Ce se poate întâmpla atunci când confundăm iubirea pentru copil cu sacrificiul de sine?    Mi-a trecut la un moment dat prin față o postare plină de iubire a unei mămici, postare al cărei mesaj era: “copilul meu, viața mea”. Apoi, scotocind mai atent pe Google, am găsit și alte site-uri, bloguri, articole, magazine online cu decorațiuni prezentând minunate elogii cu acest mesaj. Am tot întâlnit aceste idei, de a-ți iubi copilul mai mult decât pe tine însuți / însăți, a trăi pentru copil, copilul e cea mai importantă ființă din viața noastră. Vă sună cunoscut?
Am tot întâlnit în ultima vreme dificultatea unora dintre mămici de a liniști copilul care plânge inconsolabil, așa că m-am gândit să vă provoc la un exercițiu de introspecție, prin care să vă răspundeți cu toată sinceritatea la următoarea întrebare: Ce anume din voi credeți că vă oglindesc copiii cel mai des (indiferent de vârsta lor)?  
Știm cu toții cât este de dificil să vezi suferință în ochii copilului, așa că m-am gândit să vă recomand un yoga-joculeț pe această temă. Desigur, nu înainte de a vă spune câteva lucruri pe care, poate, este bine să le aveți în vedere.
Astăzi mă simt un fel de avocat al copilului, dar și un soi de porta-voce a sufletului tău de copil. Vreau să îți spun câteva cuvinte despre furie. Ce urmează s-ar putea să-ți sune un pic dur... însă te îndemn să le citești nu gândindu-te la faptele tale, ci la ce ai experimentat atunci când erai copil și adulții din viața ta se purtau după cum voi descrie mai jos. Dacă ceva din comportamentul manifestat astăzi este diferit de ceea ce îți dorești, privește în urmă mai degrabă decât să te învinovățești. Privești o clipă la povestea ta și urmează șirul evenimentelor, găseștei sursa. Vinovați nu vei găsi nicicând... căci ei nu există decât în mințile noastre. Iar mintea, știm că poate fi înșelătoare uneori. Cauze însă există. Iar ele cer să fie văzute, conștientizate și integrate, astfel încât să putem aduce schimbare în personalitatea noastră, în felul în care ne comportăm, în maniera de relaționare, în modul de gândire și prin urmare, în viața voastră.
   Am scris versurile de mai jos inspirată de cazurile de depresie post-partum întâlnite tot mai des în cabinetele de psihoterapie. Și m-am gândit apoi la importanța pe care suportul social îl are în viețile proaspeților părinți.
Perfecționismul este trăsătură de personalitate prezentă la foarte mulți dintre noi. El este, după cum spunea odată formatoarea mea, “un dresaj continuu cu moțul în copilărie” (Mara Priceputu, 2019). Scriam într-un articol anterior despre stadiile dezvoltării umane în prima etapă a vieții. Ei bine, această trăsătură se schițează în perioada de viață 3-6 ani, când copilul învață să aibă inițiativă sau, din contră, învață să se simtă vinovat pentru tot ce se petrece în jurul său, în funcție de tipul și de gradul nostru de perfecționism, de cât de critici sau validanți suntem cu el. În etapa următoare de vârstă însă, 6-12 ani, în funcție de măsura în care vom fi schimbat sau nu ceva în atitudinea noastră față de copil vom hrăni în el hărnicia sau, din contră, inferioritatea.
  Ți se întâmplă frecvent ca la anumite tipuri de situații, în special cele create de copilul tău, să reacționezi altfel decât ți-ai fi dorit? Ai simțit că pierzi controlul asupra propriului tău comportament și că un văl de emoții parcă îți inundă capul și-ți încețoșează mintea?      
   Nu este vorba de nicio magie, ci de știință pură și capacitate de predicție pe baza unor studii efectuate de-a lungul timpului. Să vă explic mai pe-ndelete cum vine asta. Este vorba despre teoria atașamentului, despre care v-am mai vorbit și aici, și despre modul în care tiparul nostru de atașament influențează modul în care ne alegem partenerii de cuplu.
Înainte de a explica pe larg ce înseamnă iertarea, am să povestesc o întâmplare. Cândva, Luca, fiul meu în vârstă de 7 ani, m-a întrebat: “Mami, de ce unii copii nu își ascultă corpul?”. Mi-a povestit despre un prieten mai mare decât el cu vreo 2 ani care tot amâna să meargă la toaletă, deși abia se mai putea ține. Atunci i-am spus că nu toți părinții știu despre importanța de a-ți asculta corpul, așa cum nu știu despre multe altele, iar din această cauză nu au putut să îi învețe pe copilașii lor lucrurile acestea. El era contrariat cum de nu știu. Atunci i-am spus că, atunci când era el foarte mic, nici eu nu știam așa de multe.
   Dresează-ți demonii care te mănâncă din interior în cea mai deplină și sumbră tăcere. Privește-i în ochi. Înfruntă-i. Ordonă-le să te privească. Privește-i cum așteaptă flămânzi, cum ar vrea să scape din temnița sufletului tău și să pârjolească totul în jur. Abia așteaptă să le întorci iar spatele și să scuipe foc, să-ți sfâșie sufletul și să se elibereze din tine. Privește-le disperarea, foamea, suferința. Ei sunt durere pură. Privește-i în continuare, nu-i scăpa din ochi. Nu le scăpa privirea. Din ochii tăi curge iubire, iar asta îi împiedică să-ți facă vreun rău. Privește-i cum se-așază neputincioși la picioarele tale. Privește-i cum toți devin ușor, ușor unul singur... Privește-l. Privește-l cum se face mic, tot mai mic... E neputincios acum. Privește-l în neputința lui. Fă pace cu el. Acum este doar un copil neajutorat. Privește-l. Câți ani are? Cum arată? Cine este acel copil? Ce are nevoie? Ascultă-l cu inima. Privește-l. Iubește-l. Oferă-i ce are nevoie. Tu ești adult, el e copil. Îl vezi?
V-ați întrebat vreodată de ce unii copii au un comportament temător, în vreme ce alții manifestă inițiativă? Dar cum de unii copii când vine mama să îi ia de la grădiniță nici nu o bagă în seamă, ba chiar se prefac că nu o văd, în vreme ce alții sar entuziasmați în brațele ei? Cum de unii copii plâng tare, inconsolabil, când nu o văd pe mama lor în preajmă, în vreme ce alții varsă două lacrimi apoi merg la joacă voioși, iar alții nu au niciun fel de dificultate cu plecarea mamei și merg imediat la joacă?
Auzim adesea despre destin, poate încă din copilărie, și îl percepem ca pe ceva ce ne este dat, ca pe o pecete pe care o purtăm toată viața. Uneori pare un blestem, alteori o binecuvântare și parcă ne simțim neputincioși în fața sa. Ei bine, să știți că lucrurile stau un pic diferit. Se pare că nu suntem chiar neputincioși în fața destinului și am să vă explic în cele ce urmează de ce și cum putem să ne rescriem cartea vieții, povestea noastră de viață.
Vorbeam la un moment dat despre a da, a primi și a cere în relațiile de egalitate, dar și despre măsura în care este potrivit să oferim în relațiile de subordonare. Relația părinte copil însă este una deosebită, întrucât aici părintele oferă copilului și atât. El nu are pretenții, nu are așteptări. Desigur, oferă ceea ce are nevoie copilul, nu ce are nevoie el să ofere, și îi oferă ponderat, nu în exces, nu mai mult decât are nevoie copilul să primească, am mai vorbit despre asta aici. 
Într-o zi, o mămică îmi vorbea despre cât de copleșitoare sunt emoțiile care însoțesc finalul concediului de maternitate, că pe de o parte se bucură, simte nerăbdare să revină în câmpul muncii, însă pe de altă parte se îngrijorează pentru copilaș. Apoi se simte vinovată pentru că și-a permis asemenea gânduri.
Acest subiect cu privire la pupatul copiilor pe buze este unul destul de controversat în rândul părinților. Unii susțin că nu este nimic în neregulă în a-ți pupa copilul pe gură, întrucât nu este un act încărcat de erotism, alții spun că e de-a dreptul dizgrațios și nesănătos pe deasupra. M-am decis să prezint perspectiva psihanalitică (deși, pe tema asta, nu am întâlnit școli terapeutice cu puncte de vedere diferite) cu privire la acest gest atât de controversat.
V-ați gândit vreodată că a “a da” și “a lua” sunt două acțiuni care pot aluneca în orice clipă în zona abuzului? Situații abuzive prin “a lua” sunt expuse la tot pasul (mă refer, evident, la furt), însă, știați că și acțiunea de “a da”, în anumite situații este tot abuzivă?