambulanțele nu vin... Apoi îți apare live-ul acela al bietului om care a stat în casa cu sora moartă 24 de ore...pentru că nu a avut cine să vină să ridice cadavrul... Ce salvare a vieții? PANICĂ. 
Perfecționismul este trăsătură de personalitate prezentă la foarte mulți dintre noi. El este, după cum spunea odată formatoarea mea, “un dresaj continuu cu moțul în copilărie” (Mara Priceputu, 2019). Scriam într-un articol anterior despre stadiile dezvoltării umane în prima etapă a vieții. Ei bine, această trăsătură se schițează în perioada de viață 3-6 ani, când copilul învață să aibă inițiativă sau, din contră, învață să se simtă vinovat pentru tot ce se petrece în jurul său, în funcție de tipul și de gradul nostru de perfecționism, de cât de critici sau validanți suntem cu el. În etapa următoare de vârstă însă, 6-12 ani, în funcție de măsura în care vom fi schimbat sau nu ceva în atitudinea noastră față de copil vom hrăni în el hărnicia sau, din contră, inferioritatea.
  Ți se întâmplă frecvent ca la anumite tipuri de situații, în special cele create de copilul tău, să reacționezi altfel decât ți-ai fi dorit? Ai simțit că pierzi controlul asupra propriului tău comportament și că un văl de emoții parcă îți inundă capul și-ți încețoșează mintea?      
   Nu este vorba de nicio magie, ci de știință pură și capacitate de predicție pe baza unor studii efectuate de-a lungul timpului. Să vă explic mai pe-ndelete cum vine asta. Este vorba despre teoria atașamentului, despre care v-am mai vorbit și aici, și despre modul în care tiparul nostru de atașament influențează modul în care ne alegem partenerii de cuplu.
   În trecutul foarte îndepărtat, oamenii erau expuși constant pericolelor, așa că frica i-a ajutat să supraviețuiască. Imaginează-ți cum ar fi fost dacă un preistoric, în loc să fugă la vederea leului, se apuca să facă o incantație ca să-i treacă frica. În astfel de cazuri este foarte sănătos să simți frică și să acționezi în consecință pentru a te proteja.
   Am constatat pe multe dintre grupurile de părinți, dar și pe multe dintre site-urile de parenting o mulțime de ghiduri de self help. Și sunt toate foarte utile, mai ales că fiecare din noi cred că ne-am spus cel puțin o dată: ”bine, bine...am înțeles că aici greșesc, dar cum pot să fac diferit și cum pot să fac să nu mai repet?”. Există o nevoie imensă de a primi rețete, hint-uri de „cum să fac” și este extraordinar că le și găsim cu multă ușurință.
   Una dintre dificultățile întâmpinate de mulți dintre părinți este legată de această noțiune de tranziție blândă. Vrem înțărcare blândă, mutare blândă din patul matrimonial în cel propriu (al copilului, desigur), adaptare la grădiniță blândă, chiar și mustrare blândă. Am tot primit această întrebare: blând, blând, dar cum e cu blândețea asta???
   Mulți dintre părinții zilelor noastre se întreabă dacă este potrivit sau nu să doarmă alături de copiii lor. Argumente pro și contra co-sleepingului găsim la fiecare pas, astfel că nici nu mai știi cum e cel mai bine să procedezi. Te simți dezorientat și ai impresia că orice ai face, tot nu e bine. Pe cine să asculți? Cine are dreptate? Și cine poate știi cu certitudine că dacă procedezi într-un fel sau în altul, efectul va fi cel presupus? Cercetările științifice ne oferă repere foarte utile, însă răspunsurile optime se află în fiecare dintre noi. Pentru că fiecare om este o ființă unică, individuală, cu o istorie proprie. Dar hai să vedem totuși ce spune literatura de specialitate despre co-sleeping și cum putem lua decizia optimă pentru sănătatea și bunăstarea întregii familii.
Ce e potrivit să le spunem și ce nu, dar mai ales cum și când? Acestea sunt întrebări care aduc frământări în sinea celor mai mulți dintre părinți. Ne simțim adesea insuficient pregătiți pentru a răspunde unor întrebări de genul: - De unde vin copiii?- Cum ajung bebelușii în burta mamei?- Cum ies din burtică?